Rămăsese doar o gaură mică pe un zid. Din momentul în care fusese tras, glonțul parcursese o distanţă considerabilă până să ricoșeze dintr-un stâlp şi abia apoi se înfipse în peretele acelei case nelocuite. În spatele puştii, cu ochiul drept încă fixat pe lungimea țevii şi cu degetul arătător tremurând pe trăgaci, tânărul care se recomandase drept Gabriel „Revoluționarul” în faţa celui care-i vânduse arma cu două zile înainte, urmărise întregul traseu. Gabriel se scutură dintr-odată din poziția în care înțepenise, pe acoperișul blocului de patru etaje, ca şi cum cineva l-ar fi surprins în timpul acțiunii: verifică uşa care făcea legătura între acoperiș şi casa scării, şi aceasta era închisă, proptită în scândura pe care o adusese cu el. Verifică strada şi tot platoul de blocuri, case de mahala şi magazine, dar toată acea liniște continua să existe la fel ca în ultimele zile. Geamurile erau şi ele opace, fără vreo umbră de om, iar în depărtare, dacă Gabriel ar fi putut vedea până acolo, ar fi zărit pentru câteva secunde, un fir de fum ieșind din gaură. Glonțul ajunsese într-un zid şi în nimic altceva.
Era 23 decembrie 1989, o iarnă fără zăpadă, Bucureștiul era înghețat în liniște şi, doar din când în când, Gabriel auzea zgomote, împușcături şi oameni undeva în oraș. Așteptase două zile, alături de mama şi de fratele lui mai mic, lângă radioul din bucătărie, pe care la început îl dăduseră cu volumul la minim, apoi la un volum normal, ca atunci când urmăreau știrile de fiecare zi sau o piesă de teatru difuzată. Dar ceea ce ascultau acum – mama pe un scaun lângă mașina de cusut, fratele desenând ceva pe o coală A4 şi el la geam, aproape baricadându-l – suna diferit: Libertate, în sfârșit suntem liberi! După care urma o rafală de veşti din alte părți ale ţării, la care mama tresărise în ritmul acului mașinii de cusut pe materialul albastru. Aceeași „Libertate!” o avusese tânărul în minte când intrase la vecinul din mahala, căruia i se recomandase drept „Revoluționarul” şi îi ceruse o armă. „Pentru ce?”, dar știa că îi va da pușca, pentru că omul acela făcea mereu rost de o mulțime de lucruri – chiar şi de alimente pe care le împărțea mamei lui în schimbul „acelor” favoruri – chiar şi de arme de vânătoare vechi ale unor foste case boierești sau din colecții personale. Numai el știa cum anume le procura şi pe Gabriel nu-l interesa acest aspect. „Acum este important”, îi întinse banii, băgă pușca într-un sac şi plecă hotărât.
Iar acum când simțea că făcuse ceva important, şi frigul şi frica îl făceau să meargă săltat, să alerge chiar, printre casele dărăpănate, printre gangurile blocurilor, până la zidul pe care-l ochise din întâmplare. Îşi simțea mâinile degerate, mult înroșite sub mânecile largi ale gecii şi ale puloverului, cu degetele încă în chip de tragere, reluând în minte mișcarea atât cât îi permitea pielea crăpată. Arma şi-o lăsase pe acoperiș, nu înainte de-a-i scoate gloanțele şi de-a șterge patul puştii şi trăgaciul de haine. Nu se gândise să-şi ia şi mănuși, când ieșise pe ușă grăbit să nu-l vadă nici mama, nici fratele. Dar glonțul nu ajunsese decât într-un perete şi, pentru că ricoșase, era greu de calculat de unde pornise. Şi, până la urmă, or fi fost mulți care trăseseră la fel ca el, în ziduri, în copaci, cu puști luate „la negru”, sau cu arme de foc vechi. Când Gabriel se va plimba, peste douăzeci de ani, pe lângă clădiri din București sau pe lângă Universitate, găurile din pereți îi vor părea o joacă de-a revoluția pentru niște foști copii ca el. Un ghid cu ochelari de soare şi pălăriuță le va prezenta acele crăpături turiștilor care-l însoțesc, iar ei vor face poze entuziasmați, pe când Gabriel îi va ocoli scârbit. În albumele acelor oameni vor fi fotografii cu mărturii ale jocului de-a moartea ale unor tineri din decembrie 89. Nimeni nu va fi găsit nici un fel de amprente.
Ajunsese într-o fundătură. De sus, de pe acoperiș, totul părea atât de clar: dintr-o singură ochire putuse vedea stâlpul de înaltă tensiune de lângă o casă din chirpici, la două străzi distanţă de blocul lui. Nu era nimic mai înalt în jur, iar în cartierul acela şi pe lângă casa nelocuită se jucase de-atâtea ori cu fratele lui. Dacă fratele lui ar fi fost cu el, ar fi găsit drumul mult mai repede, dar Andrei era în casă, probabil tot cu creionul în mână, lângă mama în bucătărie. Nu voise să-l cheme. Când ajunsese pe casa scării, cu gloanțele zornăindu-i în buzunar, îşi domolise mersul, agil, la fel ca o pisică, pentru ca cei din casă să nu-i simtă pașii. La parter, scosese din buzunar gloanțele şi le distribuise pe fiecare în câte o glastră cu ficuși, la baza tulpinii unde se confundau cu pământul. Abia după aceea începuse să grăbească pasul, să fugă reținut până în gangul în care ajunsese acum, obosit, cu șireturile bocancilor târâte în noroi înghețat. Privi de jur împrejur: era curtea interioară a unui alt bloc, puțin mai ocolit decât îşi gândise el traseul. De o parte şi de alta era încercuit de etaje din beton şi de apartamente, iar sus, de pe acoperiș, acolo unde el nu vedea, putea fi urmărit prin luneta puştii de un altul ca el. Şi glonțul acela, dacă ar fi fost tras, ar fi putut să atingă nu cărămida, ci carnea lui.
Gabriel se vedea deja ca un suspect ridicol pentru oricine s-ar fi aflat pe bloc în acel moment. Dacă cineva i-ar fi strigat de acolo, de sus, „Cine ești?”, i-ar fi răspuns „Un revoluționar”; şi la întrebarea „Şi ce-ai făcut?”, el ar fi spus „Am împușcat un perete”. Poate că atunci, în loc de sunetul oțelit de armă, s-ar fi auzit doar un lung şi disprețuitor râset. Fratele lui, în cazul în care i-ar fi permis să-l însoțească, ar fi râs şi el. Dar cum nu era cu el, Andrei ar fi putut peste ceva timp să-l întrebe „Şi ce-ai făcut tu la Revoluție?”, la fel ca în posterul american din anii 50 în care un băiețel îşi întreabă tatăl „Tu ce-ai făcut în Marele Război?”. Tatăl din poster, desenat cu o faţă rigidă, continua să citească un ziar, în timp ce el, Gabriel, ar fi rămas pe gânduri, apoi ar fi scos dintr-o casetuţă de jeleuri glonțul recuperat din perete.
Nu doar beton şi cărămidă, ci şi carne umană, acesta va fi răspunsul ziarelor şi al televiziunilor peste douăzeci de ani. Va exista, cu siguranță, şi un alt răspuns, păstrat în tăcere, de familiile celor care fuseseră – întâmplător – nimeriți de astfel de gloanțe. Dar asta va constitui o evidenţă comună, necunoscută, luată în general şi ca atare de statistici pe care Gabriel le va rupe în bucăți. Glonțul lui din caseta de jeleuri, pe care Andrei, la zece ani de la revoluție, îl lua drept o tentativă eșuată a capitalismului, ar fi putut întregi un număr din acele foi. Variantele erau următoarele:
1. un securist comunist ar fi primit în piept glonțul eliberat de pușca unui tânăr revoluționar care se putea lăuda apoi că înfăptuise ceva pentru cauza Libertății. Tânărul s-ar fi simțit încurajat să participe şi la alte mișcări de stradă, să boicoteze mineriadele, să trăiască timp de cinci ani de zile fervoarea „de după” şi speranța „de mai bine”. După care, treptat, ar fi ajuns un Gabriel de treizeci şi opt de ani, suspicios, susținând în faţa unor apropiați nostalgici că „atunci era important”, considerând în secret că acel securist ucis ar fi putut pune la cale o altă mineriadă în cazul în care ar mai fi avut zile.
2. Glonțul ar fi lovit un om oarecare, poate pe vecinul din mahala care-i vânduse arma şi care se afla atunci în trecere spre magazinul de pâine. Bărbatul nu ar fi fost rănit mortal, la spital ar fi primit îngrijiri corespunzătoare şi niciodată nu ar fi aflat numele celui care-l împușcase. Cu toate acestea, după externare, bărbatul şi-ar fi distrus colecția de arme şi ar fi întrerupt orice legătură cu o anumită mamă din cartier. După douăzeci de ani, ar fi arătat rana tuturor, povestind oricui că era şi el un „luptător al revoluției”. Imediat după incident, tânărul de pe acoperișul blocului, ar fi ridicat din umeri, ar fi ascuns pușca în vreo debara goală din mahala şi s-ar fi întors acasă lângă mama lui şi lângă știrile de la radio din acele zile, despre care ar fi exclamat: „Ce mare scofală!”. Peste doi ani, tânărul-student, venit la Universitate să-şi ridice niște acte, ar fi găsit pe trepte, pe urmele minerilor care dăduseră năvală în București, păr de fată smuls. Ar fi mers mai departe, ridicând iar din umeri. Până la treizeci şi opt de ani, ar fi devenit un Gabriel care nu seamănă deloc cu Gabriel cel cu șireturile dezlegate şi în geacă de piele pe care în decembrie 89 îl înțepa inima la gândul de-a împușca un om.
Timpul se oprise în București, 1989.
După Revoluție, crezuse atât de mult că va rămâne mereu tânăr: în același fel în care alergase prin mahala, uitându-se în toate părțile atent, în același fel în care se oprise în vreun colţ să-şi tragă sufletul sau să scuipe atunci când îşi simțea gâtul şi plămânii plini de aer rece. În 1995, îi cumpărase mamei lui o mașină de cusut nouă care fusese folosită doar de câteva ori pentru tivul unor pantaloni ai lui Andrei şi pentru un palton vechi care se afla în casă. În aceeași zi, îl găsise în bucătărie pe vecinul din mahala care-i vânduse pușca. Stătea pe un scaun îmbrăcat cu paltonul proaspăt reparat de mama. Întinse mâna să dea noroc cu Gabriel „Ce faci, Revoluționarule?”, îi spusese, iar pe Andrei îl auzise râzând într-un colţ.
Peste șapte ani, în 2002, fusese la vernisajul primei expoziții de graffitti şi sculptură postmodernă a fratelui său, unde Andrei îşi încheiase discursul declarând „Capitalismul va cădea”. În partea centrală a spațiului de expunere, pe o instalație-postament de un metru jumătate se afla o cutiuță de jeleuri desfăcută sub care stătea eticheta: „Ce i-a rămas fratelui meu din decembrie 89”. Au trecut, până în 2011, 9 ani în care cei doi nu şi-au mai vorbit deloc. Gabriel se gândea cum ar fi fost dacă în aceea zi l-ar fi luat pe Andrei cu el. Mai întâi pe bloc, în liniștea aceea de la înălțime care se răspândea asupra Bucureștiului din jur, în așteptarea primului şi singurului lui foc de armă, apoi în fuga prin cartier până la casa nelocuită şi prin frica de dinainte de-a vedea că glonțul nu omorâse pe nimeni. Poate ar fi fost altfel, doar că, în acea zi, el fusese singur şi, astfel, timpul se oprise doar pentru el.
A închis ușa dintre scara blocului şi acoperiș. A coborât treptele la etajele cu calorifere debranșate si cu glastre cu pui de ficus. În stradă a găsit aglomerația vagă de după-amiază a oamenilor care se întorceau de la servici şi sunetul difuz al unei reclame la internet: „libertate maximă de mișcare şi navigare în rețea”. L-au urmărit cuvintele acelea vreo cincizeci de metri, până la un gang întunecos şi în curtea unui bloc unde o pisică urmărea un porumbel pe niște schele. După ultimul bloc sau cămin de nefamiliști, a cotit la stânga, cu mâinile în buzunar, fără nici o grabă, cu ochii la rufele atârnând în permanenţă la ferestre. Apoi s-a rezemat de un zid şi a privit înapoi. Peretele acelei case nelocuite, care de-acum stătea să cadă, era acoperit de un graffitti enorm cu imaginea lui Che Guevara: în culori tari, cu semnătura artistului alături. Numai obișnuita stea comunistă din beretă lipsea. În locul ei, rămăsese în zid doar o gaură mică de glonț.
