Mersul războiului din Irak – uite un subiect la care se pare că ne pricepem cu totii. Deşi nu mai auzim aproape nimic despre Irak, ştim cum merge: foarte prost; ştim si din vina cui: a americanilor care au mers la furat petrol irakian. Deznodământul conflictului? Evident pentru toţi oamenii care se respectă: un nou Vietnam pentru intervenţionismul american. De unde ştim toate astea? Din presă, aşa-numita a patra putere în stat, şi de la intectualii occidentali, principala voce împotriva „jandarmului mondial”.

Totuşi, ceva s-a întâmplat în ultimul timp din moment ce Irakul, subiectul preferat al intelectualităţii de bine şi a altor mari conştiinţe, a devenit deodată neinteresant. În numărul din noiembrie al revistei Idei în Dialog, Traian Ungureanu explică de ce.

Războiul din Irak nu mai e la moda. Nu cadrează, ba mai şi enervează. Şi, în consecinţă, nu se mai vede, în raţiile de horror-înfricoşat, livrate zilnic de prietenii noştri mai mari, mai informaţi şi mai civici, de la BBC, CNN sau SKY. Până şi New York Times şi-a pierdut pofta de mâncare. Şi mai îngrijorător: marile unităţi ale Armatei Morale Planetare stau pe la casele lor. Unde sunt demonstraţiile de altădată? Şi ce o să ne facem, cum o să ne descurcăm fără compasul moral al militanţilor spărgători de vitrine şi capete de poliţist-imperialist? Pe scurt, e linişte pe frontul mediatic, academic şi civic. Şi e linişte, brusc, pentru că, la fel de brusc, războiul din Irak sau, mai degrabă, cursul lui nu mai convine. Lucrurile nu înaintează în direcţia prescrisă. Americanii câştigă războiul, irakienii de toate denominaţiile au decis să practice jocuri raţionale, cât mai e timp. Nimic bun pentru mediile de informare, newsroom-urile, catedrele de studii culturale, editorialiştii şi, în genere, pentru postmarxiştii care utilizează funcţiile şi titulaturile mai sus menţionate ca „nom de guerre“ anticapitalist, antioccidental şi anti-American (enumerarea e obositoare, dar aşa se întâmplă când trebuie să recomanzi o familie în care fiecare membru a decis să-şi schimbe numele). Din 2004 până spre sfârşitul lui 2006, războiul din Irak a fost ilustraţia de bază a manualului de antiamericanism predat la zi şi seral de mediile reunite ale presei şi vieţii academice. Mass-acamedia s-a crezut confirmată de istorie şi află acum ce putea şti de la inceput: istoria nu se dezbracă la cerere. De fapt, istoria îi obliga mai intâi pe proşti, radicali şi utopici să se dezbrace primii, sa-şi joace cartea şi mai ales lipsa de carte. Abia apoi îşi dezvăluie sensul. Dar asta cere răbdare.

Veşti proaste în dialectul de pe Rin

Într-adevăr, războiul din Irak a început bine, dar asta a fost doar o impresie. Militarii americani au zdrobit armata inexistentă a lui Saddam Hussein, după care au aflat două lucruri: că războiul abia începe şi că nu va fi un război de front. Armata americană a recalculat, a învăţat un pic de franco-algeriană din dicţionarul contrainsurgenţă perfectat în anii ’50 şi ’60 de ofiţerii lui de Gaulle şi a reuşit, astfel, să încingă cum se cuvine un război antigherila. Dar şi asta a fost o impresie înşelătoare. Generalul Petraeus a apărut la Washington cu ţinuta şi laconismul unui roman coborât de la frontiera de pe Rin a Imperiului pentru a raporta, în faţa Congresului, cum anume functionează „the surge“, noul concept şi dispozitiv tactic lansat în februarie 2007. Comandantul roman a nimerit în epoca presei libere şi a mass-acamediei. Petraeus fost întimpinat de pagini de reclamă cumparate în New York Times. Anunţurile îl acuzau de trădare, iar argumentele erau redactate într-un dialect importat de pe linia Rinului. Barbarii erau cât se poate de învinşi în locul din care sosea Petraeus: pe front. În Irak. Şi tot barbarii sunt la un pas de victorie acolo unde a sosit generalul Petraeus: acasă. În Occident. Istoria nu se pregăteşte de încheiere. Avem încă de învăţat. Dar am aflat deja lucruri neliniştitoare. Câte ceva despre mersul războaielor. Şi aproape tot despre stagnarea crâncenă a progresului intelectual. Pe scurt, veştile sunt bune, grozav de bune: războiul din Irak va fi câştigat de irakieni, prin americani. Numai că veştile sunt proaste, obositor şi înfricoşător de proaste: războiul din Irak va fi pierdut de Occident. Prin europeni. Mai intâi, despre veştile bune.

Osama bin Barbarossa?

Deznodământul războiului din Irak a fost dictat de apariţia previzibilă a elementului care deosebeşte războaiele de hecatombele ideologice: închiderea prin raţionalizare. E un proces clasic, dar asta nu inseamnă că e şi un proces bine înteles. Mass-acamedia occidentala n-a reuşit niciodată să-şi revină din trauma provocată de eşecurile succesive ale comunismului şi, din acest motiv, nu a inţeles şi nu poate înţelege rotaţia masivă, dar banală a istoriei în faţa războaielor ideologice. Aceasta paralizie cognitivă explică anii de logoree stupidă pe care mediile de informare şi academice i-au irosit de la începutul războiului din Irak. Greşeala de bază: mass-acamedia a comentat şi adjudecat războiul din Irak înainte de a-l înţelege. Cheia acestui defazaj e de găsit acolo unde sunt de găsit toate concluziile greşite pe care s-a ridicat, mai apoi, interpretarea istoriei postbelice a Occidentului. Episodul esenţial: războiul sovieto-german (1941–1945) sau, dacă e să evităm reducţia la conflictul strict militar, cea mai vastă ciocnire ideologică înregistrată de istorie. Nazismul german şi comunismul sovietic au purtat un război de anihilare cumplit şi misterios. Cazul a fost clasat, imediat după 1945, în termeni de-a dreptul dubioşi. Două şcoli istorice au crezut că îşi vor tranşa interpretarea cataclismului provocat de coliziunea ideologiilor şi amândouă au ratat noţiunile de mare adâncime. Şcoala occidentală, în special prin istoricii anglo-saxoni, a scris rapid şi sigur o naraţiune de intensă recuzită militară, foarte simplificată politic şi complet oarbă la natura şi reflexele unuia din combatanţi: aliatul sovietic. A rezultat o schemă mai degrabă tehnică, în care istoria misterioasă a acestei tentative titanice de anihilare reciprocă a devenit Jurnalul de Front şi Fapte Bune al Aliaţilor, dar şi Cronica Simpatiei pentru Aliatul Sovietic, dat dracului, dar, în cele din urma, harnic şi degrabă donatoriu de sânge. Cap de serie în această direcţie istoriografică: William Shirer, cu The Rise and Fall of the Third Reich (1960), o lucrare masivă, de factologie superficială, care a conturat însă, cu multă siguranţă, o schemă de gândire preluată şi acreditată de opinia comună. Un alt bloc constitutiv de mare reputaţie al acestei construcţii istoriografice: Barbarossa –The Russian-German Conflict (1965), o carte de mare circulaţie publică, scrisă de Alan Clark, un dandy conservator cinic şi cu desavârşire naiv în faţa resorturilor psiho-ideologice ale lumii Estului comunist. Shirer a fixat linia tehno, în care Aliaţii au câştigat pentru că au deversat mai mult oţel şi TNT asupra germanilor şi deasupra Germaniei. Clark a reuşit să seducă în baza unui anume şic romantic panslavist, în care ruşii lui Stalin si sârbii lui Tito apar la rampă, sumar şi bărbăteşte, îmbăiaţi în vodcă, acordeoane şi sacrificiu. Ecuaţia Shirer-Clark e în picioare şi astăzi (deşi atacată tot mai intens şi credibil de o şcoală de istorici care a aflat, prin arhive, cu ce se ocupa Stalin în timpul liber şi cu ce combustibil a funcţionat tocătorul de popoare împachetat în uniforma Armatei Roşii). Însă chiar avariată, ecuaţia Shirer-Clark continuă să producă efecte. Unul dintre ele, desigur cel mai respingător, e revizionismul istoric, din ce în ce mai prizat de istorici germani tineri. Jörg Friedrich si lucrarea sa The Fire. The Bombing of Germany (2005) culeg, logic, roadele clişeului non-ideologic forjat de istoriografia anglo-saxonă în jurul războiului sovieto-german. Cu Friedrich şi istoricii din noua şcoală revizionistă germană, războiul se purifică totalmente de orice subtext ideologic, filozofic, de orice urmă de sens istoric şi devine povestea detaliată şi insuportabilă a măcelului care a înghiţit sute de mii de civili germani, toţi transformaţi postum în titulari ai victimologiei contemporane. E o fundătură istoriografică, dar e o fundătură care spune mult despre lipsa de posteritate cognitivă a celui mai important conflict european al secolului XX. Lucrări noi, scrise de anglo-saxoni atenţi şi perceptive la drama Răsăritului european, încep să restabilească integralitatea apocaliptică a ciocnirii care a legat cadavru de cadavru, de la porţile Moscovei până în inima Berlinului. Norman Davis, marele istoric englez al Poloniei, duce o campanie aproape personală pentru a semnala importanţa războiului sovieto-german, prin efectele sale, asupra conştiinţei europene. A doua şcoală majoră de istoriografie occidentală s-a mulţumit să preia, cu o miopie mult mai putin scuzabilă, o concluzie pe care războiul sovieto-german n-a recomandat-o în nici un fel, dar dogma istorica marxistă a aşezat-o în capul mesei: războiul a opus fanatismul nazist doctrinei progresiste juste a socialismului internaţionalist, iar încleştarea care a urmat explică mult din ororile stalinismului şi conduce direct la concluzia după care Uniunea Sovietica a câştigat războiul, la cârma unei cauze juste. Această interpretare a avut avantajul de a fi confirmată, aparent, de o realitate istorică indubitabilă (steagul roşu pe Reichstag) şi a alimentat, foarte convenabil, pretenţiile de esenţă progresistă ale stângii europene. Însă atât în varianta anglo-saxonă cât şi în varianta marxistă, istoriografia occidentală a marelui conflict ideologic sovieto-german a reuşit impecabil să lase neatins cel mai important element al problemei, miezul absurd şi criminal, înţelesul tragic şi apocaliptic al conflictului. A rămas, aşadar, neenunţată şi necomentată esenţa total iraţională a unui război care, alimentat fiind de conţinuturi sută la sută ideologice, nu şi-a găsit sfârşitul decât în anihilarea unuia din combatanţi. Cu alte cuvinte, istoricii n-au inţeles acel lucru fundamental pe care criticii totalitarismului, de la Soljeniţîn la Malia, Conquest şi Revel, şi Besançon, l-au intuit şi exprimat fără ezitare: actorii ideologici nu pot coexista cu alţi actori, fie ei ideologici, fie neideologici, şi se angajează în conflicte terminale care vizează victoria totală, distrugerea adversarului sau autoanihilarea. Altfel spus, psihodrama ideological totalitară cunoaşte doi poli: exterminarea şi autoimolarea. Victoria e, în ambele formule, o variantă a morţii. Aceste trăsături radicale şi sumbre seamănă izbitor cu datele explicite ale fundamentalismului islamic. Într-adevăr, ne apropiem de problema Islamului, de conflictul său ireductibil cu viaţa şi actorii modernităţii şi de războiul din Irak.

Clubul raţionaliştilor de pe Eufrat

Educată de postmarxismul prevalent în sistemele şcolare, elita academică şi mediatică a Occidentului a pornit la drum, după 11 septembrie 2001, cu o serie de prezumţii tipice: Islamul nu ascunde nimic şi nu are nici o altă adâncime în afară de profunzimea pastorală a unei religii iubitoare de pace. Mai departe: insurgenţele musulmanilor nu sunt expresia unei ideologii, ci rezultatul unei enorme nedreptăţi istorice, acumulată în decenii de opresiune colonială şi discriminare impusă de statul Israel. Odată cu apariţia armatei americane in Irak, aceste prezumţii şi-au văzut de drum şi au procedat la o clasificare rapidă şi rudimentară: forţa armată americană e o forţă imperială de ocupaţie, iar teroriştii musulmani sunt o forţă mai curând naţională de eliberare şi protest. Schema şi-a răsplătit o vreme promotorii. Înainte de 2004 şi 2006, mii de atacuri sinucigaşe au eviscerat fiecare clipă şi zi de viaţa în Irak. Violenţa avea toate însemnele nihilismului, aşa cum e el cunoscut, deja, din experienţa apocaliptică a frontului sovieto-german, dar nimeni n-a reuşit să facă legătura, tocmai pentru că tema fusese adjudecată, asa cum am văzut, în termenii unei povestiri opace la sensul existenţial şi ideologic al războaielor. Disperarea şi bestialitatea acestor atacuri care au sfârtecat sute de mii de irakieni a fost, cumva, absorbită în schema războiului clasic de eliberare. Apoi, către sfârşitul lui 2006 şi începutul lui 2007, războiul a început să dea semne de nesupunere. Numarul atacurilor a scăzut, la fel numarul soldaţilor aliaţi ucişi de dispozitive plasate la marginea şoselelor. Conflictele între grupurile etnice şi religioase au început să scadă în intensitate sau au dispărut cu totul. Zone largi, de pildă provincia Anbar, altădată zdruncinate de trepidaţia continuă a crimei, au devenit spaţii destul de calme, dacă nu de-a dreptul sigure. Exact din acel moment, mass-acamedia a încetat să se mai intereseze de războiul din Irak. Baia de imagini televizate ale „nefericirii aduse de americani“ a incetat. Primii comentatori militari şi primii ziarişti oneşti au început să semnaleze schimbarea de raporturi şi să anunţe victoria iminentă a americanilor sau, mai curând, eşecul insurgenţei teroriste. Războiul a încetat să urmeze tiparul ce îi fusese rezervat în mai toate comentariile anterioare. Iar pentru aceasta nouă fază, complet atipică, mass-acamedia nu a găsit nici o explicaţie. Prin urmare, ea a început să tacă, supunînd un enorm public lipsei de informare şi rezultatului ei direct: dezinformarea prin omisiune. Ce nu au inţeles, de fapt, comentatorii care tac acum? Elementar. Că războiul din Irak nu e un război ideologic decât în viziunea uneia dintre părţi. Că un război ideologic are nevoie de doi actori ideologici şi că, în lipsa acestei reguli, îşi va găsi un sfârşit raţional.

Razboiul din Irak a fost, de la bun început, şi va fi, până la sfârşitul său apropiat, cu totul altceva. Un conflict multiplu, între cel puţin cinci grupuri distincte: americani, fundamentalişti suniti, şiiţi, lideri de triburi sunite şi baathişti. Adică patru actori non-ideologici şi un singur actor ideologic – fundamentaliştii suniti sau, mai clar, plethora de sinucigaşi recrutaţi şi detonaţi de organizaţii fanatice wahabbiste de tip Al-Qaeda. Presupunând că irakienii în ansamblu luptă în baza unei ideologii patriotice şi panarabe împotriva opresorului american, comentatorii mass-acamediei au banuit că vor asista la un război care va repeta ciclul sovieto-german şi finalul său prost inţeles şi încântător pentru stânga occidentală. Sau ciclul războaielor anticoloniale şi, mai aproape de noi, războiul din Vietnam, fetişul şi gloria generaţiei care dă acum grosul mass-acamediei. Însă războiul din Irak e cu totul altceva şi se comportă într-un fel de-a dreptul ironic. Pe scurt, războiul se pregăteşte de sfârşit şi de victorie americană, pur şi simplu pentru că, nefiind ideologică, majoritatea actorilor a decis, la un moment dat, să reintre în posturi raţionale. Spre deosebire de actorii strict ideologici, această majoritate a inţeles că nu mai e nimic de câştigat pe cale militară în Irak şi că e cazul să obţină un profit cât mai mare din negocierea politică a păcii. Cu aproape 70 de ani in urma, naziştii şi comuniştii au mers până la capăt pentru că, prin definiţie, nu puteau raţionaliza un conflict ireductibil. Războiul sovieto-german a ars până la capăt şi ar fi ars până la capăt şi în varianta în care era cîştigat de nazişti. După 70 de ani, sunitii wahabbisti, care curg pe conducta din Siria si Iran, merg, de asemenea, până la capăt şi se sinucid automat in pieţele şi şcolile irakiene. Ei respectă regula dezintegrării iraţionale prin ideologie. Numai că toţi ceilalţi actori nu o respectă. Ei au decis să facă pasul înainte şi să participe la un final raţional. Liderii triburilor sunite au inţeles, după eşecuri militare repetate, că nu vor putea fonda în regiunile lor acele baze de putere şi brigandaj care le-ar putea garanta autoritatea şi furniza supuşilor condiţii minime de subzistentă. Oricum, liderii tribali par să fi fost destul de repede exasperaţi de grupurile de arabi străini care le-au cerut să adopte codul islamic strict şi să treaca de la banditism la ascetism. În consecinţă, ei s-au decis să angajeze contacte cu americanii şi speră acum să obţină o parte din potul final. Baathiştii, grupurile de fortă rămase în urma lui Saddam Hussein, au ajuns la concluzii similare. Pariul lor a fost o alianţă cu sunitii wahabbisti menită să provoace, prin terorism monstruos şi neîncetat, un război civil. În februarie 2006, când un atentat colosal a distrus moscheea şiită sacră de la Samarra, obiectivul părea la un pas. Răspunsul şiit a fost cumplit şi capetele sunitilor au început să umple saci lăsaţi la margine de drum. Escadroanele mortuare ale armatei Mahdi şi ale altor grupuri din orbita liderului Muqtada al-Sadr au trecut la epurarea şi separarea comunităţilor mixte, prin execuţii de grup rituale. Dar şiiţii n-au trecut pragul. Nu au încercat să creeze premisele unui stat separat şi n-au evocat nici o formă, oricât de limitată, de secesiune. Atentatele antişiite şi represaliile antisunite au continuat. Era prea târziu. Strategia baathistă s-a soldat cu un eşec total. După câteva luni, baathiştii au fost siliţi de presiunea unei populaţii civile ingrozite să facă ceva. Să caute o solutie, orice fel de soluţie. Baathiştii s-au grăbit să răspundă ofertelor de integrare în noile forţe armate irakiene. În vară, 50.000 de foşti militari şi ofţeri de informaţii ai regimului Saddam Hussein au primit uniforma noii armate, au intrat în administraţie sau au ieşit la pensie de stat (amănunte in sinteza exacta şi subtilă a lui Barte Ball, revista Prospect nr.139, oct. 2007). Baathismul activ a dispărut de pe scena pe care au urcat, cu jalba în mână, foştii baathişti pocăiţi. Şiiţii irakieni au procedat cu o abilitate considerabilă. Împărţiţi în pro-iranieni şi naţionalişti irakieni, ei au angajat rapid conflictul cu armata americana. Marele grup naţionalist al lui Moqtada al-Sadr deţine clar monopolul credibilităţii, după zeci de ani de luptă cu regimul Saddam Hussein. Moqtada e fiul lui Muhammad Sadeq Sadr, liderul clandestin al rezistenţei şiite, ucis de Saddam Hussein în timpul represiunii care a eliminat sute de mii de siiti. Mişcarea lui Sadr nu avea motive fundamentale să lupte până la capăt împotriva forţei americane care l-a îndepărtat pe Saddam Hussein. Dacă au luptat, totuşi, forţele lui Sadr au făcut-o pentru a construi o platformă de negociere ulterioara. Zdrobiti la Faluja, membrii mişcării lui Sadr n-au încercat nici o clipă să reia ofensiva. Forţa americană fusese testata şi al-Sadr aflase cât şi pănă unde poate merge.

Exponent clasic al cinismului speculativ arab, el a proclamat în mai multe rânduri victorii sau încetări ale focului (ultima oară pe 29 august), dar a folosit prima ocazie pentru a negocia, sub patronaj american, integrarea într-un guvern panirakian. Din interiorul acestei structuri politice, al-Sadr a jucat mai departe comedia protestului şi a compromisului, având de fiecare dată grijă să evite revenirea la conflictul armat. În acest fel, patru din cei cinci actori ai războiului (americanii, liderii de triburi sunite, şiiţii şi baathiştii) se îndreaptă, împreună, prin raţionalizare, spre încheierea conflictului. Actorii irakieni asteaptă, desigur, partea de putere şi profit de la capătul conductei de petrol, însă acest gest aparent de „lăcomie“ nu spune nimic altceva decât că ei au epuizat complet războiul. Că ştiu că nu mai e nimic de obţinut prin violenţă şi doar totul de pierdut. Spre deosebire de combatanţii ideologici clasici, ei au sesizat momentul şi au forţat, fără ezitare, raţionalizarea pe Eufrat. Rămân în afara angajamentului raţional, dar şi în minoritate, sunitii wahabbisti, pegra depresivă recrutată din Iordania, Siria şi Arabia Saudită. Ei vor continua, un timp, să se detoneze în oraşele irakiene. Mii de irakieni îşi vor găsi, în continuare, sfârşitul, sfârtecaţi de bombele sinucigaşilor.

Dar conflictul complicat şi generalizat din Irak s-a simplificat radical şi raţional. El se apropie de sfărşit, pentru că nu mai e susţinut de nimic. Într-o formă mult redusă, el va continua, numai şi numai pentru teroristii wahabbiţi. Dar această permanentă distructivă şi auto-distructivă e chiar condiţia combatantului ideologic. A fost aşa încă din timpul războiului sovieto-german, câştigat de sovietici şi continuat tot de ei încă 50 de ani dupa deznodământul de la Berlin. Continuat în altă parte – Europa de Vest – şi prin alte mijloace – subversiunea. Actorul ideologic, ştim asta, nu se va opri decât odată cu victoria desăvârşită a ideii sale asupra oricărei alte realităţi. Şi, de fapt, nici atunci. Dar această lecţie de plasticitate istorică a ideologiei n-a fost inţeleasă şi riscurile sunt, astăzi, enorme. Căci războiul din Irak se va încheia în Irak, prin raţionalizare, cu victoria americană. Acelaşi război, mutat pe alt front, ar putea aduce însă victoria învinşilor din Irak. Undeva departe, la mii de kilometri şi citeva culture distanţă: în Occidentul european.

Cotaţia libertăţii Est-Vest

Europa occidentală se pregăteşte să întâmpine cu o muţenie asurzitoare deznodământul conflictului din Irak. E o atitudine consolidată. Astăzi, de pildă, în Marea Britanie, foarte multă lume e discret scandalizată de ideea că vreo autoritate publică ar putea organiza ceremonii de bun venit la întoarcerea contingentelor britanice din Irak. La fel de prizată e ideea comună după care Islamul şi terorismul nu au legături directe, nu se presupun reciproc şi pot fi detaşate cu uşurinţă: Islamul într-un vehicul spiritual aproape pacifist, iar terorismul intr-o maladie justificată de abuzurile istorice ale rasei albe (care pare, după această regulă, să-şi fi făcut de cap în teritorii special amenajate şi să se fi abţinut admirabil exact în zonele nonmusulmane ale Asiei, Africii şi în toată America de Sud, dată fiind absenţa sau lipsa de importanţă a violenţei teroriste în aceste foste spaţii coloniale). Ce nu reuşeşte să sesizeze doctrina publică încurajată de mass-acamedia occidentală e realitatea de fond a Islamului. În ciuda mult invocatei figuri a „musulmanului moderat“ şi dincolo de observaţia după care nu toţi musulmanii sunt terorişti (reciproca e însă adevarata), unu şi cu unu fac, totusi, doi, în primul rând în lumea arabă. Iar dacă unu şi cu unu fac doi, şi cu cifre arabe, atunci trebuie acceptat că Islamul e un sistem religios extrem de complex şi special. Adică plin de probleme grave şi mult, mult diferit de Islamul din afişele campaniei „Islam for Peace“ care tapetează pereţii metroului londonez. Islamul e religia care a cucerit fulgerător, în secolele VIII–X, un imperiu, iar asta contează. Creştinismul, poate mai norocos, a moştenit un imperiu, şi asta, iar, contează. Islamul e o religie care ascunde un regim amănunţit de viaţă care ascunde o ideologie strictă care ascunde totemul unic al dominatiei. Această tensiune existenţială formidabilă subîntinde o religie şi articulează un sistem de comportament ce face din celulele sociale musulmane o forţă coerenta, cu siguranţă anacronică şi, tot cu siguranţă, decisă să se exercite. Iar şansa ei de succes cea mai mare nu e de găsit pe front, în colbul reavăn de sânge al Irakului, ci în interiorul structurii de valori dereglate a societăţilor europene.

Evoluţia concertului occidental de idei şi atitudini publice în interacţiune cu problema islamică şi cu prezenţa imigraţiei musulmane pregăteşte o situaţie istorică pentru care avem precedente. Nici unul nu anuntă lucruri bune. E vorba mai intâi de expansiunea demografică a enclavelor urbane musulmane, în condiţiile în care natalitatea vest-europeană se stinge. Enclavizarea unor spaţii urbane compacte, în Anglia, Franţa, Austria, Scandinavia anuntă posibile mişcări autonomiste. În definitiv, dacă se va putea în Kosovo, de ce nu şi la Anvers? Însă raportul istoric de bază pe care Europa îl cunoaşte amarnic de bine e de găsit in alta parte. În dinamica dură a majorităţilor inerte şi a minorităţilor militante. Europa nu trebuie să îşi aducă aminte nimic despre majorităţile tăcute, ci să rememoreze exact forţa terifiantă a minorităţilor înarmate cu o ideologie religioasă sau cvasireligioasă. Ce poate face silexul unei astfel de ideologii minoritare într-un grup majoritar – şi anume, în pasta unui grup majoritar absent – ştim sau ar trebui să ştim foarte bine. Când apare ideologia, societatea majoritară cade, clachează, călcând pe golul propriei identităţi în dubiu sau în dezbatere. În fond, victoria dictaturilor nazistă şi comunistă a marcat, înainte de orice, un interval istoric în care societăţile au plecat de pe scenă, au dispărut, fie în entuziasmul paranoic-populist al nazismului, fie în bolniţa abisală care a returnat la suprafată popoare sovietizate, umilite, traumatizate, în continuare absente. Soluţia? Islamul şi realitatea sa primară trebuie confruntate deschis. Guvernele occidentale se tem de teama opiniei publice, îndemnată la teamă de temerile mass-acamediei. Întrebarea din subtextul băii mediatice de ezitări şi răstălmăciri e mereu aceeaşi: nu ne vom expune, prin confruntare directă, unui val de atentate teroriste? Ba da. Dar e mai bine ca societăţile libere ale Occidentului să treacă prin aşa ceva decât să accepte pacea şi să revina la subjugarea pe care a evitat-o, acum aproape 70 de ani. În Vest. Nu în Est, unde preţul libertăţii pare mult mai bine cunoscut.