Amenințările care emanează din Siria au devenit de-a dreptul înspăimântătoare. Pe parcursul ultimelor zile Gilad Erdan, ministrul pentru apărarea civilă, a avertizat în repetate rânduri asupra faptului că este certă bombardarea centrelor populate din Israel cu rachete balistice siriene și că trebuie să ne pregătim pentru scenariile cele mai grave, inclusiv atacuri cu arme chimice împotriva centrelor metropolitane.

Miercuri general-maior Amir Eshel, comandantul forțelor aeriene, a exprimat neliniștile israeliene din perspectiva militară. Șansele izbucnirii unui război sunt foarte mari. Siria se află în posesia unui arsenal masiv, care include rachete antiaeriene avansate, rachete antinavale și rachete sol-sol. Siria deține și stocuri largi de arme chimice și biologice, o artilerie avansată și alte componente ale unei forțe militare convenționale extinse.

Eshel a avertizat: „Siria se prăbușește sub ochii noștri. Dacă se va prăbuși mâine s-ar putea să ne trezim cu vastul ei arsenal dispersat și țintind spre noi.”

Eshel a spus că într-o astfel de situație forțele aeriene vor trebui să opereze la o capacitate de 100% pentru a crea siguranța necesară forțelor de uscat, astfel încât acestea să intervină în Siria și să prevină dispersarea armamentului, sau folosirea lui împotriva Israelului.

General-locotenent Benny Gantz, șef de stat major al armatei israeliene, a avertizat asupra unui război purtat pe trei fronturi în viitorul apropiat. S-ar putea să luptăm cu Siria, Liban și Iran, al cărui program nuclear continuă să progreseze spre finalizare, nestânjenit de amenințările deșarte ale SUA si Uniunii Europene.

Siria e o harababură deoarece nu există băieți buni care să fie în situația de a câștiga. Președintele sirian Bashir Assad este unul dintre cei mai periculoși lideri din lume. El este un suporter de prim rang al grupurilor teroriste. El a permis Al Qaeda și Hezbollah să se folosească de Siria ca o bază logistică pentru războiul lor împotriva forțelor americane din Irak. El este un vasal al Iranului. El e aliat cu Hezbollah. El este un ucigaș în masă.

De când a început războiul civil, în urmă cu doi ani, dependența desăvârșită a lui Assad de Iran, Hezbollah și Rusia a devenit evidentă pentru toată lumea. Nu mai încape îndoială că marja de control limitată la dispoziția SUA, înainte de izbucnirea războiului civil, nu mai există la ora de față. Iar dacă Assad își va menține puterea, atunci va fi complet nepăsător la presiunile americane și va adopta un comportament mult mai violent față de cel anterior războiului.

Chiar și așa, în pofida conduitei îngrozitoare și a presupunerii rezonabile că acțiunile sale vor deveni din ce în ce mai violente și periculoase, aspectul cel mai elocvent al războiului civil din Siria constă în faptul că SUA și Europa sunt incapabile să decidă în ce măsură Assad este sau nu de preferat alternativelor la dispoziție.

Nu de alta, dar opoziția la Assad și protectorii săi din Hezbollah și Iran este formată de nimeni altcineva decât de Al Qaeda.

Săptămâna trecută am fost desfătați cu analize și știri care anunțau cum se fragmentează forțele Al Qaeda opuse lui Assad. Conform acestor reportaje detaliate și nemaipomenite, grupul Al Qaeda „moderat” (Frontul Nusra) era copleșit de facțiunea Al Qaeda „extremistă” (Al Qaeda din Irak). A doua pătrunsese în Siria și preluase controlul asupra operațiunilor militare, spre consternarea fraților sirieni din Al Qaeda moderată.

Dar, pe de altă parte, deoarece atât băieții din Nusra și băieții din Al Qaeda irakiană sunt loiali lui Ayman al-Zawahiri, șeful Al Qaeda, iar Zawahiri le-a cerut tipilor din Al Qaeda irakiană să-și mute domiciliul în Siria, și deoarece Al Qaeda irakiană a înființat și finanțat Frontul Nusra, nu este deloc clar că unii s-ar despărți de alții, sau că vreunii ar fi supărați pe alții.

În afară de a demonstra prostia patologică a agențiilor de presă occidentale, încercarea de a distinge între forțele bune și rele din Al Qaeda ce luptă împotriva lui Assad trimite către futilitatea efortului de a prefera o tabără în acest război oribil, care până la momentul de față se soldează cu peste 80.000 de morți.

Deocamdată, în pofida campaniei reușite a lui Assad de a prelua controlul asupra localității Quasair, un oraș vital din apropierea graniței siriano-libaneză, majoritatea evaluărilor indică faptul că războiul nu e nici pe departe gata. Cei doi adversari ar putea rămâne încleștați în luptă ani de zile de acum înainte.

E posibil însă și ca totul să se încheie curând, așa cum a declarat ministrul apărării Moshe Yaalon.

Pe scurt, nimeni nu știe cum se va termina războiul din Siria. Toți liderii politici și militari israelieni știu doar că situația este periculoasă și extrem de inflamabilă.

În plus, toată lumea este de acord că acest conflict se poate extinde în două feluri, care nu se exclud reciproc.

În primul rând este posibil ca atât forțele guvernamentale, împreună cu aliații lor shia, cât și opozanții din Al Qaeda, să atace Israelul. Amândouă părțile au un interes clar de a ataca Israelul, deoarece dorința de a-l distruge este singurul lucru pe care îl au în comun. La fel ca pentru toți palestinienii, indiferent de gruparea politică din care fac parte, atacarea Israelului este o modalitate sigură de a atrage susținerea largă a publicului și pentru Assad, aliații săi shia și opozanții suniți.

Acest pericol s-a materializat deja. Forțele lui Assad au atacat săptămâna aceasta un Jeep al armatei israeliene care patrula în zona de graniță – și s-au grăbit să relateze presei versiunea lor exagerată. Forțele rebele au inițiat și ele atacuri mișelești sporadice și au luat în vizor trupele ONU de la graniță, pe care le acuză de partizanat israelian.

Așa cum a evidențiat Eshel, al doilea pericol constă în proliferarea pe scară largă a armelor din Siria. Oficialii americani au recunoscut deja că au pierdut urma unei vaste cantități din arsenalul de arme chimice.

Săptămâna aceasta PJ Media a semnalat că un informator din cadrul Departamentului de Stat american este pe cale să iasă la rampă și să divulge informații noi despre atacul Al Qaeda din 11 septembrie 2012 asupra consulatului american din Benghazi. Ambasadorul Chris Stevens și alți trei americani au fost uciși în acest atac. Probabil că informatorul va dezvălui faptul că Stevens fusese trimis la Benghazi într-o misiune secretă, de a cumpăra înapoi rachetele antiaeriene de tip Stinger pe care Al Qaeda le-a primit în 2011 de la Departamentul de Stat cu ocazia campaniei NATO, dar conduse de SUA, de răsturnare a regimului dictatorului libian Muammar Gaddafi.

Arsenalul masiv de arme al lui Gaddafi s-a răspândit în întreaga regiune, mai ales în Siria și Gaza. Dezastrul libian va semăna cu echivalentul militar al unei julituri la genunchi dacă și armele siriene se vor dispersa într-un mod similar.

Primii responsabili pentru acest război civil barbar și prelungit (și care foarte probabil va degenera într-un război regional cu Israel) sunt bineînțeles sirienii. Dar a doua responsabilă de această porcărie este administrația Obama.

De la bun început SUA a avut o singură opțiune bună de intervenție directă. Ar fi putut opera în tandem cu Israel în scopul distrugerii arsenalului sirian de rachete și al confiscării armelor de distrugere în masă.

Aceasta ar fi fost singura acțiune fără cusur la dispoziția SUA.

Orice alt curs de acțiune ar fi fost însoțit de riscuri enorme.

Însă în loc să opteze pentru acțiunea fără cusur administrația Obama a preferat, la fiecare cotitură, acțiunea cea mai periculoasă și cu minimum de câștig.

De exemplu, în loc să clădească în mod activ o armată de opoziție bazată pe dezertorii din armata siriană, pe kurzi și alte forțe relativ moderate, Obama l-a însărcinat pe islamistul Recep Tayyip Erdogan cu formarea opoziției siriene. Confirmând avertismentele israeliene și ale altora, Erdogan s-a folosit de puterea sa de antreprenor delegat al SUA pentru a construi o opoziție dominată de Frăția Musulmană, a cărei ideologie este în mare măsură identică cu Al Qaeda. Rolul predominant al Frăției Musulmane a pavat calea pentru introducerea și ascensiunea Al Qaeda în rândul forțelor de opoziție.

Iar după reușita de a reduce la zero șansele forțelor pro-occidentale de a avea vreun rol în Siria post-Assad, Obama le-a permis rușilor să înrăutățească situația. În loc să-l amenințe pe Vladimir Putin într-un mod credibil, pentru a-l împiedica să livreze Siriei sistemul antiaerian de rachete S-300, el a stat cu brațele încrucișate și nu a făcut nimic pentru a împiedica transferul iminent al acestor arme, cu potențial de schimbare dramatică a echilibrului de forțe.

Așa cum a avertizat Eshel, bateriile antiaeriene avansate ale Siriei, capabile să amenințe superioritatea aeriană a Israelului, vor crește substanțial probabilitatea ca Assad să atace statul evreu.

Pus față în față cu incompentența americanilor Assad a trecut peste toate interdicțiile pe care el și tatăl său le-au onorat timp de 40 de ani.

El s-a folosit deja de arme chimice. A sporit armamentul avansat la dispoziția Hezbollah.

Și a atacat deja pozițiile israeliene de pe Înălțimile Golanului. Singura întrebare, după ce a violat toate aceste praguri de netrecut, este cât de mult e dispus să escaladeze în viitor. Odată echipat cu S-300, probabilitatea să escaladeze drastic a crescut brusc.

În pofida pericolului emanat de Siria, Israel deține totuși un as sub mânecă. Există consensul că trebuie să câștigăm în mod decisiv războiul ce vine în calea noastră, indiferent de pierderi. Iar pentru acest consens nu putem mulțumi decât unei singure persoane: celui care a fost Hafez Assad.

În anii 1990 stânga israeliană și administrația Clinton au reușit să convingă guvernele lui Rabin, Neanyahu și Barak să propună cedarea Înălțimilor Golanului către Siria.

Singurul motiv pentru care această inițiativă nu s-a materializat a fost refuzul repetat al lui Hafez Assad de a accepta renunțarea Israelui la acest platou strategic, în schimbul unei hârtii tipărite cu o față zâmbitoare (un tratat prin care Assad se angaja să nu atace Israel, n. trad.)

Dacă Assad ar fi acceptat oferta israeliană, astăzi ne-am fi aflat într-o situație foarte incomodă. Am fi contemplat un război aproape cert cu Siria, în condițiile în care teritoriul dintre Valea Iordanului și Golful Haifa ar fi fost controlat de Al Qaeda sau Iran.

Pe de altă parte ar fi trebuit să facem față acestei amenințari ca o societate fracturată.

Pentru a-și ascunde vina de a contribui la impotența defensivă a Israelului, cei care au dorit renunțarea la Înalțimile Golanului ar fi pretins că nu există vreun pericol. În loc să discutăm despre cum să câștigăm un război cu Siria, am fi fost înțepeniți într-o discuție în care am fi analizat dacă avem dreptul de a lupta în Siria.

Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi fost Hafez Assad și ura sa nestinsă față de Israel, ne-am fi aflat într-o situație la fel ca în 2006 în Liban, sau ca în 2005 după retragerea din Gaza. Lipsa de consens referitor la imperativul strategic de a înfrânge dușmanii noștri din Gaza și Liban a determinat eșecul armatei israeliene în ambele teatre de operațiuni.

Astfel, în această perioadă de criză, când trebuie să facem față unui război aproape cert cu Siria în timp ce singurul nostru aliat se comportă asemeni unui taur în stare de ebrietate într-un magazin de porțelanuri, nu putem să mulțumim decât unei singure persoane pentru capacitatea noastră de a ne ridica la înălțimea provocării.

Mulțumim, Hafez Assad. Ura ta ne-a salvat.

Traducere de Emil Borcean