Revista neoconservatoare Commentary prezintă în avanpremieră un material din ediţia pe luna mai. Este vorba despre un eseu al publicistului Jonah Goldberg (autor al cărţii Liberal Fascism), în care acesta analizează una din cele mai frecvente (şi controversate) acuzaţii la adresa administraţiei Obama: cea de socialism.

Ce fel de socialist este Barack Obama?

Jonah Goldberg

Afirmaţia că Barack Obama este un socialist a devenit un semn al campaniei prezidenţiale din 2008. Aversarul său, John McCain, a utilizat propriile cuvinte extemporanee ale lui Obama, adresate unui instalator din Ohio, ca prim exponat: „Când răspândeşti avuţia în jur”, a spus Obama, „este bine pentru toată lumea”. Aşa ceva, a insistat McCain, sună „mult a socialism”, la fel şi propunerile lui Obama de a ridica impozitele celor bogaţi sau cu salarizare înaltă, pentru scopul explicit de a avea grijă mai bine de clasele de jos şi mijlocii, prin redistribuirea acestor bani încasaţi de stat.

Republicanii au crezut că au descoperit un filon retoric irezistibil cu această linie de argumentare în 2008, dar eforturile lor de a face vâlvă cu socialismul presupus al lui Obama s-au dovedit neconcludente, dacă nu chiar comice. Comitetul Naţional al Partidului Republican a avut în vedere până şi o rezoluţie în care se sugera Partidului Democrat să îşi schimbe numele în „Partidul Socialist Democrat” din Statele Unite. Acest număr de senzaţie a pierdut în favoarea unui limbaj de compromis, lamentând „marşul către socialism” al Democraţilor.

După paisprezece luni din mandatul prezidenţial, în martie 2010, Obama a reuşit să forţeze prin Congres o preluare parţială de către guvern a sistemului naţional de îngrijire a sănătăţii. Această realizare legislativă a urmat deciziei lui Obama un an mai devreme, fără aprobarea Congresului, de a naţionaliza două din cele trei mari companii de automobile ale ţării. În lunile care au urmat, el a impus, de asemenea, plafoane specifice pe salariul angajaţilor la băncile care au primit fonduri federale de ajutor – primul astfel de control salarial federal, după experimentul de rău augur al lui Richard Nixon din 1971. De asemenea, Obama a făcut din guvernul federal furnizorul direct de împrumuturi pentru şcolarizarea studenţilor, şi a reuşit acest lucru prin plasarea acestei schimbări semnificative în politica americană în interiorul facturii mai mari pentru sănătate. Într-o conferinţă de presă din septembrie 2009, Obama a sugerat că un sistem de sănătate finanţat din fonduri publice ar putea ajuta la „evitarea unor cheltuieli, care sunt consumate de profiturile şi costurile administrative excesive ale companiilor particulare” – astfel confundând actul de a face bani, piatra de temelie a capitalismului în sine, cu generarea de cheltuieli inutile.

Având în vedere comportamentul său şi retorica în calitate de preşedinte, avem toate motivele de a redeschide problema din 2008 şi de a intreba, pur şi simplu: Ce fel de socialist este Barack Obama?

În prezent, conservatorii sunt ridiculizaţi când îndrăznesc să sugereze, într-o doară sau mai în serios, că Obama sau partidul său ar putea fi aserviţi unei variante sau alteia de socialism. De exemplu, după votarea legii sănătăţii, un articol din revista Salon îşi bătea joc de conservatori pentru delictul de a gândi că americanii trăiesc acum sub „călcâiul bolşevic”. Pe vremea când Comitetul Naţional al Partidului Republican dezbătea acea rezoluţie din 2008, Robert Schlesinger, redactorul rubricii de opinie de la U.S. News & World Report, a răspuns cu: „Ceea ce este cu adevărat amuzant şi înfricoşător e cât de serios consideră acesta rezoluţie periferia trăznită a Partidului Republican”.

În mod similar, într-un interviu din mai 2009, redactorul Jon Meacham de la Newsweek îi batjocorea pe criticii preşedintelui deoarece îl considerau pe Obama drept un „cripto-socialist”. Conform acestor luminaţi, socialismul este un fenomen foarte sofisticat, deoesbit de tehnic şi precis istoric, ce nu are nimic de a face cu politica sau ideile momentului prezent, iar conservatorii care invocă acest termen pentru a descrie politicile şi ideile lui Obama sunt, în cel mai bun caz, extrem de imprecişi sau, în cel mai rău caz, o gloată provocatoare. Şi totuşi, atunci când liberalii discută despre socialism şi relaţia acestuia cu Obama, definiţia termenului „socialist” pare a slăbi considerabil. Cu doar patru luni înainte de a-i batjocuri pe conservatori, Meacham a fost co-autor la un articol de prim plan pentru revista sa, intitulat „Suntem toţi socialiştii acum”, în care acesta şi Evan Thomas (nepotul lui Norman Thomas, de şase ori candidat la preşedinţie din partea Partidului Socialist) argumentau că sporirea atribuţiilor guvernului ne transformă într-o ţară „europeană”, adică socialistă. În acelaşi timp, o serie de scriitori de Stânga, în special E.J. Dionne şi Harold Meyerson de la Washington Post, puneau în circulaţie ideea că noul preşedinte a inaugurat o nouă eră, cea a „social-democraţiei”. Bloggerul activist de Stânga Matthew Yglesias, preluând viziunea Casei Albe conform căreia nicio criză nu trebuie irosită, afirma că prin prăbuşirea Wall Street s-a ivit o „ocazie reală” pentru „socialism masiv”.

Într-un eseu din aprilie 2009, publicat în revista Foreign Policy, John Judis numea modest drept „profetică” o prezicere pe care a făcut-o la mijlocul anilor 1990: „Odată ce memoria sordidă a comunismului sovietic va fi îngropată, iar fervoarea isteriei anti-guvernamentale va recede”, scria cu ocazia unui simpozion al think-tankului American Enterprise, „politicienii şi intelectualii viitorului secol vor fi iarăşi atraşi de moştenirea socialismului.” În articolul său din Foreign Policy, Judis se consideră justificat de era Obama: „Socialismul, odată alungat din conversaţia politicoasă, a făcut o revenire surprinzătoare.” Pentru Judis, socialismul resurgent de azi nu este varianta totalitară pe care o asociem cu Uniunea Sovietică sau Cuba, ci mai degrabă socialismul „ţărilor scandinave, sau al Austriei, Belgiei, Canadei, Franţei, Germaniei şi Olandei, ale căror economii au fost formate de framîntări socialiste.” Acesta este „un alt fel de socialism – să-l numim socialism liberal„, explică Judis, şi „are multe de oferit.”

Aceste idei au căpătat o greutate emipirica sporită în urma unui sondaj de opinie al institutului Rasmussen, din aprilie 2009, conform căruia „numai 53% dintre americanii adulţi consideră capitalismul drept mai bun decât socialismul.” Din restul de 47%, 20% preferă socialismul capitalismului, iar 27% nu sunt siguri. Între timp, adulţii „sub 30 de ani sunt, în esenţă, împărţiţi în mod egal: 37 la sută preferă capitalismul, 33 la sută socialismul, iar 30 la sută sunt indecişi”. Yglesias a argumentat că datele „reflectă faptul că, la un nivel de bază, socialismul este un brand bun. Ideea este că ar trebui să punem pe primul loc societatea, mai degrabă decât capitalul, sau banii. Sună bine! ”

Harold Meyerson, care de fapt se autointitulează un socialist, a vrut-o în ambele sensuri. Într-un articol din Washington Post de pe 4 martie 2009, el a susţinut că oricine care îl numeşte pe Obama un socialist nu ştie despre ce vorbeşte: „Ascultaţi un socialist democratic: capitalismul american laissez-faire este pe cale de a fi înlocuit nu de socialism, ci de un capitalism mai reglementat şi mai viabil. Iar motivul nu constă în faptul că pădurile sunt pline de socialişti secreţi, care abia acum ies la iveală.”

Dar, după ce datele Rasmussen au fost publicate în luna următoare, Meyerson a schimbat tonul. Într-un articol intitulat „Rush întemeiază o revoluţie”, el a afirmat că încercările conservatoare de a-l demoniza pe Obama drept socialist au avut un efect contrar şi i-au determinat pe americani, în special pe cei tineri, să adopte eticheta. „Rush [Limbaugh] şi băieţii lui fac ceea ce Gene Debs (socialist şi lider sindical, n.trad.) şi tovarăşii săi nu ar putea niciodată cu adevărat”, a scris Meyerson. „În tandem cu Wall Street, aceştia construiesc socialismul în America”. Mai mult decât atât, pe când un „capitalism viabil, reglementat” a diferenţiat iniţial Obamaismul de socialism, acum a ajuns să definească brandul lui Obama de socialism. „Astăzi”, observa Meyerson, „partidele socialiste şi social-democratice ale lumii militează în esenţă o formă mai socială a capitalismului, cu reglementări stricte privind capitalul, mai multă putere pentru lucrători şi un sector public extins, care să facă ceea ce sectorul privat nu poate (cum ar fi furnizarea de acces universal la asistenţă medicală).”

Desigur, în cazul în care suporterii programului lui Obama sunt liberi să îl numească socialist, atunci şi criticilor li se poate permite să facă acelaşi lucru.

icon-circle-o  icon-circle-o  icon-circle-o

Dar este corect, în mod obiectiv, să numim agenda lui Obama drept „socialistă”? Asta depinde de ceea ce înţelegem prin socialism. Termenul are atât de multe asociaţii şi a fost folosit pentru a descrie atât de multe abordări divergente politice şi economice, încât singurul înţeles capabil să producă un consens se referă la etatism categoric, aplicat pentru cauza mai mare de obţinere a „egalităţii”, de obicei prin politici economice de redistribuire, ce implică preferinţa de a lua un rol intruziv şi dominator în funcţionarea sectorului privat. S-ar putea aplica, de asemenea, un alt criteriu: o ambivalenţă, chiar antipatie, pentru democraţie atunci când democraţia se dovedeşte incomodă. Cu această înţelegere ca o orientare generală, răspunsul este, cu siguranţă, da, ordinea de zi a lui Obama este socialistă într-un sens larg. Probabil că administraţia Obama nu a plănuit confiscarea mijloacelor de producţie de automobile, sau de exercitare a controlului managerial asupra Wall Street. Dar, atunci când s-a confruntat cu posibilitatea de a alege, le-a făcut pe amândouă. Obama a plănuit în mod explicit impunerea unei restructurări masive a unei şesimi din economia SUA (serviciile de sănătate, n.trad.), prin autoritatea statului – iar acum a început să facă exact acest lucru.

Obama s-a plasat el însuşi, în numeroase ocazii, în tradiţia intelectuală şi politică progresistă, începând cu Theodore Roosevelt şi continuată de Franklin Roosevelt. Cu câteva excepţii, ordinea de zi a politicii progresiste a fost întotdeauna să pledeze pentru reforme bucată cu bucată – nu schimbare transformaţională instantanee, ci reforme care extind întotdeauna mărimea, domeniul de aplicare, precum şi autoritatea statului. Această abordare are numeroase beneficii. Pentru inceput, este mai realistă tactic. Prin concentrarea asupra noţiunii de reformă, mai degrabă decât revoluţie, progresiştii pot lucra pentru a atrage atât ideologi de Stânga cât şi pe moderaţi, în acelaşi timp. Acest lucru permite moderaţilor să fie seduşi de propria lor retorică despre virtuţile unei reforme specifice ca un scop în sine. Între timp, ideologii mai sofisticaţi înţeleg că sprijină o strategie în trepte, de lungă durată. Într-o remarcă spontană cu ocazia unei discuţii din 2009 despre reforma sănătăţii, deputatul Barney Frank a mărturisit că el vede în „opţiunea publică” – programul presupus limitat care ar fi oferit guvernului federal un rol direct ca asigurator în concurenţă cu asiguratorii privaţi – doar o staţie pe drumul spre un sistem cu un singur plătitor, în care guvernul este unicul furnizor de îngrijire a sănătăţii. În adresa lui din septembrie 2009 către sesiunea comună a Congresului, preşedintele Obama a insistat că „eu nu sunt primul preşedinte care a luat asupra sa această cauză, dar sunt hotărât să fiu ultimul.” Şase luni mai târziu, după ce a obţinut legea sănătăţii pe care o dorise, el a insistat asupra faptului că această lege este doar un „prim pas” critic pentru revizia sistemului. Arthur Schlesinger Jr. a fost unul dintre relativ puţinii moderaţi auto-descrişi, care a înţeles tactica şi a sprijinit-o. „Se pare că nu există niciun obstacol inerent”, scria Schlesinger în 1947, „pentru avansarea treptată a socialismului în Statele Unite, printr-o serie de Noi Acorduri.” (referinţă la politica socialistă antebelică de New Deal a lui Franklin Roosevelt, n.trad.)

Această perspectivă l-a bântuit şi pe marele economist şi filozof al libertăţii, Friedrich von Hayek. Sunt puţine şanse, scria Hayek, ca democraţiile Americii sau ale Vestului să îmbrăţişeze în mod deliberat ceea ce el numea „socialismul fierbinte” al sovieticilor „Totuşi, deşi socialismul fierbinte este, probabil, un lucru de domeniul trecutului”, scria el în prefaţa ediţiei din 1956 a capodoperei sale, Drumul către servitute,

unele dintre concepţiile sale au pătruns mult prea adânc în întreaga structură de gândire actuală pentru a justifica complezenţă. Chiar dacă puţini oameni în lumea occidentală doresc acum să refacă societatea integral în conformitate cu un model ideal, foarte mulţi încă mai cred în măsuri care, deşi nu au fost proiectate pentru a remodela complet economia, prin efectul lor cumulat ar putea foarte bine, neintenţionat, să producă acest rezultat.

Socialismul ne-fierbinte descris de Hayek este adesea cunoscut sub numele de „social-democraţie”, deşi este probabil cel mai bine înţeles ca o variantă americană a Fabianismului, tendinţa târziu-victoriană a socialismului britanic. „Nu va veni niciodată un moment când vom putea spune ‘acum socialismul este consacrat definitiv’”, a explicat Sidney Webb, conducătorul fabianismului din Marea Britanie, în 1887. Defectul fabianismului şi motivul pentru care nu a devenit niciodată o mişcare de masă de Stânga, constă în faptul că apetitul revoluţionar nu poate fi niciodată îndestulat de abordarea incrementală. Virtutea politică a fabianismului se datorează faptului că, întrucât „socialismul” este întotdeauna după colţ şi nu a fost niciodată pe deplin pus în aplicare, acesta nu poate fi învinovăţit de eşecul politicilor etatiste care au fost deja adoptate. Panaceul universal constă în şi mai mult socialism incremental. Iar boala este, acum şi întotdeauna, capitalismul laissez-faire. Acesta este motivul pentru care mandatul lui George W. Bush este de obicei descris de către Democraţi ca o perioadă de capitalism neîngrădit şi de „fundamentalism de piaţă”, chiar dacă mărimea şi domeniul de aplicare al guvernului s-au extins masiv sub Bush, în timp ce rata de impozit pe profit a rămas ridicată, iar Wall Street a fost reglementat mai mult, nu mai puţin.

La începutul secolului 20, Webb a elaborat clauza IV din Constituţia Partidul Laburist din Marea Britanie, care a descris obiectivul său final, astfel:

Pentru a asigura pentru lucrătorii manuali sau cu creierul rezultatele depline ale sârguinţei lor, precum şi distribuirea cea mai echitabilă a acestor rezultate, care poate fi posibilă pe o bază de proprietate comună asupra mijloacelor de producţie, distribuţie şi de schimb, precum şi cel mai bun sistem posibil de administrare populară şi de control al fiecărei industrii sau serviciu.

Clauza IV a fost un „act sfânt” pentru laburiştii britanici, ca să împrumut o expresie din indispensabila istorie a socialismului scrisă de Joshua Muravchik, Raiul pe Pământ. Fostul prim-ministru Harold Wilson a comparat modificarea clauzei IV cu extirparea Cărţii Genezei din Biblie. Dar, la sfârşitul anilor 1990, Tony Blair, un lider al mişcării socialismului creştin din Marea Britanie, a reuşit să forţeze o revizie a acestui act sfânt. Noua sa versiune spune, în parte:

Partidul Laburist este un partid democratic socialist. Acesta consideră că, prin puterea eforturilor noastre comune putem realiza mai mult decât vom realiza singuri, astfel încât să se creeze pentru fiecare dintre noi mijloacele de a realiza potenţialul nostru adevărat, iar pentru noi toţi o comunitate în care puterea, bogăţia şi oportunitatea sunt în mâinile celor mulţi, nu puţini.

Revizuirea lui Blair a clauzei IV a provocat numeroase denunţări. Un lider al sindicatelor minerilor a declarat că modificările echivaleaza cu ruperea celor Zece Porunci. Chiar dacă provenea din aripa dreaptă a Partidului Laburist, Roy Hattersley, un fost lider adjunct, s-a plâns că Blair a abandonat principiul „piatră de temelie” al „redistribuirii puterii şi bogăţiei.” Dar Blair s-a menţinut pe poziţii. El a argumentat că, deşi a respins „socialismul” doctrinar, a rămas ataşat de ceea ce a numit drept „social-ism”.

Această despicare a firului în patru, de către Blair, surprinde o distincţie importantă. Socialismul, în extindere şi totuşi incipient, este încă o doctrină. „Social-ism” este ceva diferit. Este o orientare, un mod de gândire despre politică şi guvernare – orientat către control guvernamental, dar nu fixat rigid pe acesta, ca un scop în sine. Social-ism este ceea ce activiştii numesc „justiţie socială”, care este întotdeauna „progresistă” şi egalitariană, dar nu invariabil etatistă. Ca o chestiune practică, „social-ismul” lucrează de la premiza că liderii şi planificatorii bine intenţionaţi sunt destul de inteligenţi şi de obligaţi moral ca să, în cuvintele lui Obama, „răspândească avuţia în jur” pentru progresul întregii societăţi în general şi al defavorizaţilor, în special.

Dar, la un nivel mult mai important, „€œsocial-ism” este un impuls fundamental religios, o dorinţă utopică de a crea o societate perfectă, fără restricţiile impuse de compromisurile naturale din viaţa muritoare. Revizia doctrinară a lui Blair recunoaşte faptul că proprietatea publică asupra mijloacelor de producţie – principiul economic central al socialismului – nu este necesară, atâta timp cât interesele şi întreprinderile private pot fi obligate să urmeze drumul desemnat spre utopie.

Aşa cum am menţionat mai sus, una din tehnicile liberale cheie de respingere a acuzaţiilor de socialism – şi de a-i discredita pe cei care se folosesc de această învinuire – este de a echivala marxismului cu socialismul şi apoi de a insista (adesea în mod corect) asupra faptului că, deoarece liberalii nu sunt marxişti, oricine spune că liberalii ar fi socialişti este prost sau un ideolog partizan. Dar socialismul a precedat marxismul, iar socialismul a supravieţuit marxismului, în parte deoarece marxismul a fost supus unui test real timp de aproape un secol şi a eşuat pe o scară epică. Revoluţionarii sovietici nu s-au angajat în incrementalism fabianic; au avut la dispoziţie propria ţară, un imperiu şi o mişcare mondială, astfel că şi-au impus voinţa fără opoziţie.

Contribuţia pe care marxismul a adus-o socialismului a constat într-o poleială pseudo-ştiinţifică a impulsurilor slab definite ale celor care dispreţuiau sistemul capitalist în creştere şi dezvoltarea clasei de mijloc, căreia acesta i-a dat naştere. Deoarece marxismul a fost luat în serios ca o teorie economică atât de mult timp, acesta i-a dat socialismului o patină empirică pe care altfel nu ar fi avut-o. Dar, în esenţa sa, socialismul rămâne o raţionalizare pentru o înţelegere fundamental tribală şi premodernă a economiei.

Într-adevăr, aspectul economic al socialismului a survenit mai degrabă ca o preocupare ulterioară. Revoluţia franceză a fost locul de naştere al socialismului, dar distribuţia nedreaptă a resurselor economice nu a fost o preocupare imediată. „În timp ce problema de bază pentru americani în 1776 a fost cea a legitimităţii politice,” scrie Muravchik, „pentru francezi în 1789 a fost statutul social.” Răsturnarea privilegiilor aristocratice a pus în mişcare năzuinţa franceză pentru égalité. În acest scop, revoluţionarii francezi au promovat de fapt imperativul proprietăţii private pentru toţi cetăţenii. Chiar şi constituţia din 1793, pe care Muravchik o numeşte „expresia formală a fazei celei mai extreme a Revoluţiei”, a considerat proprietatea privată drept sacrosanctă.

Agitatorul revoluţionar Francois-Noël Babeuf a fost primul care a afirmat, în 1794, că egalitatea adevărată este imposibilă fără abolirea proprietăţii private. Preocuparea de a strînge avere este doar o modalitate de înlocui o aristocraţie cu alta, a argumentat acesta. Adevăratul ţel constă în abolirea acestor diferenţe, fie moştenite sau dobândite prin muncă. În „Conspiraţia Egalilor” – un precursor al avantgardei revoluţionare leniniste – Babeuf căuta să „elimine din fiecare individ speranţa de a mai deveni mai bogat, mai puternic, sau mai distins prin inteligenţa sa.” Scopul, conform Manifestului Egalilor, era de a obţine „dispariţia bornelor de frontieră, a gardurilor vii, zidurilor, încuietorilor de uşi, disputelor, proceselor, furturilor, fărădelegilor, tuturor crimelor, instanţelor judecătoreşti, spânzurătorilor, sancţiunilor, invidiei, geloziei, poftelor nepotolite, mândriei, înşelăciunii, duplicităţii, pe scurt, a tuturor viciilor.” Pentru a umple acest gol, „măreţul principiu al egalităţii, sau al fraternităţii universale, va deveni singura religie a oamenilor.” Orice s-ar spune despre această agendă, nu se concentrează asupra teoriei economice empirice.

De altfel, foarte puţini propagandişti socialişti de succes s-au sinchisit să formuleze o argumentare empirică pentru socialism. Mai degrabă, atunci când încearcă să vândă socialismul ca o politică sau o mişcare, predicatorii săi depun mărturie despre „justiţia socială”, „politici umane”, „echitate” şi „egalitate”. Pe scurt, socialismul – marxist, fabian, naţionalist, sau progresist – nu este altceva decât una din numeroasele raţionalizări pseudo-empirice ale impulsului psihologic profund, definit de „social-ismul” lui Blair. Adevărata justificare pentru socialism nu se regăseşte în PIB sau statistici economice, ci în promisiunea de a evada din Istorie într-o societate mai bună, în care suntem cu toţii iubiţi şi respectaţi, ca membri ai aceleiaşi familii.

Spiritul „social-ismului” ia forme diferite, atât benigne cât şi maligne, în epoci diferite. Când Dumnezeu a „murit” în secolul 19 , „social-ismul” a luat forma scientismului materialist (de aici observaţia filozofului Eric Voegelin că, sub marxism, „Hristos Mântuitorul este înlocuit de motorul cu aburi, ca promisiune a tărâmului ce stă să vină”). Merită reamintit faptul ca atât Marx şi Engels au ajuns la socialism prin intermediul ateismului lor, şi nu invers. Dar, în America începutului de secolul 20, cea mai puternică manifestare a „social-ismului” a fost sub forma progresismului creştin. În Europa, „social-ismul” a alimentat mii de facţiuni doctrinare. Se poate argumenta că cel mai de succes şi lăudabil „experiment viu” cu socialismul este mişcarea Kibbutz din Israel, dar aceasta este dificil de înţeles ca un fenomen economic.

Promisiunea şi scopul „social-ismului” sunt cel mai evident afişate de viziunea ecologismului. Nu e o noutate faptul că o mare parte din mişcarea de mediu este un cal troian pentru ipotezele şi ambiţiile socialiste (britanicii îi numesc pe ecologişti „pepeni” – verzi pe dinafară şi roşii pe dinăuntru). În urmă cu trei decenii, Robert Nisbet a înţeles că ecologismul este pe cale să devină „a treia mare luptă de răscumpărare spirituală din istoria occidentală, prima fiind creştinismul, iar a doua socialismul modern.” Societatea occidentală, scria Nisbet, se deplasează de la „evanghelia eficienţei capitaliste către evanghelia utopianismului.” Nu e nevoie să rătăceşti prea departe în literatura economiei fără carbon pentru a observa înţelepciunea predicţiei lui Nisbet.

icon-circle-o  icon-circle-o  icon-circle-o

Obama nu este un marxist. Acest lucru este ignorat de unii dintre cei ce subliniază îndatorarea preşedintelui faţă de ideile fostului radical Saul Alinksy, care nici el nu a fost marxist. Mai degrabă, Alinsky a fost un radical de Stânga şi un adept al „social-ismului”, înainte ca Blair să îl numească astfel. Alinsky a fost convins că toate instituţiile, de fapt sistemul însuşi, trebuie încovoiate pentru a satisface nevoile celor defavorizaţi şi ale celor asupriţi, în numele justiţiei sociale. Încovoiate, nu distruse. Asemeni progresiştilor şi a diverşi marxişti, Alinsky a fost un adept al pragmatismului radical, folosind mijloacele disponibile pentru a schimba ordinea existentă. Acesta a fost miezul a ceea ce New York Times, într-o remarcabilă analiză din 1913 survolând ideile lui Theodore Roosevelt în urma campaniei sale prezidenţiale, a sintetizat prin sintagma „super-socialism”: „Acesta nu este socialism marxist. Multe din învăţăturile lui Karl Marx sunt respinse de socialiştii din prezent. Dl. Roosevelt reuşeşte redistribuţia de bogăţie într-un mod mai simplu şi mai uşor” – prin stoarcerea bogaţilor şi înhămarea marelui business la căruţa statului. „Totul are o simplitate de furt şi mult din neruşinarea lui”, considera New York Times. „Mijloacele utilizate sunt admirabil adaptate la scopurile urmărite, iar în cazul în care sistemul poate fi făcut să funcţioneze, va merge la nesfârşit.”

Planul de sănătate al preşedintelui Obama este un exemplu impecabil a acestei abordări. Se ştie demult despre declaraţia sa că ar prefera un sistem cu un singur plătitor, dacă ar putea să-l proiectare de la zero. Dar din moment ce trebuie să lucreze în limitele sistemului existent, el ne-a dat în loc ObamaCare – care, din nou, este doar un „prim pas critic”. ObamaCare utilizează societăţile de asigurare ca entităţi guvernamentale, asemănătoare cu firmele care furnizează gaze sau electricitate, pentru a oferi un serviciu guvernamental, acum obligatoriu. Companiile de asigurări vor face profituri nominale decretate de guvern, peste „onorarii” şi „prime” decretate tot de guvern (ghilimelele sunt necesare având în vedere că ratele vor fi stabilite de către guvern şi puse în aplicare de către serviciul de colectare al impozitelor).

Obama este zeflemitor la sugestia că ar fi un socialist, în largă măsură pentru a-şi delegitimiza adversarii. Cu ocazia discursului către Republicanii din Congres din decembrie 2009, Obama i-a ridiculizat pentru comportamentul lor sugerând că planul său de sănătate ar fi un „complot bolşevic”. Ca răspuns la demonstraţiile Tea Party organizate pentru a exprima opoziţia la extinderea guvernului, Obama i-a comparat în mod explict pe cei care descriu politicile sale drept socialiste cu adepţii teoriilor conspiraţioniste care susţin că el s-ar fi născut de fapt în afara Statelor Unite: „Sunt unii care nu sunt siguri dacă m-am născut în SUA, sau dacă nu cumva am fost un socialist, nu-ia aşa?”

El îşi rezervă pentru sine mantia de tehnocrat, dezinteresat, pragmatic, împins să utilizeze puterea guvernării datorită neîmplinirilor predecesorului său şi nebuniilor de pe piaţa liberă. El nu este interesat de ideologie, este interesat în a face „ceea ce funcţionează” pentru cel mai mare număr de americani (a spus de numeroase ori că introspecţia sa directoare în ce priveşte rolul guvernului este noţiunea că toţi suntem responsabili de fraţii noştri). Într-adevăr, Obama merge mai departe şi de multe ori insinuează că dezacordul de principiu cu agenda sa este „ideologic” şi, prin urmare, ilegitim. În discursul din ajunul inaugurării sale în funcţie, a proclamat că „ceea ce este necesar este o nouă declaraţie de independenţă, nu doar a naţiunii noastre, ci în vieţile noastre – de ideologie şi gândirea măruntă, de prejudecăţi şi bigotism.” Cu alte cuvinte, pentru a împrumuta o expresie din Lionel Trilling, ideologia este un gest mental iritant.

Negarea faptului că eşti un ideolog nu este acelaşi lucru cu a dovedi aceasta. Şi, desigur, insistenţa lui Obama că ideologia este ceva de care doar criticii săi suferă, nu este o apărare atunci când acţiunile sale demonstrează altceva. „Pragmaticul” Obama este interesat doar de „ceea ce funcţionează”, atâta timp cât „ceea ce funcţionează” implică un rol semnificativ extins pentru guvern. În acest sens, Obama este un practicant al celei de-a Treia Căi, abordarea cel mai mult trâmbiţată de Blair, care a susţinut descoperirea unei a Treia Căi de guvernare, prin respingerea ca falsă atât a Dreptei cât şi a Stângii, astfel localizând o modalitate „inteligentă” de extindere a guvernului. Atracţia puternică a acestei idei constă în faptul că sună ca şi când adepţii ei au respins dogmatismul ideologic şi au lăsat în urmă „alternativele false”. Astfel, un lider poate sa ofere asistenţă medicală la 32 de milioane de oameni şi, aşa cum îi place lui Obama să spună, „să împingă în jos curba costurilor.” Însă, nealegând, Obama alege. El alege calea controlului guvernamental, care este în mod inevitabil destinul celei de-a Treia Căi.

Totuşi, întrebarea rămâne. Cum numim „social-ismul” lui Obama? Formularea lui John Judis – „socialism liberal” – este perfect funcţională, şi aşa este şi „social-democraţia”, sau, în aceeaşi măsură, „progresism” pur şi simplu. Sugestia mea, poate prea jucăuşă, este de neosocialism.

Termenul de neoconservator a fost atribuit – cu intenţie ostilă – unui grup de gânditori diverşi care au devenit convinşi că ambiţiile fără limite ale Marii Societăţi au fost utopice, şi, în ultimă instanţă, contraproductive, chiar dăunătoare. La început, câţiva neoconservatori au adoptat eticheta (abia în 1979, Irving Kristol a pretins că el a fost singurul care a acceptat termenul, „probabil pentru că, după ce am fost numit Irving, eu sunt relativ indiferent faţă de capriciul botezului”). Însă, pe măsură ce neoconservatorismul s-a maturizat, a devenit o abordare distinctă a politicii interne, una care a căutat să tempereze excesele guvernamentale, în timp ce a urmărit rezultate conservatoare în limitele statului asistenţial.

În multe privinţe, neosocialismul lui Barack Obama este imaginea în oglindă a neoconservatorismului. Angajat deschis să încheie epoca Reagan, Obama este un credincios ferm în puterea guvernului de a-şi extinde penetrarea şi domeniul de aplicare mult mai profund în societate. Cam în acelaşi fel în care neoconservatorii au acceptat un rol realist şi limitat pentru guvern, Obama tolerează un rol limitat şi realist pentru piaţă: bogăţia ei este necesară pentru continuarea şi extinderea statului asistenţial şi de justiţie socială. În timp ce neoconservatorismul a preferat să greşească de partea încrederii în sfera non-guvernamentală – a instituţiilor de mediere ca piaţa, societatea civilă şi familia – neosocialismul se încrede în guvern. În timp ce neoconservatorismului a fost în mod intrinsec sceptic cu privire la capacitatea planificatorilor sociali de a evita legea consecinţelor involuntare, idealul lui Obama este de a lăsa politica socială pe mâinile lor şi să deplângă interferenţele vieţii politice.

„Nu aş fi iubit nimic mai mult, decât să vin cu o abordare foarte elegantă şi aprobată academic a problemei sănătăţii, care să nu aibe niciun fel de amprente legislative, şi apoi să devină simplu, lege”, i-a spus lui Katie Couric de la CBS. „Dar ăsta nu e modul în care funcţionează democraţia noastră. Din păcate, în cele din urmă trebuie să facem o mulţime de negocieri cu o mulţime de persoane diferite.”

În timp ce Ronald Reagan a văzut răspunsuri la problemele noastre în sfera privată („în această criză prezenţa guvernului nu este soluţia la problema noastră, guvernul este problema”), Obama urmăreşte să extindă încrederea în, şi dependenţa de, guvern, oriunde şi ori de câte ori poate, deşi în limitele unei naţiuni, în general, de centru-dreapta şi constrâns de „nefericitele” cerinţe ale democraţiei.

Ca şi în cazul lui socialismului fabian al lui Webb, nimeni nu va fi vreodată în măsură să spună despre doctrina în dezvoltare a lui Obama, „acum, socialismul a sosit”. În noaptea când Camera Reprezentanţilor a aprobat legea de îngrijire a sănătăţii, Obama a afirmat, „Această legislaţie nu va rezolva toate defectele sistemului nostru de sănătate. Dar ne îndreaptă decisiv în direcţia bună.” Apoi, vorbind în mod special despre un alt vot care urma să fie luat în Senat, dar, de asemenea, adresându-se inteligent celor care nu erau mulţumiţi de ceea ce fusese realizat, a adăugat, „Oricât de importantă este această zi, nu e sfârşitul acestui drum.”

Sub neosocialismul lui Obama, călătoria va fi fără sfârşit şi nu contează cât de departe vom merge pe drumul spre socialism, el va fi mereu acolo pentru a le spune mărşăluitorilor din ce în ce mai obosiţi că am luat doar un „prim pas critic”.

În original  icon-caret-right What Kind of Socialist Is Barack Obama?