În timp ce premierul informal al României se zbate să scape de pușcărie, instituțiile statului își văd de treabă și lucrează în beneficiul nostru, al cetățenilor. De exemplu, Ministerul Educației Naționale (MEN) a elaborat o strategie de ajutorare a părinților care nu se pricep să-și crească odraslele în spiritul vremurilor pe care ne este dat să le trăim. Documentul în cauză este intitulat Strategia Națională de Educație Parentală 2018 – 2025 și a fost pus în dezbatere prin afișare pe site-ul ministerului în cursul acestei luni. În urma reacțiilor pe care le-a stârnit, documentul a fost retras de pe site, însă mai poate fi consultat aici.

Propunerea de Strategie Națională de Educație Parentală (ah, încă o strategie!) a suscitat deja anumite obiecții de natură juridică ce pot fi consultate aici. Documentul propus de MEN se înscrie pe o linie de coliziune frontală cu prevederile art. 29 privind libertatea de conștiință din Constituția României.

În acest articol voi analiza documentul MEN mai mult din perspectiva limbajului utilizat, a presupunerilor sau prejudecăților pe care le implică anumite sintagme utilizate în text și, nu în ultimul rând, din punct de vedere logic, respectiv ce deducții logice putem face pe marginea anumitor afirmații prezente în text.

Primul paragraf al Introducerii este format din trei propoziții care merită fiecare o analiză distinctă. Să le luăm pe rând.

Modificările profunde şi rapide ale mediului social, în condiţiile unor schimbări marcate de perioada post-modernităţii, au efecte dintre cele mai semnificative în spaţiul familial.

Modificările în condițiile unor schimbări au efecte semnificative. Altfel spus, ploaia în condiții de vânt poate arunca picături în toate părțile. Într-adevăr, este o problemă de care merită să ne ocupăm, ba chiar se impune să facem o strategie. Să trecem peste acest început stângaci, dar amuzant deopotrivă, pentru că urmează ceva mai serios și mai concret.

Deprivatizarea mediului familial, acompaniat de intruziunea diverselor instituţii în spaţiul domestic şi de influenţa mass media în construirea realităţilor sociale, pun familia într-o situaţie marcată de nevoia unui sprijin extern.

Fraza sună aproape orwellian, nu în sensul că s-ar ridica la calitatea literară a producțiilor lui George Orwell, ci pentru că propune o situație de coșmar. Textul ne spune că, deoarece familia este asaltată de instituții, de media și de alte evoluții sociale care au ca și consecință „deprivatizarea mediului familial” se impune oferirea unui „sprijin extern”. Strategia propusă de MEN este un „sprijin extern” pentru familie. Dar nu înseamnă asta și mai multă ingerință externă în mediul familial? Fie autorul se contrazice, fie ne aflăm în fața unei încercări nereușite a masca adevărata intenție: deprivatizarea totală a mediului familial.

Eu cred că familia are nevoie de sprijin tocmai pentru a face față sau a se opune „deprivatizării mediului familial” și „intruziunii diverselor instituții în spațiul domestic”. Grija față de intimitatea spațiului familial și protejarea acestuia sunt cumva descurajate de statul român, așa cum pare să reiasă din text?

Prescripţiile instituţionale, generate de promovarea actualelor valori, devin norme care obligă familiile să se adapteze noilor ideologii şi să experimenteze noi practici în relaţie cu copiii.

Prescripțiile devin norme. Dacă utilizăm cuvântul „prescripție” nu în sensul de prescripție medicală, ci potrivit sensului său principal, acela de „obligație, dispoziție, prevedere (impusă printr-o lege, printr-un regulament)” , atunci propoziția de mai sus este un non-sens. Se pare că cineva de la Ministerul Educației Naționale are serioase probleme de exprimare logică în scris.

Să trecem și peste acest aspect și să analizăm ce vrea de fapt să ne spună ministerul. Eu înțeleg că statul român, prin intermediul MEN și-a propus să îi (re)educe pe părinți în spiritul „actualelor valori” și al „noilor ideologii”. Deși am parcurs întreg documentul, nu am găsit enunțate explicit, clar, pe înțelesul tuturor care sunt aceste „valori actuale” și care sunt „noile ideologii”. Textul pare să le considere ca fiind evidente, de notorietate, cunoscute de toată lumea. Ar fi fost în beneficiul ministerului dacă o prezentare clară a acestora ar fi fost inclusă în text pentru a nu lăsa loc de interpretări rău voitoare. Poate acest aspect va fi corectat în următoarea versiune a strategiei.

Așadar, care sunt „valorile actuale” și care sunt valorile care nu mai sunt actuale? Pe unele le putem deduce parcurgând textul. Una din valorile actuale pare a fi „diversitatea” despre care înțelegem că trebuie promovată, încurajată, urmărită cu orice preț. Dacă toți părinții și-ar educa părinții în spiritul „actualelor valori”, rezultă că toți copii ar primi o educație unică prin care și-ar însuși un singur set de valori. Dar nu duce asta tocmai la dispariția diversității pe care pare că ministerul vrea să o încurajeze? Mi se pare mie sau este o contradicție logică?

Sintagma „noile ideologii” ridică și mai multe întrebări. Comunismul este o ideologie veche sau nouă? Deocamdată pare a fi una trecută. Ecologismul este o ideologie nouă? Trebuie să le avem în vedere pe toate sau părintele își poate alege una dintre ele pentru a se pune în acord cu ea? Există o listă cu ideologiile vechi pe care părinții să o poată consulta ca să afle dacă este cazul să traverseze spre trotuarul „corect” al istoriei?

Dacă diversitatea este bună în sine, într-un mod absolutist, indiferent de context, atunci deduc că și diversitatea ideologică ar trebui permisă și încurajată. Ori, dacă acesta este cazul, de ce ar mai fi nevoie ca părinții să fie reeducați în conformitate cu „noile ideologii”? Nu ar duce asta la o reducere a diversității prin dispariția „vechilor ideologii”?

Diversitate există atunci când fiecare din noi, indiferent că se autoidentifică drept ateu, creștin, budist, vegetarian, comunist, capitalist, existențialist, kantian, țăran sau infractor insuflă copiilor săi valorile și concepțiile în care crede, pe care le consideră bune, adevărate sau utile. Aceasta este esența libertății de conștiință, ca fiecare să-și aleagă liber, neconstrâns de nimeni, cu atât mai puțin de către stat, propria concepție despre Bine, Frumos sau Adevăr. În caz contrar înseamnă că trăim într-un regim totalitar cu nimic diferit de cele comuniste sau fasciste.

Criteriul implicit pe care documentul MEN îl utilizează pentru a diferenția între dezirabil și indezirabil este dihotomia nou – vechi. Prejudecata inclusă fiind că noul este echivalent cu binele, iar vechiul este tot una cu răul. Oare chiar așa să fie? Platon este nociv pentru că este antic, iar Dan Brown este bun pentru că este contemporan cu noi? Este acesta un criteriu valid? Noul este un produs foarte perisabil.

Iată o altă mostră de înțelepciune actuală din partea ministerului:

Deseori, noile ideologii promovate în special în domeniul protecţiei copilului întâlnesc mentalităţi conservatoare, un sistem de valori ale familiilor ce trebuie regândit în contextul unor informații noi cu privire la nevoile de dezvoltare ale copiilor.

„Noile ideologii” din domeniul protecției copilului? Autorul pare să nu înțeleagă conceptul de „ideologie”, motiv pentru care îl utilizează impropriu. Sau poate aveam de-a face cu un caz clasic de „gura păcătosului…”.

Au ajuns cumva autorii documentului la concluzia că obiectivitatea și imparțialitatea ideologică sunt niște obiective iluzorii, nerealiste? În acest caz, ar avea logică abordarea lor. Din moment ce orice ai face nu poți fi cu adevărat a-ideologic, mai bine să optezi pentru una sau mai multe ideologii, de preferință unele „noi”.

Statul român își arogă dreptul de a decide care ideologii sunt acceptabile și „bune” și care nu? Mai are individul libertate de conștiință sau miza este tocmai reformatarea conștiințelor? Atâta timp cât gândești „cum trebuie” sau din „perspectiva corectă”, „actuală”, ești liber să gândești ce vrei și să acționezi cum consideri de cuviință. În caz contrar, ai nevoie de „ajutor extern” pe care ți-l furnizează MEN, noul Minister al Adevărului. Mi se pare doar mie sau scopul strategiei MEN este să scurtcircuiteze reproducerea culturală a acelor indivizi sau grupuri sociale care nu sunt în pas cu vremurile?

Dar cum rămâne cu referendumul susținut de Coaliția pentru Familie pentru care PSD și-a afirmat susținerea? Cum să decodificăm situația paradoxală în care aceeași putere susține declarativ o inițiativă considerată „conservatoare” și în același timp își propune să lupte împotriva „mentalităților conservatoare”? Văd doar trei explicații posibile:

• Puterea este schizoidă, susținând lucruri total contradictorii, caz în care ar trebui să ne preocupe incoerența logică a celor care ne conduc.
• Puterea susține în realitate doar una din cele două poziții, iar pe cealaltă doar o mimează din interes electoral, caz în care suntem conduși de niște mincinoși.
• Puterea este incompetentă, nu știe stânga ce face dreapta, caz cu care poate are nevoie de „sprijin extern”.

Orice document elaborat de o instituție publică ar trebui să fie clar, inteligibil și coerent logic, cu atât mai mult unul venit din partea Ministerului Educației Naționale. Dacă Ministerul se exprimă încâlcit, ilogic și contradictoriu ce autoritate morală poate avea să se ocupe de educație, fie ea a copiilor sau a adulților?

Textul propus de MEN, dar mai cu seamă introducerea, mustește de incoerență, prejudecăți și clișee „progresiste”. Dar, probabil acest lucru este acceptabil pentru că își au sursa într-o „ideologie nouă”.

Apropos, având în vedere că despre corectitudinea politică se vorbește de peste cinci decenii, este ea o ideologie veche sau nouă? Teoria „hegemoniei culturale” a lui Gramsci face parte dintr-o ideologie nouă sau veche?