Careva era comunist

Etichete:

Ce oare îi animă în Occident pe zecile de mii de oameni încolonaţi între drapele roşii având secera şi ciocanul? Nu sunt constrânşi de nimeni să iasă la demonstraţii, dar oare idealismul lor nu este exploatat de cei care îi reprezintă? Faptul că nu au trait în spatele Cortinei de Fier nu este un … …

Ce oare îi animă în Occident pe zecile de mii de oameni încolonaţi între drapele roşii având secera şi ciocanul? Nu sunt constrânşi de nimeni să iasă la demonstraţii, dar oare idealismul lor nu este exploatat de cei care îi reprezintă? Faptul că nu au trait în spatele Cortinei de Fier nu este un argument pentru ocultarea faptelor, a experienţei istorice. Steagurile cu secera şi ciocanul sunt încă vii mai ales în mediile intelectuale de orientare marxistă, acea stângă mereu gata pentru un viitor idealizat care nu are nevoie de trecut.

Un articol publicat în ziarul italian Il Giornale la data de 27/11/2007 vine să aducă în atenţia cititorilor unele argumente ale promotorilor egalitarismului cu orice preţ.

Careva era comunist

de Giordano Bruno Guerri

Încrezător în sufletul omului, am ajuns să gândesc despre comunişti că sunt oameni esenţial buni, preocupaţi de binele comun şi, în particular, de binele celor mai slabi. Este evident că o asemenea afirmaţie are nevoie de anumite elemente distinctive, din care cel puţin două mi se par indispensabile.

Primul element se referă la rolul şi atitudinea conducătorilor din oricare epocă, loc şi idee. Un conducător nu poate – şi nu trebuie – să fie mai întâi de toate “bun”, ci mai curând pragmatic. Ţelul său principal este victoria asupra adversarilor externi şi interni, pentru a se impune pe sine şi în consecinţă propriile idei. Desigur nu erau buni deci nici Lenin, nici Stalin, nici Trotzky, nici Mao, nici Togliatti şi aşa mai departe, de-a lungul istoriei şi timpului. În schimb, ei trăiau o adevărată utopie generoasă, erau idealişti convinşi că sistemul comunist ar putea să ducă la un fel de paradis pe pământ, fără oprimaţi şi fără opresori. Şi răbdare – aşa s-ar putea zice – dacă la baza comunismului celor umili nu era o utopie nobilă ci o mai concretă şi mai puţin nobilă ură de clasă, bazată pe principiul că trebuie să se ia de la cine are în plus, independent de merite.
(Deja la sfârşitul acestui element distinctiv se ajunge la concluzia ca acei comunişti pe care i-am definit ca “buni”, acei idealişti totali, au fost o minoritate în minoritate.)

Un al doilea element distinctiv este reprezentat de timp. A fi comunist putea avea un sens, etic şi chiar aparent raţional, în prima jumătate a secolului douăzeci. Mai ales în anumite regiuni ale lumii – Rusia, China – în care mase imense trăiau în condiţii subumane, fiind obiectul unei exploatări sălbatice şi fără limite. Putea avea un sens chiar şi în Occident, unde revoluţia industrială şi capitalismul nu făcuseră conturile cu drepturile şi cu necesităţile obiective ale muncitorilor. Dar ce sens are de a te numi comunist în zilele noastre, după autocertificarea falimentului politic, economic, social al ideilor comuniste într-un dezastru apocaliptic?

Şi totuşi în Italia avem încă două partide care se galonează cu numele “comunist” şi două cotidiene – Il Manifesto şi Liberazione – care se definesc a fi de acest tip. Este adevărat că acea “Cosa rossa” (chestie roşie, pastişă aproximativ egală cu Cosa Nostra, n.t.) abia nascută, nu îşi va adăuga acel adjectiv incomod şi falimentar; chiar şi Il Manifesto încearcă să renunţe. Dar aceasta îi va schimba foarte puţin din substanţă şi surâdem amar citind că secera şi ciocanul vor fi substituite de un şurub. Atâtea suferinţe, atâtea vise irosite, plătite cu vârf şi îndesat, pentru a trece de la un ciocan la un şurub. Iar aceasta pune la îndoială nu numai raţionalitatea, dar chiar şi integritatea mentală a celor care caută să acopere trecutul şi să descopere un viitor ipotetic cu un semn grafic, ca şi cum s-ar trata de o corectură a unei inadvertenţe cu o mişcare a unei gume de şters.

Pentru toate aceste motive am citit imediat după apariţie cartea lui Marco Rizzo, Perche ancora comunisti. Le Ragioni di una scelta, editura Baldini (“De ce încă ne numim comunişti. Raţiunile unei alegeri”). Pentru mine, Rizzo este un tip simpatic, datorită faptului că-l consider bun în sensul deplin al cuvântului: este convins în ceea ce face şi o face sigur că acţiunea sa are un scop superior.

Păcatul cărţii vine din faptul că o bună parte este alocată în analiza politicii noastre interne şi mai ales în certurile intrapartinice, mai inainte cu foştii PCI (membrii Partidului Comunist Italian), apoi cu membrii DS (membri ai partidului Democratici di Sinistra, vărul italian al PSD-ului românesc, n.t.), în sfârşit şi mai ales cu Bertinotti (conducătorul Rifondazione Comunista, partid marxist), care şi-ar fi obţinut rolul de secretar general pentru merite de televiziune, prin faptul că a fost capabil de a face faţă la «noua politică “catodică” introdusă de Berlusconi»: fără de care, totuşi, “ar fi sfârşit într-un centru de studii al sindicatului”. Rizzo se ia însă şi de – are un merit în asta, să recunoaştem – politica ce conduce chiar şi la stânga la “un mijloc pentru lărgirea privilegiilor”. Rizzo admite însă că în istoria mondială a mişcării comuniste “au fost erori şi tragedii”. Dar, în sfârşit, care sunt idealurile pentru care merită să fii comunist, la nouăzeci de ani de la Revoluţia din Octombrie şi la optsprezece de la Căderea Zidului Berlinului? Iată-le: “Relansarea valorilor justiţiei sociale şi ale solidarităţii într-o luptă continuă contra asupririi şi privilegiilor”. Bine, îmi place, ader la asta. Atunci sunt şi eu comunist? Nu, deoarece reţeta finală a lui Rizzo şi a tuturor comuniştilor este mereu aceeaşi, (pre)gătită în toate modurile şi mereu falită: “Depăşirea capitalismului”. Capitalismul – cu ale sale defecte de ne-negat – a produs mai multă bogăţie difuzată, deci mai multă justiţie socială, decât a găsit în momentul naşterii sale. În timp ce comunismul, în orice sos şi în orice loc, a condus nu la bine şi nici la justiţie socială, ci la anihilarea individului, a libertăţilor, a speranţelor sale. Şi nu va fi de ajuns un şurub, nici buna credinţă a unora, pentru a-l face să se schimbe…

Daniel Francesco

Daniel Francesco

Comentarii

  1. Imperialistu'Spune:

    Răspunde
    decembrie 2, 2007

    Ce sens are sa te mai numesti comunist in 2007? Nici unul, dar pentru anumiti oameni antipatia fata de capitalism nu cunoaste limite., mai ales pentru generatia 1968, crescuta in spiritul Noii Stangi. Pentru acestia din urma, inamicul a fost intotdeauna capitalismul; Estul socialist era de partea lor, de partea „progresului”; o luase nitel pe aratura, dar asta nu schimba cu nimic esenta profund rea a capitalismului.

    Nu vom scapa prea curand de acesti oameni. Chiar daca generatia 1968 se va curata incetul cu incetul, vor ramane pe capul nostru cei pe care ei i-au format in universitati, institutii ale statului, partide politice s.a.m.d. Situatia seamana in oarecare masura cu cea a clasei politice romanesti. Noii politicieni romani sunt aidoma vechilor politicieni romani. Ceva mai stilati, mai bine imbracati, un vocabular mai dezvoltat, dar in esenta, aceeasi specie.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *