În vara acestui an, exasperată de ştirile deprimante din economie, al treilea om în statul american – doamna deputat Nancy Pelosi – a declarat cu o mină cît se poate de serioasă că „ajutorul de şomaj crează locuri de muncă mai repede decît orice altă iniţiativă”. Conform teoriei pelosiene, cu cît sînt mai mulţi şomeri cu atît creşte puterea de cumpărare a populaţiei, ergo circuitul virtuos al banilor în economie. Statul, în acest circuit, este alfa şi omega, izvorul din care se naşte bunăstarea şi din care îşi potolesc setea mulţimile recunoscătoare. Acest maternalism economic nu este doar apanajul doamnei Pelosi: întreg partidul Democrat şi l-a însuşit pe parcursul ultimilor doi ani, cu un entuziasm demn de o cauză mai bună. Au fost naţionalizate bănci şi industrii, au fost cheltuite sume astronomice pentru proptirea de la centru a unor instituţii financiare falimentare, a fost, într-un cuvînt, amanetat viitorul generaţiei de americani nenăscuţi. Totuşi economia continuă să dea rateuri, iar americanii nu par deloc convinşi că este în interesul naţional ca ei să rămînă şomeri.
Americanii sînt nerecunoscători. În loc să admire ObamaCare – reforma care întoarce nevoile de sănătate ale cetăţenilor la izvorul grijuliu al statului – ei se plîng că au la îndemînă mai puţine opţiuni de îngrijire medicală, mai scumpe decît înainte. În loc să aplaude diversele reforme financiare şi din industria împrumuturilor şi ipotecilor, ei se simt din ce în ce mai nesiguri într-un climat în care impozitele cresc, iar perspectivele pentru viitorul apropiat indică o povară fiscală şi mai mare. Se apropie un moment cotitură, o ocazie pentru americani de a se distanţa de binele vîrît cu forţa pe gîtul lor: alegerile federale şi locale din 2 noiembrie.
Următorul editorial din Wall Street Journal investighează trecutul şi descoperă că alegătorii americani au reuşit şi în alte dăţi să nu se lase sufocaţi de îmbrăţişarea politicienilor care ştiu să planifice marea cu sarea.
Au mai trecut pe aici
Democraţii şi aliaţii lor au început deja să explice probabila lor înfrângere de marţea viitoare, dînd vina ba pe economie, ba pe obstrucţionismul partidului Republican, ori pe finanţele corporatiste sau un colaps inexplicabil al capacităţii de comunicare a preşedintelui Obama. Indiferent de adevărul minor care se află în aceste scuze, acestea ascund realitatea majoră: americanii par pregătiţi să repudieze o guvernare Democratică pentru patra oara consecutiv.
Departe de a fi un eveniment istoric unic, o victorie Republicană marţi ar repeta modelul evident încă din anii 1960. De patru ori Democraţii au câştigat controlul în ambele camere ale Congresului şi de patru ori au încercat să guverneze dinspre stânga. De fiecare dată, americanii au observat ordinea de zi şi rezultatele şi le-au respins cu prima ocazie. Poate există o lecţie aici.
Cităm anii 1960 ca un moment de cotitură, deoarece a marcat crearea partidului Democrat modern. Conservatorii din sud, care au ţinut stânga în şah de la sfârşitul de facto al erei New Deal, în 1938, au fost măturaţi de LB Johnson odată cu înfrîngerea masivă din 1964. Democraţii au exploatat momentul şi au pus în aplicare ambiţiile lor cele mai mari – planurile pentru Marea Societate, Medicare şi Medicaid – pentru ca apoi să piardă 47 de locuri in camera Deputaţilor în 1966, iar Casa Albă doi ani mai târziu, în urma divizării coaliţiei Democrate pe fondul războiului din Vietnam şi al mişcării flower power.
Datorită scandalului Watergate, Democraţii a revenit la o dominaţie copleşitoare în 1976. Jimmy Carter a candidat ca un centrist – s-a declarat în favoarea reformei puterilor de reglementare federală şi pentru abolirea unor programe guvernamentale – dar a intrat repede în conflict cu tinerii liberali care inundaseră Congresul în 1974. Aceştia au invalidat vetourile lui Carter în privinţa cheltuielilor excesive şi l-au alungat pe directorul de buget din administraţie. Democraţii au evitat pierderi majore în 1978, însa au pierdut atât Senatul, cât şi Casa Albă, cu ocazia victoriei zdrobitoare a lui Reagan, pe fondul cozilor la benzină şi al unei inflaţii ieşite de sub control.
Următoarea lor şansă de a guverna a venit în 1992, cînd Bill Clinton a câştigat preşedinţia, după 12 ani de dominare Republicană. Dl. Clinton a candidat ca un Democrat nou, dar erau puţini astfel de Democraţi în Congres. Democraţii au impus o creştere fiscală imensă, au amânat reforma programelor de asistenţă socială şi au încercat să legisleze reforma sănătăţii propusă de Hillary Clinton. În consecinţă au pierdut ambele camere în 1994 şi au reuşit să recupereze camera Deputaţilor abia după 12 ani, pe fondul aproape-înfrângerii din Irak şi al corupţiei din partidul Republican în 2006. La rândul său, domnul Clinton şi-a salvat preşedinţia printr-o revenire la centru.
A patra mare ocazie de guvernare Democrată s-a ivit în urmă cu doi ani, cînd Barack Obama a cîştigat preşedinţia propulsat de o retorică post-partizană şi de panica financiară, în cel mai mare triumf al unui Democrat după LB Johnson. Majoritatea Democrată din camera Deputaţilor a crescut la 39 de locuri, iar în Senat au obţinut 60 de locuri, destul pentru a asigura protecţie împotriva unor eventuale blocaje procedurale iniţiate de Republicani. Marca Republicană a fost grav pătată, iar analiştii anunţau o nouă eră Democrată. Pe fondul acestei euforii, senatorul Chuck Schumer ne-a vizitat redacţia şi ne-a anunţat că a sosit vremea să colaborăm cu noua agendă, ori riscăm să devenim irelevanţi.
Orice au crezut alegătorii că ar fi obţinut prin alegerea domnului Obama, în practică s-au ales cu o guvernare a Democraţilor din Congres. Aceştia sunt liberalii decadei 1960, pe care Obama i-a împuternicit şi care au condus Washingtonul în ultimii doi ani.
- David Obey, în Congres din 1969, a scris legislaţia pentru stimularea economică de 814 miliarde dolari şi a direcţionat o mare parte din aceste fonduri către plăţi prin transfer, în loc să finanţeze crearea de locuri de muncă în sectorul public.
- Barney Frank, din deceniul 80 în Congres şi patron al Fannie Mae, a scris proiectul de lege de reformă financiară, cu 243 de noi reguli şi consacrarea conceptului „prea mare pentru a eşua”.
- Henry Waxman, veteran din ’74, şi Ed Markey din ’76 au scris proiectul de lege „cap-and-trade” (legislaţia distrugătoare de locuri de muncă în industria energiei pe bază de combustibili fosili, n.trad.), care a trecut de camera Deputaţilor, dar a eşuat atunci când s-au revoltat Democraţii din Senat. Acest vot din camera Deputaţilor îi dezavantajează acum pe toţii Democraţii aflaţi în curse electorale.
- Pete Stark, deputat din ’72, a împins planul de reformă a sănătăţii propus de Obama cît s-a putut de mult spre stânga, insistînd pentru adoptarea unui nou impozit pe salarii. Acest vot va încheia, de asemenea, multe cariere Democrate săptămâna viitoare.
- George Miller, deputat din ’74, a scris proiectul de lege care autorizează preluarea de către guvernul federal a industriei de împrumuturi pentru studenţi şi este principalul locotenent al purtătorului de cuvînt al Congresului, Nancy Pelosi.
- Şi desigur, însăşi purtătoarea de cuvînt al Congresului, aleasă pentru prima dată în 1987, care i-a cerut lui Obama să nu compromită ObamaCare după alegerea în Senat a Republicanului Scott Brown, din ianuarie. Ea a promis că va forţa promulgarea legii de reformă a sănătaţii indiferent de opoziţie.
Poate că Obama ar fi putut impune mai multă disciplină în rîndul susţinătorilor Democraţi, iar noi l-am sfătuit din timp să facă acest lucru. El a ales să nu. Bănuim că nu a vrut, deoarece mai multe rapoarte arată că l-a ignorat pe Rahm Emanuel, şeful său de stat major, pentru a lua partea doamnei Pelosi în chestiunea planului de reformă a sănătăţii. Dl. Obama este responsabil pentru ancorarea preşedinţiei sale la catargul purtătorului de cuvînt al Congresului.
Este deosebit de amuzant să auzi plângeri la adresa celui de-al 111-lea Congres din direcţia liberalilor, deoarece realitatea este că Democraţii au obţinut aproape totul din ceea ce şi-au propus să realizeze. Cu doar 40 de voturi în Senat, Republicanii nu au putut opri nimic până la sosirea domnului Brown şi chiar după aceea nu s-au putut opune la reforma financiară şi unei noi runde de stimulare a cheltuielilor. Din foişorul ei liberal, doamna Pelosi are dreptate atunci când se plânge că Democraţii nu primesc recunoştinţă pentru realizările lor legislative. Impresia noastră este că nu mult după 2 noiembrie flăcăii de la MSNBC şi New York Times se vor referi la această perioadă ca la o Eră de Aur liberală şi vor apăra fiecare act legislativ înfăptuit.
Problema reală a doamnei Pelosi este cu poporul american. El înţelege ce au obţinut Democraţii şi aceste realizări nu sunt pe placul său. Americanii au crezut că au ales un preşedinte care se va concentra asupra economiei, dar în schimb le-au fost servite politicile cele mai profund social-liberale de după anii 1960. Aceste politici i-au speriat de oamenii de afaceri şi au produs o grevă de capital şi o penurie de locuri de muncă.
Americanilor li s-a spus că o cheltuială de stimulare în valoare de 814 miliarde dolari ar menţine rata şomajului sub 8%, dar doi ani mai târziu aceasta se află la 9.6%, iar relansarea economică a stagnat. Li s-a promis reţinere fiscală şi au primit în schimb cheltuieli la cel mai înalt nivel de după război, de 25% din PIB. Li s-a spus că ObamaCare ar diminua costurile de asigurare, dar până acum nu au rezultat decât costuri mai ridicate şi mai puţine opţiuni de sănătate. Li s-a promis o reducere a impozitelor, dar deja este evidentă creşterea taxelor care vine anul viitor, apoi în 2013, iar ulterior scadenţa în urma căreia tot ei vor plăti pentru toate cheltuielile. Aceştia sunt factorii care vor determina verdictul electoratului în ziua de marţi.
Ironia este că Democraţii cei mai expuşi la înfrângere săptămâna viitoare sunt centriştii şi Blue Dogs (Democraţii conservatori fiscal, n. trad.) din circumscripţiile electorale cele mai competitive. Majoritatea liberalilor deţin locuri relativ sigure, iar spaima lor cea mai mare este că vor pierde preşedinţia a diverse comitete si comiţii. Excepţia constă în doamna Pelosi, care ar putea pierde puternica poziţie de purtătoare de cuvânt şi ar putea demisiona în cazul în care Democraţii pierd majoritatea. Însă bănuim că dânsa crede de mult că riscul unei posibile înfrângeri se merită, comparativ cu reuşita de a fi aprobat în Congres planul Obama de reformă a sănătăţii. Este necesar să sacrifici câteva cariere de politicieni pentru a transforma SUA într-o ţară europeană dependentă de asistenţa statului.
Lecţia de ansamblu este că aflăm pentru a patra oară în ultimii 45 de ani faptul că America nu poate fi guvernată dinspre stânga. Democraţii au exploatat recesiunea şi accidentul celor 60 de locuri din Senat pentru a forţa agenda lor de vis, iar publicul american a început să dea înapoi, confruntat de aroganţa politicienilor şi de rezultate. Repararea pagubelor celui de-al 111-lea Congres va dura ani, probabil decenii, însă primul pas necesar este înlăturarea liberalilor care, din nou, şi-au aruncat partidul în prăpastie.
În original: There They Went Again
10 Comments
John Galt
30 October 2010Au inceput sa fuga sobolanii din corabia democratilor..
Pataphyl (Andrei R.)
30 October 2010Nu numai șobolanii abandonează corabia… Uite o opinie amară din WSJ de azi, din partea deja fostului (nu mai candidează) deputat Democrat de Washington Brian Baird, intervievat de John Fund. Titlul e cum nu se poate mai edificator: Requiem for the Pelosi Democrats. Citez doar motto-ul și finalul:
Ciprian Dănilă
30 October 2010Emil,
Excelenta alegere!
emil b.
30 October 2010Ciprian, as plusa cu pluralul: alegeri. Nu exclude optiunea si munca ta.
Pataphyl (Andrei R.)
30 October 2010The Final Nail in the Democrats’ Coffin
A Commentary By Lawrence Kudlow
Vlad M.
30 October 2010Strong Support For All Bush’s Tax Cuts
Ciprian Dănilă
30 October 2010Si un clip de Halloween
dr pepper
30 October 2010Am urmarit ceva din discursul lui Obama de la Chicago. Omu’ asta chiar are talent oratoric ( am impresia ca e avocat, nu?).
Ce nu inteleg eu este cum atat de multa lume poate cadea in capcana asta a vorbelor frumoase.
Spre exemplu, tot aduce aminte de politica paguboasa a predecesorului in schimb isi atribuie scaderi de taxe prelungind aceeasi politica pentru a salva economia.
Cum bine remarca cineva pe net: republica ii poate supravietui lui Obama insa nu poate supravietui maselor.
Ciprian Dănilă
30 October 2010@ Dr. Pepper-sunt de acord cu tine, talentul oratoric al presedintelui este de necontestat. Oamenii care cad in capcana demagogiei lui sunt cei neinformati sau unilateral informati(desi Fox News sterge pe jos cu oricare competitor, este greu sa balanseze numeroasele trompete stangiste: CBS, NBC,MSNBC,ABC,CNN). O alta explicatie a relativului succes pe care il are rezida in electoratul captiv, cei abonati la welfare.
Ciprian Dănilă
30 October 2010Si o radiografie a erei Pelosi:
http://townhall.com/columnists…..onsibility