“Existăm într-o ordine creată de generații întregi, față de care individul în sine nu poate adăuga mare lucru. Această ordine culturală rezultă dintr-o ordine metafizică ce depășește înțelegerea omenească. Sentimentul acestei ordini ne este comun – adesea o negăm verbal, dar acțiunile noastre ne contrazic. Fundamentul ei este religia.”
Bronisław Wildstein, “Revoltă și acceptare. Eseu despre timpurile noastre” – editura Cetatea de Scaun
Vă invităm sâmbătă, 10 decembrie, orele 12.00 -12.45, la lansarea cărții autorului polonez Bronislaw Wildstein, „Revoltă și acceptare. Eseu despre timpurile noastre”, care va avea loc la Târgul de carte “Gaudeamus,București 2022”, în spațiul de evenimente Mircea Sântimbreanu. Cartea este publicată în traducerea profesorului Constantin Geambașu. Vor vorbi: Constantin Geambașu, Antoaneta Olteanu și Anca Cernea.
Puteți recomanda prietenilor evenimentul creat pe Facebook.
În continuare, un fragment din introducerea cărții, scris de Bronislaw Wildstein:
“Ne naștem ca bărbat sau femeie, cu un anumit potențial fizic și intelectual. Reușim să schimbăm multe lucruri prin efort, muncă și disciplină, dar nu suntem în stare să depășim limitele pe care le stabilește biologia noastră. Și ar trebui să ne împăcăm cu acest lucru, fie și pentru a înțelege statutul nostru și a valorifica datele de care dispunem pentru a obține ceea ce putem.
Cultura provine din natură ca încercare de a se opune presiunii regulilor absolute ale acesteia, de a-l proteja pe om în fața lor, de a face prietenos mediul cel mai apropiat, de a înțelege lumea și de a intra cu ea într-un contact specific omului, cât mai intim și rațional. Civilizația nu înseamnă negarea naturii, ci extragerea din lume a unui sens pe care omul să-l înțeleagă, modelarea acesteia în concordanță cu nevoile noastre. Așadar, până la un punct, înseamnă opoziția față de natură. Elementul acestei rezistențe a fost prezent în acțiunea omului încă de la început, dar nu a însemnat negarea ei și nici mirajul prometeic de a construi lumea noastră de la început, doar în modernitate a început să tindă în această direcție.
De la începutul existenței omenești, reprezentanții speciei noastre s-au organizat pentru a face față primejdiilor, pentru a crea instrumente prin care să-și consolideze capacitățile firești, pentru a construi adăpost pentru sine, pentru a învăța să folosească natura, pentru a asigura cantitatea de hrană necesară care să permită supraviețuirea în perioade vitrege, modelând mediul pentru a-l face mai convenabil. În același timp au încercat să înțeleagă lumea și să răspundă provocărilor ei, să regăsească în ea un loc adecvat pentru sine. Primele monumente ale culturii umane sunt mormintele și pictura rupestră imitând lumea înconjurătoare, așadar, permițând să fie înțeleasă până la un punct și chiar să fie controlată. Primele forme ale cultului religios au permis pătrunderea într-o legătură mai profundă, mai rațională, cu această lume. Poveștile și miturile au ordonat realitatea și au înscris omul într-o ordine a existenței, care avea un sens. Lumea era o taină, dar nu un haos; haosul se ascundea dincolo de granițele realității accesibile nouă, fiind o stihie primordială din care s-a născut lumea noastră și în care, potrivit unor credințe, avea să se cufunde după împlinirea unui anumit timp. Haosul era un domeniu al răului ce încearcă să pătrundă în viața noastră și să-i submineze ordinea, să inducă anarhia care distruge ceea ce reușim să înțelegem și ce am construit pe baza cunoștințelor noastre.
Încerând să creeze o anumită ordine proprie, așadar, să modeleze pământul în așa fel încât să i se supună, omul nu doar că a extins spațiul întreprinderilor și proprietăților sale, ci le-a definit și granițele, înțelegând că el însuși este un element al universului care îl va depăși întotdeauna și în care ar trebui să-și găsească locul cuvenit. Identitatea naturală a omului, adică esența sa organică și anturajul în care a funcționat în relații dialectice, reciproc tensionate, îi determinau forma. Posibilitățile lui de acțiune și de autocreație se dezvoltau în interiorul acestui univers într-un mod impresionant, însă dezvăluiau totdeauna un orizont, anumite limite, pe care omul nu era în stare și nu ar fi trebuit să încerce să le depășească.
Omul nu-și construia, în sensul profund al cuvântului, ordinea sa, ci doar o descoperea, folosea ceea ce îi era dat de natură și ceea ce descoperea în ea, dezvăluindu-i puterile ascunse. Despre acest lucru vorbeau religiile. Chiar și versiunile lor transcendente, monoteiste, mult mai îndepărtate, s-ar părea, de realitatea accesibilă oamenilor, îl consideră pe Dumnezeu creatorul și stăpânul lumii, lăsându-i omului, potrivit iudaismului și creștinismului, creat după chipul și asemănarea sa, un loc deosebit printre făpturi, dar se raportează la ordinea naturală, instituită și garantată de creator, ordine care stabilește statutul uman. De asemenea, se raportează la ideea de lege pe care, în concordanță cu abordarea clasică, cel care o păzește nu a creat-o, cât a descoperit-o, a scos-o din ordinea lucrurilor. Legiuitorii și executorii contemporani ai normelor de drept se consideră creatori arbitrari ai acestora. Întrucât, ca oameni, creându-le, trebuie să se sprijine pe ceva, căci orice reflecție și întreprindere ar trebui să se raporteze la anumite axiome, pe care abia apoi se pot construi sisteme care să aibă un sens – respingând noțiunea tradițională de lege naturală, ei se agață de ideologia dominantă în momentul prezent. Premisele lor au, inevitabil, un caracter arbitrar. O asemenea abordare face să privim tot mai mult ideea de lege după bunul plac. Ca urmare, legea devine un instrument în mâinile celor mai puternici.
Opoziția dintre revoltă și acceptare poate fi înțeleasă prin raportare la întrebarea: cine este omul și care sunt scopurile existenței sale, atât ca dimensiune a speciei, cât și ca individ care are totdeauna o formă socială. Așadar, prin raportare la întrebarea: cine este (ar trebui să fie) europeanul, americanul, creștinul, polonezul?”
