Un articol revoluţionar din The Guardian scris de George Montbiot – „Să pornim lupta pentru locuinţe cu proprietarii bogaţi care au camere libere” – îmi întăreşte convingerea privind lipsa originalităţii gândirii sau acţiunii progresiste. Nu e nimic din ceea ce fac sau gândesc progresiştii astăzi care să nu fi fost făcut sau gândit anterior de vreun regim totalitar. În acest sens, Ceauşescu a fost un adevărat vizionar, un leonardo-da-vinci al cauzei progresiste, şi îmi vin în minte doar programele de inginerie socială, alimentaţie raţională, Moş Gerilă şi Sărbătorile de Iarnă, duminicile de restricţie pe şosele – celebra schemă „număr cu soţ, număr fără soţ”, tăierile planificatele ale energiei electrice, obsesia reciclării, taxa pe celibat, etc.

Citiţi-l pe Montbiot cu gândul la Ceauşescu:

Dacă majoritatea locuinţelor sunt proprietate privată, fondul imobiliar este o resursă comună. Fie asigurăm că acesta este utilizat cu înţelepciune şi corect, fie permitem ca distribuirea lui  să devină cea mai deplină expresie a inegalităţii. Marea Britanie pare să fi ales cea de-a doua opţiune. Am permis pieţei, şi numai pieţei, să decidă cine ia ce, iar asta înseamnă că familiile aflate într-o nevoie disperată de locuinţă mai mare se înghesuie în condiţii mizere, în timp ce cei care au mai mult spaţiu şi nu ştiu ce să facă cu el nu întâmpină nicio presiune economică ori socială pentru a-şi reduce spaţiul locuit.

Singurul răspuns la îndemână este să construim mai multe locuinţe: adică să ocupe bogaţii cât de mult spaţiu vor şi să rezolvăm problema pe seama mediului înconjurător, ceea ce înseamnă, desigur, pe seama fiecăruia. Cred că e o alte cale mai bună. (…)

Sugerez un nou concept: „housing footprint”. Amprenta locuinţei este numărul de dormitoare împărţit la numărul locatarilor din locuinţă. Precum amprentele ecologice, aceasta ne aminteşte că resursa este finită şi că, dacă unii îşi însuşesc mai mult decât au nevoie, altora le rămâne mai puţin decât au nevoie.

Pasul următor este să schimbăm politica fiscală trăznită care te stimulează să-ţi ţii locuinţa sub-ocupată. Dacă locuieşti singur, indiferent de mărimea proprietăţii, primeşti 25% reducere la impozitul local. Cu alte cuvinte, restul, adică noi, îi subvenţionăm pe cei bogaţi care locuiesc singuri şi vor să-şi ţină goale camerele libere. Cei care vor să folosească mai mult decât au parte echitabil [n.t. – decât spaţiul ce le revine în mod echitabil, potrivit nevoilor] ar trebui să plătească pentru acest privilegiu  o taxă mare de penalizare pentru sub-ocupare. Dacă asta îi obligă să ia un chiriaş în spaţiu ori să se mute într-o casă mai mică cu un alt nivel de impozitare, cu atât mai bine.

Ed West, de la Daily Telegraph, califică pe drept cuvânt articolul lui Montbiot drept o nouă propunere fascisto-egalitaristă a celor de la the Guardian.

Laburiştii nu s-au împăcat niciodată cu decizia conservatorilor de a privatiza locuinţele deţinute de consiliile locale, în cadrul programului Right to Buy. Când Margaret Thatcher a ajuns la putere, statul deţinea 86% din locuinţele din Marea Britanie. Muncitorii au fost principalii beneficiari ai acestei iniţiative a doamnei Thatcher, care a eliberat de dependenţă de stat milioane de familii cu venituri modeste, zdruncinând profund şi baza electorală a laburişilor.

La sfârşitul anului trecut, editorialistul de la The Guardian folosea concepte marxiste precum falsa conştiinţă pentru a caracteriza Tea Party. Acum, propunerile sale privind rezolvarea problemelor locuinţelor în Marea Britanie coboară direct în Epoca de Aur.

Marea Adunare Naţională a Republicii Socialiste România stabilise prin Legea privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi o „normă locativă”. Sigur, „housing footprint” sună mai chic – rimează cu „carbon footprint” (iar cuvântul „amprentă” te duce cu gândul şi la controale miliţieneşti), dar, în esenţă, ideea de „normă locativă” a lui Ceauşescu stă la baza „housing footprint”-ului lui Montibiot. Norma locativă la locuinţele de stat era de 10 mp suprafaţa locuibilă pentru fiecare persoană, existând majorări progresive la chirie pentru familiile cu „housing footprint” mai mare şi doreau să păstreze „suprafaţa locuibilă excendentară care depăşeşte norma locativă”.

ART.6
Norma locativă pentru locuinţele din fondul locativ de stat este de 10 mp suprafaţă locuibilă pentru fiecare persoană. În cazul cînd din construcţie rezultă camere mai mici pot fi atribuiţi si 8 mp de persoană.

ART. 7
Suprafaţa locuibilă care depăşeste norma locativă constituie suprafaţă excedentară.
Suprafaţa excedentară compusă din una sau mai multe camere separate poate fi inchiriată altor persoane îndreptăţite. Închirierea se face cu prioritate persoanelor îndreptăţite la extindere, potrivit dispoziţiilor legale, în funcţie de veniturile cele mai mici care revin pe membru de familie şi de numărul copiilor în întreţinere.

La locuinţele aflate în proprietate, regimul comunist vorbea limba lui Monbiot:

ART.60
Apartamentul proprietate personală care este locuit de proprietar şi familia sa va fi normat şi folosit astfel:
a) Proprietarul şi familia sa au dreptul la o suprafaţă corespunzătoare nevoilor lor de locuit. La determinarea nevoilor de locuit se are în vedere ca fiecărui membru al familiei să-i fie asiguratî cîte o cameră şi, deosebit de acestea, încă cel mult două camere. Proprietarul poate închiria o parte din această suprafaţă, inclusiv sub formă de cameră mobilată.

b) Camerele separate ce depăşesc nevoile de locuit ale proprietarului şi familiei sale – determinate potrivit celor arătate la lit. a – vor fi închiriate de proprietar, inclusiv sub forma camerelor mobilate.
În cazul în care proprietarul nu închiriază camerele prevăzute la alineatul precedent, comitetul executiv al consiliului popular le poate închiria persoanelor îndreptăţite.

Adică, dacă erai un reacţionar îndărătnic şi-ţi depăşeai „housing footprint”-ul normat de stat (după „nevoile de locuit” pe care tot statul ţi le stabilea), statul putea să-ţi bage cu de-a sila un chiriaş (o „persoană îndreptăţită”) în spaţiu.

În loc să se chinuie să reinventeze roata, Montbiot ar putea să angajeze doar o traducere a legislaţiei comuniste în materie de locuinţe.