Politică externă a la Cotidianul

Etichete:

Cotidianul din 26 noiembrie ne propune prin doamna Oana Popescu un articol (Ne-a uitat Dumnezeu în Irak) pe tema participării României la războiul din Irak. Ce putem găsi în el? O reciclare a mai vechilor argumente aruncate în luptă de politicieni români iresponsabili sau de aşa-zişi analişti de politică externă. Le-am mai auzit cândva, … …

Cotidianul din 26 noiembrie ne propune prin doamna Oana Popescu un articol (Ne-a uitat Dumnezeu în Irak) pe tema participării României la războiul din Irak. Ce putem găsi în el? O reciclare a mai vechilor argumente aruncate în luptă de politicieni români iresponsabili sau de aşa-zişi analişti de politică externă. Le-am mai auzit cândva, nu este nimic nou. Pe scurt, doamna Popescu reduce politica externă a unui stat la câştigurile economice sau politice imediate:

1. rând pe rând, statele membre ale coaliţiei internaţionale din Irak se pregătesc de retragere;
2. România a mers in Irak pentru a face pe plac „Licuriciului”;
3. nu a câştigat nimic: contracte avantajoase în domeniul economic – a se citi „petrol” şi „reconstrucţie” – sau sprijin politic american;
4. nu are nici un motiv „concret” pentru a rămâne acolo.

Participarea României la stabilizarea unei ţari trebuie evaluată de principiu în câştiguri economice pe termen scurt, iar dacă politica externă a Bucureştiului nu funcţionează în Estul Europei, de vina sunt americanii pentru că – nu-i aşa? – nu ne sprijină îndeajuns.

O sa încep prin a remarca lejeritatea cu care dăm vina pe alţii pentru incapacitatea noastră de a ne face auziţi în lume, mai ales atunci când aceşti „alţii” sunt mult-huliţii americani. Americanii sunt de vină pentru că Ucraina nu dă două parale pe români şi pe România, americani sunt vinovati că noi nu mai suntem implicaţi în Transnistria şi probabil că tot americanii sunt de vină pentru că la Chişinău se află Vladimir Voronin, iar la Kremlin împărăţeşte Vladimir Putin.

Nu pot fi de acord cu reducerea politicii externe a unui stat la câştigurile economice sau politice imediate. Mai mult, consider că o astfel de filosofie denotă o înţelegere limitată a rolului democraţiilor pe plan mondial şi o viziunea amorală asupra vieţii. Doamna Popescu vorbeşte despre retrageri, dar pare a uita că singurii oameni care sunt cu adevărat de încredere în Irak sunt tocmai trupele străine. Datorită lor Irakul nu s-a cufundat într-o baie de sânge şi datorită lor se revine încetul cu încetul la normalitate.

Soldaţii români au şi ei rolul lor acolo. Securitatea pe care o asigură civililor irakieni nu este o simplă lozincă, iar consolidarea unui regim cat mai democratic la Bagdad nu este in nici un caz o acţiune lipsită de sens. Dincolo de toate acestea – considerate probabil de doamna Popescu drept nedemne de a fi luate în considerare – soldaţii români reprezintă totodată angajamentul României faţă de Statele Unite, într-o perioadă în care prietenii Washingtonului sunt din ce în ce mai puţini. Chiar şi Bogdan Chirieac, un adversar al administratiei republicane, a fost obligat să recunoască pe vremea când încă mai scria la Gândul că sprijinul românesc nu va trece neobservat la Washington.

Doamna Popescu omite detalii importante în analiza sa a prezenţei româneşti în Irak. Noul prim-ministru australian, Kevin Rudd, sprijină o retragere treptată – în acord cu SUA – a trupelor australiene combatante (aproximativ 500 de soldaţi dintr-un total de peste 1500), declarandu-se însă în favoarea înlocuirii lor cu personal militar însărcinat cu antrenarea de trupe irakiene, detaşat însă în alte ţări din Orientul Mijlociu; britanicii îşi vor retrage trupele din Irak, dar vor suplimenta considerabil contingentul militar din Afghanistan.

Ajungem astfel şi la subiectul Afghanistan. Doamna Popescu vorbeşte despre avantajele participării României alături de puterile vest-europene, dar uită să ia în discuţie lipsa totală de interes a aliaţilor europeni faţă de ce se întămplă în ţara condusă până nu de mult de talibani… Tare sunt curios cum vom căştiga noi ceva în ochii acestor europeni dezinteresaţi de soarta Afghanistanului.

În sfârşit, o felicit pe doamna Popescu pentru cei trei „licurici” din text. Nu toţi putem folosi cu atâta naturaleţe expresii demne de România Mare a lui Vadim Tudor sau de „marii” analişti politici Ion Cristoiu, Mircea Badea şi Valentin Stan. Mă repet: sinceritatea este intotdeauna de apreciat. Măcar acum ştim la ce ne putem aştepta din partea redacţiei Externe de la Cotidianul: antiamericanism mai mult sau mai putin deghizat.

Concluzia? Dumnezeu nu ne-a uitat în Irak, dar e posibil ca Robert Turcescu să îi fi uitat pe unii dintre noi în redacţie la Cotidianul.

Vlad M.

Vlad M.

Comentarii

  1. emilSpune:

    Răspunde
    noiembrie 26, 2007

    Zice Oana Popescu în articolul de azi, 26 noiembrie 2007:

    In Afganistan, avem de cistigat daca stam: interoperabilitate cu NATO, vizibilitate mare in cadrul operatiunilor alaturi de aliati europeni, experienta in reconstructie.

    Aceeaşi Oana zicea însă acum cîteva luni, tot despre Afganistan:

    Intrînd în Afganistan, Statele Unite şi, ulterior, NATO şi-au asumat sarcina – care, de fapt, nu le aparţinea – de a aduce stabilitate şi prosperitate într-o ţară care nu le-a avut niciodată. Iar acum, dupa ce erorile pe care le-au comis le-au scufundat şi mai mult, aşa cum singure au recunoscut, tot ce pot spera este să iasă în mod cît de cît onorabil la suprafaţă.

    Există trei viziuni în acest sens în cadrul NATO. Toate trei sînt influenţate fundamental şi limitate de mentalitatea şi de istoria statelor care le promovează.

    Cea americană este oarecum mecanicistă, simplistă. Aşa cum America a fost construită programatic, matematic, de oameni care au găsit acolo condiţiile propice „implementării“ viziunii lor, tot astfel armata americană încearcă să creeze în Afganistan un sistem politic şi o economie după chipul şi asemanarea celor vestice, care nu de puţine ori vin în contradicţie cu obiceiurile locului. Ca într-un program informatic, introduci datele şi scoţi obligatoriu un rezultat unic care trebuie să îţi asigure succesul.

    Viziunea britanică este oarecum temperată de experienţa colonială a imperiului pe care Regatul Unit l-a deţinut chiar în regiunea Asiei de Sud. Britanicii sînt conştienţi că lucrurile în zonă sînt complicate. Militarii beneficiază de cursuri de dari, pashtu sau urdu, limbile locale, iar în nord au avut succes cu „gurkas“ – soldaţi nepalezi, cunoscători ai limbii si mentalităţii locale, care au putut comunica mult mai bine cu localnicii şi care au fost priviţi mult mai favorabil de populaţie.

    Viziunea franceza identifică cel mai bine realităţile locale: oricît de neprincipială, singura soluţie pentru stabilizarea ţării – în limitele în care acest lucru este posibil – este cooptarea talibanilor la guvernare sub o formă ori alta sau măcar, în prima faza, dialogul cu aceştia. Problema este că majoritatea statelor mari din Europa, cum ar fi Franţa şi Germania, sînt foarte puţin implicate, cu oameni şi bani, în operaţiunile NATO, iar contribuţia lor este periferică. Refuzînd sistematic, la ultimele întîlniri ale NATO şi la rugăminţile secretarului general Jaap de Hoop Scheffer, să trimită mai multe trupe în sudul ţării (regiunea cea mai problematică) cei care ar putea echilibra eventual viziunea britanico-americană cu una mai realistă se mărginesc la a chibiţa de pe margine.

    Afganistan: banii din droguri au învins forţele NATO

    Păi ce facem cucoană, acum vrei să rămînem în Afganistan ca să ne învingă şi pe noi banii din droguri?

  2. Imperialistu'Spune:

    Răspunde
    noiembrie 26, 2007

    ???? Se pare ca da, Emil, se pare ca da.

  3. FrancescoSpune:

    Răspunde
    noiembrie 26, 2007

    Ion Cristoiu le numeste „fatuci” pe acele jurnaliste care isi mascheaza suficienta in spatele unei – sa speram – infatisari agreabile. Saraca Oana Popescu uita ce atitudine a luat intr-un articol anterior, scrie si ea cum o taie capul.
    Asta nu inseamna ca d-l Cristoiu intra in categoria pundit-ilor, are si el saracul o mare problema. Apar din ce in ce mai multi ziaristi dotati, plini de talent si de idei noi pe care nu-i poate controla. Nu cum poate cu „fatucile”…

  4. emilSpune:

    Răspunde
    noiembrie 26, 2007

    Eu le zic „dudui”. Mai tii minte inghesuiala din ITB-ul epocii de aur?
    „Ce faci duduie cu umbrela aia, vrei sa-mi scoti ochii?”
    In ziua de azi, duduile nu se mai cearta in troilebuze. Sint scolite in arta dezinformarii si scot ochii cu ziarul.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *