Mişcarea conservatoare americană s-a născut în anii imediat următori celui de-al doilea război mondial, din surse diverse şi fără a avea pentru un timp o conştiinţă de sine propriu-zis conservatoare. Exponenţi ai liberalismului clasic precum Friedrich von Hayek şi Ludwig von Mises, asimilaţi ulterior în curentul libertarian, au început să atragă atenţia asupra pericolului reprezentat de expansiunea statului în viaţa economică şi socială, cu efecte grave asupra libertăţii, iniţiativei private şi individualismului. Un alt grup de nemulţumiţi, tradiţionaliştii reprezentaţi de Richard Weaver, Peter Viereck, Russel Kirk şi Robert Nisbet, a iniţiat independent şi aproape concomitent o critică diferită, izvorâtă din trauma războiului şi pericolul totalitar întruchipat de expansiunea comunismului. În perioada postbelică ei au fost printre primii care au avertizat asupra unui pericol mult mai insidios: dezvoltarea unei societăţi seculare de masă, dezrădăcinate şi relativiste, al cărei vid moral ameninţa cu distrugerea valorilor occidentale şi prefigura transformarea cetăţeanului liber, demn şi responsabil într-un consumator hedonist şi anarhic. Al treilea grup, al cărui exponenţi de marcă erau Whittaker Chambers şi Frank Meyer, a fost format dintr-o serie de foşti marxişti radicali din anii 1930, oripilaţi de realităţile sovietice. Ei au insuflat Dreptei convingerea fermă că ameninţarea comunistă era cât se poate de reală şi gravă şi au întărit percepţia încleştării dintre Vest şi un adversar implacabil ce urmărea dominaţia completă a lumii.

Variată şi nelipsită de tensiuni interne, dar reuşind la un moment dat o fuziune a celor trei curente, această mişcare intelectuală a devenit în timp o forţă care începând cu anii 1960 a reuşit să influenţeze puternic viaţa politică şi să concureze cu succes monopolul liberalismului progresist în arena ideilor şi asupra conştiinţei americane.

Mintea Conservatoare, cartea lui Russel Kirk din 1953 şi una din operele ce au impulsionat mişcarea conservatoare în anii formativi, continuă să îşi menţină relevanţa în prezent.

În eseul următor publicat patru decenii mai târziu, după o viaţă de studii, cărţi şi activitate neobosită ca promotor al conservatorismului, Russel Kirk se întoarce la întrebarea primară: ce este conservatorismul?

Zece principii conservatoare

Russell Kirk

Nefiind religie sau ideologie, organismul de opinie numit conservatorism nu are nicio Sfântă Scriptură şi niciun Das Kapital pentru a oferi dogme. În măsura în care este posibil de a determina lucrurile în care cred conservatorii, primele principii ale persuasiunii conservatoare sunt derivate din ceea ce scriitori conservatori de prim rang şi bărbaţi publici au mărturisit în ultimele două secole. După unele observaţii introductive pe această temă generală voi trece la o listă de zece principii conservatoare.

Poate ar fi bine ca de cele mai multe ori să folosim acest cuvânt, “conservator”, ca un adjectiv în primul rând deoarece nu există niciun Model Conservator, iar conservatorismul este negarea ideologiei: este o stare de spirit, un tip de caracter, un mod de a privi ordinea civilă a societăţii.

Atitudinea pe care o numim conservatorism e susţinută mai degrabă de un organism de sentimente decât de un sistem de dogme ideologice. Este cât se poate de plauzibil să definim conservatorul drept o persoană care se priveşte în acest fel. Mişcarea conservatoare sau acest organism de opinie poate găzdui o diversitate considerabilă de puncte de vedere despre numeroase subiecte, întrucât nu există niciun examen de validare sau treizeci şi nouă de articole fixe ale crezului conservator.

În esenţă persoana conservatoare este pur şi simplu cea care găseşte lucrurile permanente mai mulțumitoare decât haosul şi întunericul. (Însă conservatorii ştiu de la Burke că şi “schimbarea este mijlocul nostru de prezervare”, atunci când este sănătoasă.) Continuitatea istorică a experienţei unui popor, spune conservatorul, oferă un ghid pentru politică mult mai bun decât schiţele abstracte ale filosofilor de cafenea. Dar desigur că persuasiunea conservatoare nu se rezumă doar la această atitudine generală.

Este imposibil de întocmit un catalog exact al convingerilor conservatoare. Cu toate acestea eu vă ofer, sumar, zece principii generale şi sunt încredinţat că majoritatea conservatorilor ar subscrie la cele mai multe dintre aceste maxime. În diversele ediţii ale cărţii mele Mintea Conservatoare am enumerat anumite canoane ale gândirii conservatoare – lista diferă oarecum de la ediţie la ediţie – iar în antologia mea Cititorul Conservator Portabil ofer variaţii pe această temă. Acum vă prezint un rezumat al ipotezei conservatoare oarecum diferit de canoanele mele din cele două cărţi. În fine, diversitatea de moduri în care opiniile conservatoare îşi pot găsi exprimare demonstrează faptul că opţiunea conservatoare nu este o ideologie fixă. Principiile particulare accentuate la un moment dat de un conservator vor varia în funcţie de circumstanţele şi necesităţile din acea perioadă. Următoarele zece articole de credinţă reflectă ceea ce accentuează conservatorii din America în zilele noastre.

În primul rând conservatorul consideră că există o ordine morală de durată. Această ordine este făcută pentru om şi omul este făcut pentru ea: natura umană este o constantă, iar adevărurile morale sunt permanente.

Acest cuvânt, ordine, semnifică armonia. Există două aspecte sau tipuri de ordine: ordinea interioară a sufletului şi ordinea exterioară a (bună)stării generale. Platon a predat această doctrină în urmă cu douăzeci şi cinci de secole, dar chiar şi cei educaţi din zilele noastre o găsesc greu de înţeles. Problema ordinii a fost o preocupare principală a conservatorilor încă din momentul în care “conservator” a devenit un termen politic.

Lumea secolului douăzeci s-a confruntat cu consecinţele hidoase ale prăbuşirii credinţei într-o ordine morală. La fel ca atrocităţile şi dezastrele din Grecia în secolul al cincilea înainte de Hristos, ruinarea marilor naţiuni în secolul nostru ne indică hăul în care se prăbuşesc societăţile ce confundă propriul interes, sau adoptă controale sociale ingenioase, cu găsirea unor alternative plăcute la ordinea morală, considerată desuetă.

Intelectuali liberali au declarat că pentru un conservator toate chestiunile sociale sunt, la origine, chestiuni de moralitate privată. Înţeleasă corect, această afirmaţie este destul de adevărată. O societate în care bărbaţii şi femeile se conduc după credinţa într-o ordine morală durabilă, după un puternic sentiment al binelui şi răului, după convingeri personale despre justiţie şi onoare va fi o societate bună – indiferent ce maşinărie politică ar utiliza – în timp ce o societate în care bărbaţii şi femeile sunt în derivă din punct de vedere moral, ignoranţi faţă de norme şi în principal animaţi de satisfacerea poftelor va fi o societate rea – oricât de mulţi oameni ar vota şi oricât de liberală ar fi constituţia oficială a acesteia.

În al doilea rând conservatorul aderă la obiceiuri, convenţii şi continuitate. Obiceiurile vechi permit oamenilor să trăiască împreună paşnic; cei ce le distrug demolează mai mult decât ştiu sau ar intenţiona. Prin convenţii – un cuvânt mult abuzat în timpul nostru – reuşim să evităm disputele permanente cu privire la drepturi şi obligaţii: statul de drept este la bază un organism de convenţii. Continuitatea este mijlocul de a lega generaţie de generaţie; are importanţă la fel de mare pentru societate cât şi pentru individ; fără ea, viaţa este lipsită de sens. Revoluţionarii de succes au şters obiceiuri străvechi, au ridiculizat convenţii arhicunoscute şi au rupt continuitatea instituţiilor sociale – ei bine, în prezent aceştia descoperă necesitatea stabilirii de obiceiuri proaspete, de convenţii şi continuitate. Însă acest proces este dureros şi lent, iar noua ordine socială care apare în cele din urmă poate fi mult inferioară faţă de vechea ordine pe care radicalii au răsturnat-o în zelul lor pentru Paradisul Terestru.

Conservatorii sunt apărători ai obiceiurilor, convenţiilor şi ai continuitaţii deoarece ei preferă diavolul pe care îl ştiu celui pe care nu-l cunosc. Ordine, justiţie şi libertate, cred ei, sunt produsele artificiale ale unei îndelungate experienţe sociale, rezultatul a secole de studiu, de reflecţie şi sacrificiu. Astfel corpul social este un fel de corporaţie spirituală comparabilă cu biserica; acesta poate fi numit chiar o comunitate de suflete. Societatea umană nu este o maşină care poate fi tratată mecanic. Continuitatea, acest sânge care animă societatea, nu trebuie să fie întreruptă. Nota lui Burke cu privire la necesitatea de schimbare prudentă este întipărită în mintea conservatoare. Însă schimbarea necesară, susţin conservatorii, trebuie să fie treptată şi discriminatorie, niciodată dizlocând toate interesele vechi deodată.

În al treilea rând conservatorii cred în ceea ce poate fi numit principiul prescriptiv. Conservatorii simt că oamenii moderni sunt pitici pe umeri de giganţi, capabili să vadă mai departe decât strămoşii lor numai din cauza staturii mari a celor ce ne-au precedat în timp. Prin urmare conservatorii subliniază de foarte multe ori importanţa prescripţiei – adică a lucrurilor stabilite prin utilizare imemorială, astfel încât mintea omului să nu capete deprinderi în sens contrar. Există drepturi consfinţite în principal de vechimea lor – inclusiv drepturile de proprietate, de multe ori. În mod similar moravurile noastre sunt la rândul lor prescriptive în mare parte. Conservatorii susţin că este puţin probabil ca noi, modernii, să facem descoperiri răsunătoare în materie de politică, bune moravuri sau de gust. Este periculos a cântări fiecare problemă trecătoare pe baza judecăţii şi raţionalităţii private. Individul este necugetat, dar specia este înţeleaptă, declara Burke. În politică am face bine să ne servim de precedent, precepte si chiar prejudecată, deoarece marea întrupare misterioasă a rasei umane a dobândit o înţelepciune prescriptivă mult mai vastă decât raţionalitatea privată măruntă a oricărui om.

În al patrulea rând conservatorii sunt ghidaţi de principiul prudenţei. Burke este de acord cu Platon în privinţa faptului că prudenţa este cea mai de seamă dintre virtuţi pentru un om de stat. Orice măsură publică ar trebui să fie judecată prin prisma consecinţelor pe termen lung, nu doar prin prisma avantajului temporar sau a popularităţii. Liberalii şi radicalii, spune conservatorul, sunt imprudenţi deoarece se aruncă înspre obiectivele lor fără a da multă atenţie la riscul de abuzuri noi, mai grave decât relele pe care speră să le măture. Aşa cum a spus John Randolph de Roanoke, chibzuinţa se mişcă încet, dar diavolul întotdeauna se grăbeşte. Societatea umană fiind complexă, remediile eficace nu pot fi simple. Conservatorul declară că el acţionează numai după reflecţie suficientă, după ce a cântărit consecinţele. Reformele bruşte şi necrutăţoare sunt la fel de periculoase ca intervenţiile chirurgicale bruşte şi necrutăţoare.

În al cincilea rând conservatorii acordă atenţie la principiul diversităţii. Ei simt afecţiune pentru complexitatea proliferantă a instituţiilor sociale şi modurilor de viaţă stabilite în timp, spre deosebire de uniformitatea îngustă şi de egalitarismul ucigător al sistemelor radicale. Păstrarea unei diversităţi sănătoase cere ca în orice civilizaţie să supravieţuiască ordine şi clase, diferenţe în starea materială, precum şi mai multe tipuri de inegalitate. Singurele forme de egalitate adevărată sunt egalitatea la Judecata de Apoi şi egalitatea în faţa unei instanţe de drept; orice alte încercări de nivelare vor conduce, în cel mai bun caz, la stagnare socială. Societatea solicită o conducere onestă şi capabilă, iar dacă diferenţele naturale şi instituţionale sunt distruse, un tiran sau o ceată sordidă de oligarhi vor crea noi forme de inegalitate.

În al şaselea rând conservatorii sunt temperaţi de principiul imperfecţiunii. Conservatorii ştiu că natura umană suferă iremediabil de anumite defecte grave. Omul fiind imperfect, nicio ordine socială perfectă nu poate fi creată vreodată. Din cauza neliniştii omului, omenirea s-ar revolta sub orice dominaţie utopică şi ar erupe în nemulţumiri violente – sau altfel ar expira de plictiseală. Căutarea utopiei este menită să se încheie în dezastru, spune conservatorul: noi nu suntem făcuţi pentru lucruri perfecte. Tot la ceea ce ne putem aştepta în mod rezonabil este o societate ordonată tolerabil, dreaptă şi liberă, în care unele rele, ajustări defectuoase si suferinţă vor continua să stea la pândă. Prin atenţia cuvenită pentru o reformă prudentă putem păstra şi îmbunătăţi această ordine tolerabilă. Dar în cazul în care vechile garanţii instituţionale şi precauţiile morale ale unei naţiuni sunt neglijate, atunci impuslul anarhic al omenirii devine de nestăvilit. Ideologii care promit perfecţiunea omului şi a societăţii au transformat o mare parte a lumii secolului douăzeci într-un iad terestru.

În al şaptelea rând conservatorii sunt convinşi că libertatea şi proprietatea sunt strâns legate. Separă proprietatea de posesia privată şi Leviatanul devine stăpânul tuturor. Pe temelia proprietăţii private sunt construite marile civilizaţii. Cu cât este mai răspândită proprietatea privată, cu atât mai stabilă şi mai productivă este o comunitate. Nivelarea economică, susţin conservatorii, nu înseamnă progres economic. Acumularea de bunuri si cheltuiala nu sunt scopuri majore ale existenţei umane, însă o bază economică solidă pentru persoană, familie şi comunitate este de dorit.

Sir Henry Maine, în lucrarea Comunităţi Săteşti, sprijină cu fermitate proprietatea privată, diferenţiată de proprietatea comunală: “Nimeni nu are libertatea de a ataca proprietatea multiplă şi să spună în acelaşi timp că el preţuieşte civilizaţia. Istoria celor două nu poate fi separată”. Aceasta întrucât instituţia de proprietate multiplă – adică a proprietăţii private – a fost un instrument puternic pentru bărbaţi si femei de a-i învăţa să fie responsabili, de sprijin al culturii generale, de ridicare a omenirii deasupra nivelului de simplu hamalâc şi care oferă timp liber pentru gândire şi acţiune. A fi în stare de a păstra roadele propriei forţe de munca; a fi în stare de a vedea munca devenită permanentă; a fi în stare de a transmite proprietatea posterităţii, prin testament; a fi capabil de ridicare de la starea naturală de sărăcie lucie la siguranţa realizărilor durabile; a poseda ceva care este cu adevarat al tău – acestea sunt avantaje greu de negat. Conservatorul recunoaşte că posesia de proprietate stabileşte anumite îndatoriri pentru posesor, iar el acceptă cu dragă inimă aceste obligaţii morale şi juridice.

În al optulea rând conservatorii susţin comunitatea voluntară la fel cum se opun colectivismului involuntar. Cu toate că americanii sunt ataşaţi puternic de viaţa privată şi drepturile private, ei sunt de asemenea un popor remarcabil pentru spiritul lor al comunităţii. Într-o comunitate autentică deciziile care afectează în mod direct viaţa cetăţenilor se iau la nivel local şi în mod voluntar. Unele dintre aceste funcţii sunt preluate de organisme politice locale, iar altele de asociaţii private: atâta timp cât operează local şi sunt caracterizate de acordul general al celor afectaţi, acestea ţin de o comunitate sănătoasă. Dar comunitatea este în pericol grav atunci când aceste funcţii sunt asumate în mod implicit, sau prin uzurpare, de către o autoritate centralizată. Tot ce este binefăcătoar şi prudent în democraţia modernă este făcut posibil prin voinţa de cooperare. În cazul în care însă, în numele unei democraţii abstracte, funcţiile comunităţii sunt transferate în direcţii politice îndepărtate – atunci guvernarea reală prin acordul celor guvernaţi devine un proces de standardizare ostil faţă de libertatea şi demnitatea umană.

O naţiune nu este mai puternică decât numeroasele comunităţi din care aceasta e compusă. O administraţie centrală sau un corp select de manageri şi funcţionari publici, oricât de bine intenţionaţi şi bine instruiţi, nu poate conferi justiţie, prosperitate şi linişte unei mase de bărbaţi şi femei privaţi de responsabilităţile lor tradiţionale. Acest experiment a mai fost făcut înainte şi s-a dovedit dezastruos. Îndeplinirea sarcinilor noastre în comunitate este cea care ne învaţă prudenţă, eficienţă şi caritate.

În al nouălea rând conservatorul înţelege nevoia de restricţii prudente asupra puterii şi pasiunilor umane. În termeni politici putere înseamnă capacitatea de a acţiona după propriul plac, indiferent de voinţa semenilor. Un stat în care un individ sau un grup restrâns sunt în măsură să domine voinţa semenilor lor fără a da socoteală înseamnă despotism, fie că se numeşte monarhic, aristocratic sau democratic. Pe de altă parte atunci când fiecare persoană pretinde a fi o putere în sine, societatea cade în anarhie. Anarhia nu durează niciodată mult timp, fiind intolerabilă pentru toată lumea şi contrară faptului inevitabil că unele persoane sunt mai puternice şi mai inteligente decât cei din jur. Dupa anarhie urmează tirania sau oligarhia, în care puterea este monopolizată de foarte puţini.

Conservatorul se străduieşte să limiteze şi să echilibreze puterea politică, astfel încât anarhia sau tirania să nu se poată produce. Cu toate acestea bărbaţi şi femei din toate epocile sunt tentaţi să răstoarne limitările asupra puterii, de dragul unor avantaje temporare închipuite. Este o caracteristică a radicalului faptul că el consideră puterea drept o forţă a binelui – atâta timp cât puterea cade în mâinile lui. Revoluţionarii francezi şi ruşi au abolit restricţiile vechi asupra puterii în numele libertăţii, dar puterea nu poate fi eliminată; întotdeauna se va găsi în mâinile cuiva. Această putere pe care revoluţionarii au considerat-o opresivă în mâinile vechiului regim a devenit mult mai tiranică în mâinile noilor stăpâni ai statului.

Ştiind că natura umană este un amestec de bine şi rău, conservatorul nu îşi pune încrederea în simpla bunăvoinţă. Restricţii constituţionale, controale şi echilibrări politice, aplicarea corespunzătoare a legilor, vechea reţea complexă de restricţii asupra arbitrariului şi poftelor – acestea sunt instrumentele de păstrare ale libertăţii şi ordinii pe care conservatorul le aprobă. Un guvern drept menţine o tensiune sănătoasă între pretenţiile de autoritate şi cererile de libertate.

În al zecelea rând conservatorul înţelege că persistenţa şi schimbarea trebuie să fie recunoscute şi reconciliate într-o societate viguroasă. Conservatorul nu se opune îmbunătăţirilor sociale, cu toate că are dubii în privinţa existenţei unei forţe mistice a Progresului. Atunci când o societate face progrese în anumite privinţe ea este de obicei în declin în alte privinţe. Conservatorul ştie că orice societate sănătoasă este influenţată de două forţe, pe care Samuel Taylor Coleridge le numeşte permanenţă şi progres. Permanenţa unei societăţi este alcătuită din acele convingeri şi interese pe termen lung care ne oferă stabilitate şi continuitate; fără permanenţă, izvoarele primare din adânc sunt sfărâmate, iar societatea alunecă în anarhie. Progresul unei societăţi îl reprezintă acel spirit şi organism de înzestrări care ne călăuzesc spre îmbunătăţiri şi reformă prudentă; fără progres, un popor stagnează.

Prin urmare conservatorul inteligent se străduie să reconcilieze revendicările permanenţei şi cererile progresului. El crede că liberalul şi radicalul, orbi la revendicările juste ale permanenţei, ar pune în pericol patrimoniul lăsat nouă, într-un efort de a ne zori către un dubios paradis terestru. Pe scurt, conservatorul favorizează progresul bine motivat şi temperat; se opune cultului Progresului, ai cărui adepţi cred că tot ce e nou este în mod necesar superior la tot ce e vechi.

Schimbarea este esenţială pentru corpul social, gândeşte conservatorul, aşa cum este esenţială pentru corpul uman. Un organism care a încetat să se reînnoiască a început să moară. Dar pentru ca acest organism să fie viguros schimbarea trebuie să aibă loc în mod regulat, în armonie cu forma şi natura sa, altfel schimbarea produce o creştere monstruoasă, un cancer care devorează gazda. Conservatorul are grijă ca nimic într-o societate să nu fie în întregime vechi şi nimic să nu fie în întregime nou. Acesta este mijlocul de conservare al unei naţiuni, aşa cum este şi mijlocul de conservare al unui organism viu. Cât de multă schimbare necesită o societate şi ce fel de schimbare, acestea depind de circumstanţele epocii şi ale naţiunii.

Acestea sunt aşadar cele zece principii care s-au afirmat cu tărie pe parcursul a două secole de gândire conservatoare modernă. Şi alte principii de importanţă egală ar fi putut fi discutate aici: înţelegerea conservatoare a justiţiei sau vederile conservatoare despre educaţie. Dar astfel de subiecte, din lipsă de timp, le voi lăsa pentru investigaţia dumneavoastră.

Marea linie de demarcaţie în politica modernă, aşa cum obişnuia să atragă atenţia Eric Voegelin, nu este diviziunea între liberali, pe de o parte, şi totalitari pe de altă parte. Nu, de o parte a acestei linii se află toţi bărbaţii şi femeile care îşi închipuie că ordinea temporală este singura ordine, că nevoile materiale sunt unicele nevoi şi că pot face orice cu patrimoniul uman. De cealaltă parte a liniei sunt toţi acei oameni care recunosc o ordine morală de durată în univers, o natură umană constantă si obligaţiile faţă de ordinea spirituală şi cea temporală.

În original icon-caret-right Ten Conservative Principles