Aniversăm 90 de ani de la Marea Unire. Pe 1 decembrie 1918, Transilvania era ultima provincie românească ce se unea cu Ţara. În ciuda tuturor greutăţilor, a unui război devastator şi a unor vecini agresivi, dinastia de Hohenzollern desăvârşea modernizarea României. Sub aceşti principi germani, România a devenit independentă, s-a proclamat regat şi a reuşit în cele din urmă să reunească în graniţele sale cea mai mare parte a teritoriilor locuite de români.
Din păcate, nimic nu sugerează că aniversăm un eveniment atât de important. Televiziunile naţiunii sunt preocupate de rezultatele ultimelor alegeri parlamentare* („marii perdanţi PRM şi PNG”) şi de eventualele variante de guvern („ce credeţi că o să facă preşedintele Băsescu?”, „guvern PSD-PNL sau PDL-PNL?”). Întregul an s-a desfăşurat în aceeaşi manieră. Unirea Basarabiei şi unirea Bucovinei au fost subiecte prea puţin interesante. Moldova e comunistă, jumătate de Bucovină e la ucrainieni, iar noi suntem europeni, doamnelor şi domnilor! Patriotismul este desuet, merită scos din dulap doar cu ocazia meciurile de fotbal cu ungurii. Fireşte, în forma sa peremist-denaturată, cea care îţi ordonă să îţi înjuri sau să îţi bagi în spital vecinul ungur.
Nimeni nu mai are timp ori chef pentru a se gândi la ceea ce a avut loc acum aproape un secol, pe vremea când nici unul dintre noi nu era născut. Fuse şi se duse: morţii cu morţii, vii cu vii. Principiile în care au crezut şi pentru care au luptat generaţii la rând nu mai reprezintă nimic în România anului 2008.
Nu sunt sigur de ce. Pot să dau vina pe Dej şi naţionalismul rusofon pe care l-a păstorit, pot să acuz naţional-comunimul şi retorica patriotardă a ceauşismului daco- şi tracoman, dar nu sunt sigur că acolo poate fi găsită rădăcina răului. Poate că această atitudine faţă de propria identitate şi propria istorie este una autentic românească; poate că românismul poartă cu sine sămânţa propriei distrugeri; poate că nu este făcut să reziste, celula românească suferind de o cumplită şi imposibil de diagnosticat boală congenitală. O doză de fatalism din partea-mi? E posibil, dar parcă nici un alt popor din acest colţ al lumii nu-şi tratează propriul trecut cu atâta indiferenţă, nu este mai batjocoritor cu propriile valori şi nu renunţă cu atâta uşurinţă la ele, fie că vorbim de oameni sau de banale cuvinte.
Memoria ne lipseşte şi nu pot să nu constat că pentru noi noţiunea de comunitatea este goală de orice conţinut. Numai limba vorbită ne mai leagă pe unii de alţii şi uneori nici măcar ea. Cel mai bun exemplu? Basarabia, probabil cea mai încercată de istorie provincie românească, simbol al cumplitei neputinţe româneşti. Puţini români au suferit atât de mult pe cât au făcut-o basarabenii, dar probleme există atât de o parte, cât şi de alta a Prutului. În partea stânga, avem un guvern comunist, tributar tezelor ţaristo-sovietice ale moldovenismului, menţinut la putere de o populaţie în plină criză de identitate, supusă decenii la rând la rusificare şi alte politici de deznaţionaliare; în partea dreaptă, în România, oameni în general indiferenţi la ce se întâmplă la jurul lor, lipsiţi însă de scuza persecuţiei naţionale. Unde e indignarea faţă de ceea ce se întâmplă la doi paşi de ei?
Fie că ne convine sau nu, modul în care ne raportam unii la alţii, noi la basarabeni şi ei la noi, spune foarte multe despre sufletul românesc. Este o oglindă în care ne vedem aşa cum suntem în realitate, nu cum ne auto-iluzionăm că am fi: nu ospitalieri, ci prefăcuţi; nu curajoşi, ci laşi; nu darnici, ci egoişti; nu iubitori ai aproapelui nostru, ci demagogi; nu eliberaţi de povara trecutului, ci ignoranţi.
Ziua naţională nu poate fi redusă la o paradă militară, câteva drapele în centru şi un grătar la iarbă verde (astăzi nu a fost posibil din motive obiective – ceaţa e de vină). Trebuie să fie ceva mai mult. Toate popoarele civilizate au memorie colectivă. În lipsa ei, comunitatea dispare; numai ea, memoria, este liantul care îi uneşte pe înaintaşi de cei din prezent şi de urmaşii lor. Memoria nu poate fi slujită decât prin adevăr şi onoare, iar aceste două elemente fundamentale spun că moldovenii sunt parte a familiei şi familia nu se abandonează. Altfel, suntem condamnaţi să rămânem pentru totdeauna în România lui Caragiale.
Aci sunt sînt slujbe pentru slujbaşi, nu slujbaşi pentru slujbe; biserici pentru popi şi paracliseri, nu paracliseri şi popi pentru biserici; gîşte pentru hahami, nu hahami pentru gîşte; catedre pentru profesori, nu profesori pentru catedre… Aici e, în fine, o patrie pentru patrioţi, nu patrioţi pentru o patrie…
* Alegerile au fost marcate de o prezenţă la vot absolut ridicolă, graţie înţelepciunii executivului, cel care a stabilit pe 30 noiembrie data organizării lor. Practic, guvernul a împins naţia spre absenteism, deşi numai de asta nu avea nevoie din moment ce pentru mulţi dintre noi, exercitarea dreptului de vot, chiar o dată la câţiva ani, este un chin.
Romanian
20 de comentarii
Francesco
1 decembrie 2008La multi ani de Ziua Nationala!
israelianca
1 decembrie 2008La Multi Ani si la mai mare!
Nu numai Romania sufera de cele enumerate mai sus. In numele a tot felul de himere globaliste si PC, oamenii si natiunile isi baga singuri gitul in lat. Trag insa nadejde ca roata continua sa se invirteasca si vom iesi si din acest impas.
La multi ani, Romania, la multi ani tuturor romanilor! Sa traim si sa inflorim!
bogdan
1 decembrie 2008absenteismul la vot e datorat in mare parte comoditatii romanului sau lipsei de interes. eu n-am votat, ghici de ce? ????
Cosmin Cărbunaru
1 decembrie 2008Indiferenta romanilor, nu ma mira. M-am obisnuit cu o astfel de atitudine de cativa ani.
Cu tot respectul pentru data de 1 decembrie, cred ca ziua Romananiei ar trebuie sa fie 10 mai sau 21 decembrie.
emil
1 decembrie 2008Costin, cred ca esti online. Voi pune blogul offline pt 20 de minute. Spune-mi daca e ok.
costin
1 decembrie 2008da. e ok
Dinny
1 decembrie 2008Cu un pic de intarziere, LA MULTI ANI celor ce intretin acest blog si tuturor romanilor si de la mine! ????
Oceania
1 decembrie 2008si eu, tot cu intarziere, va spun La multi ani tuturor! sunt de acord cu Imperialistu’ ca, de data asta, parca n-ar fi fost ziua nationala. alegerile au acaparat totul. ziua Romaniei a fost o zi…in ceata.
emil
1 decembrie 2008Salut, Oceania.
bugsy
1 decembrie 2008@Imperialistu’: Felicitari!
@Emil: Multumesc pentru imagini si pentru cantece!
Nu ne meritam trecutul si inaintasii!
Panseluta
1 decembrie 2008Imperialistu’:
Splendid articol. Palaria, mon ami!
Tocmai m-am intors din tara. Dincolo de nevroza inerenta evenimentului in sine, o moarte in familie, si transbordarii transatlantice, am acumulat o tolba de povesti, care de care mai trista si mai comica, de la obsesia eterna a mincarii–cirnatii si soriciul de sezon pe primul loc–la cosmeticalele pe care Gabriel Liiceanu le foloseste la dush, asa cum marturiseste in recenta „Scrisori catre fiul meu”, vinduta foarte bine la tirgul „Gaudeamus”. Cirnati si fleici pe de-o parte, si Hegel pe fundal de gel de baie Bvlgari pe de alta, polurile intre care se intinde viata aparenta de acasa.
Revin.
emil
1 decembrie 2008Ah, Panseluta, tare ma bucur. Ne-ai lipsit mult.
Panseluta
1 decembrie 2008emil,
Si voi mi-ati lipsit. Am trecut printr-un serios „internet” si „patrupezi” „withdrawal”. Plus cafeaua, pe care o asociez navigarii, e oribila acolo.
In lumea pe care o locuiesc in tara, prin forta afiliatei genetice, Basarabia nu exista, Islamul nu exista, Ardealul nu exista decit prin prisma urii fata de unguri, America exista ca obiect de perpetuua invidie si ranchiuna, cu toata victoria lui Obama, care are succesul lui Petre Roman la femei („Spune-i lui Obama sa ma angajeze ca secretara…”)
Ce exista, la gradul 0 sau 1 al civilizatiei urbane post-comuniste, e ideea de ce cine „da” mai mult si cine „apuca” mai mult de la troaca/bugetul comunitar, in special la capitolul pensii. In lumea in care m-am scaldat 2 saptamini, nevasta notarului milionar care mi-a facut hirtiile a iesit la pensie „pe caz de boala” acum 20 de ani, e in perfecta stare de sanatate, ocupatia principala fiind vila de la Snagov si manechiura.
israelianca
1 decembrie 2008Ah, Panseluta, ce frumos scrii!
Imperialistu'
1 decembrie 2008Multumesc tuturor pentru aprecieri. Ma bucur ca te-ai reintors, Panseluta. Asteptam mai multe detalii. ????
israelianca
1 decembrie 2008Abia acum am avut un pic de ragaz sa vizionez filmuletele. Intreb si eu ca poetul – ou sont les neiges d’antans? Unde mai sint ostasi ca acestia, gata sa-si sacrifice viata pentru idealurile lor si ale neamului lor? Unde mai sint comandanti de osti ca acestia, care sa-si conduca trupele spre victorie, cu tot pretul insuportabil de greu care trebuie platit?
Cine mai stie si cui ii mai pasa de ce se alearga maratonul? Cine mai stia si cui ii mai pasa de regele Leonidas inainte sa vada „300”?
Panseluta
1 decembrie 2008Israelianca:
Mare compliment, venind din partea ta.
Israelianca
1 decembrie 2008Panseluta, da’ de unde!
Panseluta
1 decembrie 2008Prima scoatere din tolba, deschizindu-mi bagajul, literal, abia acum, dupa multe zile de la inapoiere pentru ca am indesat in bagaj si bine si rau, dar nu o poveste, ci o multime de povesti intr-o editie rara, scrsorile lui Ion Ghica catre V. Alecsandri, care au urmatoarea „Introductiune”:
„Cind am inceput a intelege cele ce se petrec in lume, intrase de curind in cursul timpului un secol nou, secolul al XIX-lea, secol mare si luminos intre toate, menit a schimba fata lucrurilor pe pamint, de la apus la rasarit; secol, care a adus cu dinsul o civilaziune cu totul si cu totul noua, nebanuita si nevisata de timpii anteriori; civilizatiune esita din descoperirile stiintifice datorite geniului omenesc, care adat raurilor, marilor si oceanelorvapoarele, a inzestrat continentele cu drumuri de fier, a luminat pamantul cu gaz si u scanteeaelectrica, ne-a daruit telegrafia, telefonia si fotografia; prin mecanica si chimie a transformat toate artele si maestriile, a insutit si inmiit productiunea, si a ridicat pe om din robie si din apasare la egalitate si libertate; a vazut ca renascand din cenuse state noui ca Grecia, ca Belgia, Romania, Serbia si Bulgaria….”
Voi reveni cu mult mai mult. Cartulia e o descoperire de zile mari, unde mai pui ca miroase a vanilie si scortisoara, si cind intorc paginile fragile am senzatii mult mai puternice ca ale lui Liiceanu in baie.
Imperialistu'
1 decembrie 2008Panseluta, vezi ca Emil a creat o insemnare speciala in acest sens. ????
Israelianca > La cum s-a schimbat lumea, greu de crezut ca mai sunt prea multi. Nu cred ca mai avem vreun ideal pentru care ne-am da viata. Suntem prea materialisti, prea relativisti, prea indiferenti. Unii dintre noi au trait prea bine, altii au trait prea rau. In ambele cazuri, rezultatul a fost acelasi: tocarea simturilor.