[toc auto=off]
Despre impactul intelectualităţii asupra lumii şi despre derapajele inerente (Adevărul).

Intelectualii

de Andrei Crăciun

Are, desigur, dreptate Borges: «Ce a fost va fi».

Îndeobşte, intelectualii ratează momentele istorice grave sau avertizează din vreme şi în zadar. Se angajează entuziast şi greşit sau discret şi just.

Există în „Jurnalul” lui Franz Kafka o notă peste care nu pot trece. Sunt doar două propoziţii, care sună zguduitor, cât tot „Procesul”. La 2 August 1914, Franz Kafka scria în Jurnal aşa, nu mai mult, dar nici mai puţin: „Germania a declarat război Rusiei. După-amiaza, înot”.

Ar trebui să se ştie şi că a fost frig la Berlin pe 17 octombrie 1930. În Sala „Beethoven”, publicul e ciudat, ca începutul acela de secol. Sunt acolo comunişti, social-democraţi, catolici din „Zentrum” şi agitatori nazişti. E acolo şi Joseph Goebbels, pe care Adolf Hitler l-a însărcinat să „cucerească” Berlinul. Se amestecă gambete şi fulgarine în aşteptarea lui Thomas Mann, cea mai importantă figură literară a momentului. Laureat al Premiului Nobel, scriitorul nu a coborât de pe soclu pentru o serată banală.

Simte că încă e timp, nu mult, căci epoca dă semne de nebunie. Vorbeşte limpede despre cum cei ca el, care mai cred în toleranţă, au ajuns de „o lamentabilă excentricitate”. Se prăbuşeşte morala, dispare frumuseţea, cad reperele, infernul e aproape şi Thomas Mann vede, înţelege, se revoltă.

În „Oamenii lui Hitler. Elita naţional-socialismului (1919-1945)”, Ferran Gallego fotografiază bine seara de toamnă când Thomas Mann părăseşte în grabă, cumva pe furiş şi sigur înspăimântat, locul unde condamnase „exaltarea orgiei simţurilor şi renunţarea la raţiune”. Zece ani mai târziu, Europa era un abator, când nu era un crematoriu. Între Germania lui Mann şi Reich-ul lui Hitler prăpastia era definitiv trasată şi ticsită de cadavre.

E cunoscut şi deja uitat: istoria lui Thomas Mann e comună cu a tuturor profeţilor ignoraţi. Pe de altă parte, Jean-Paul Sartre şi Raymond Aron au fost prieteni şi adversari redutabili, filosofi angajaţi şi prizaţi. E un truism, dar trebuie amintit: o generaţie întreagă a preferat să greşească alături de Sartre cel charismatic, robul utopiilor, decât să aibă dreptate cu Aron antipaticul, lucidul, moderatul. Sartre a fost un clasic dependent ideologic, un narcoman hrănit cu iluzia comunismului mântuitor. Aron a condamnat „religia Revoluţiei”, opiul intelectualilor, cu fermitate şi răbdare. Viitorul l-a validat pe el. Sartre a rămas doar infinit mai talentat, mai naiv şi mai canalie.

Mă întorc mereu, nu ştiu de ce, acasă. Mă uit la marii intelectuali români, cu aşteptările tocite în fiecare an. Îi văd cum trudesc penibil şi meschin sub jug politic pentru interesele lor mici şi mijlocii, cum se complac şi se resemnează într-o tristeţe artificială. Ascultaţi-i cu atenţie: veţi ghici în ideile lor palide toate dramele următoare.

———————-
via Ghita Iulian Marcel