Explicație

Rândurile acestea le scriu din camera blindată (“spațiu de apartament protejat”, în limbaj oficial), care este standard în fiecare apartament construit în ultimii 25 de ani în Israel.

Camera ne servește drept adăpost antirachetă în timp de război și drept cameră de lucru cu calculator în timp de pace și de război, adică acum. Din momentul în care sună alarma, avem 1  minut și jumătate ca să fugim din dormitor până ne încuiem în spatele ușii blindate, adică timpul pe care-l ia racheta lansată din Gaza până ajunge la noi, distanță de 50-60 km.

varianta audio, pe youtube

Camera blindată primește lumină dinafară în timp de pace printr-o fereastră cu sticlă mai solidă, dar în timp de război glisăm un oblon blindat. Pereții, tavanul și podeaua sunt din beton armat, așa încât suntem protejați de rachete sau de schije, care pot cădea și de la o intercepție reușită a lui Iron Dome.

După ce ne încuiem, începem să auzim boom-uri puternice de la contra-rachetele Iron Dome și de la exploziile intercepție de deasupra noastră.

După 10 minute putem ieși și ne putem vedea de treaba noastră în casă. Rutina alarmei de rachete se poate repeta uneori de câteva ori pe zi, dar uneori trec și câte o zi sau două între atacuri.

Singurul loc relativ sigur e în casă, așa că minimizăm ieșirile: cumpărături și cam atâta.

În așezările mai apropiate de Gaza, atacurile sunt mai dese și mai intense, iar timpul disponibil pentru a intra în adăpost e mai scurt. De aceea, pentru prima oară în istoria țării , guvernul Israelului a ordonat evacuarea tuturor așezărilor apropiate și de granița din sud cu Gaza, dar și de granița din nord cu Libanul, unde Hezbollah  lansează regulat atacuri cu rachete.

În total, un sfert de milion de civili israelieni sunt refugiați în propria lor țară, “internally displaced persons”, dar despre ei nu veți auzi nici de la ONU, nici din presa din România sau de oriunde.

La sfârșitul lui iulie am publicat aici prima parte, “Procesul lui Netanyahu” din cea ce credeam că va fi serialul „Israel: De la blocajul parlamentar până la anarhia  instituțională”.

Procesul-farsă înscenat împotriva lui Netanyahu și a colaboratorilor săi apropiați este manifestarea cea mai puternică a anarhiei instituționale care îmbolnăvește Israelul de 30 de ani, dar care s-a accelerat în ultimii 5 ani și ne-a adus la paralizie în ultimul an, de când a început “Protestul”.

În articol vă voi povesti despre Războiul de Bucuria Bibliei care a început acum o săptămână, din unghiul meu personal. Voi analiza desfășurările posibile, așa cum se profilează după primele săptămâni de război. În final, voi explica cauzele războiului, cum am ajuns pe marginea prăpastiei, cu ajutorul neprecupețit al comandamentului “Protestului”.

Iar natura “Protestului”, cauzele blocajului, al anarhiei și al disfuncționalității care ne-au îmbolnăvit în ultimul an, nu pot fi înțelese decât în contextul recunoașterii “Procesului lui Netanyahu” ca o înscenare și o farsă. Citiți prima parte!

Preludiu

Vineri seara, 6 octombrie, era o seară obișnuită de Shabat și de sărbătoare, Simhat Tora (Bucuria Bibliei). Curtea Supremă a Israelului tocmai autorizase celebrarea sărbătorii în Piața Dizengoff din Tel Aviv, după ce aceasta fusese interzisă de Primăria orașului. Mi-am adus aminte de cum serbam Simhat Tora în Bucureștiul tinereții mele, în anii ’70 cei fără de griji. Ne adunam la parterul Templului Coral, evrei și evreice de toate vârstele, se deschidea Chivotul Sfant cu cântece și veselie și sulurile Torei încununate de clopoței de argint erau plimbate, iar lumea întindea mâna să le atingă.

Aici, în Israel pînă și sărbătorile au ajuns prilej de zâzanie, iar mărul discordiei era de data aceasta întrebarea dacă în piața publică femeile și bărbații se vor amesteca sau se vor separa, cu panouri sau cu șnururi, și de ce grosime.

În Israel “totul este justițiabil” și “Universul întreg este avocăție”; așa a hotărât acum 30 de ani Aharon Barak, Președintele de atunci al Curții Supreme.

Curtea a intervenit direct și de data aceasta, în litigiul dintre grupul organizator și Ron Huldai, primarul Tel Avivului, care hotărâse să împiedice serbarea. De ce a vrut primarul s-o împiedice? Pentru că e de 25 de ani primar și se teme că o să piardă sprijinul extremei stângi la alegerile municipale programate la sfârșitul lunii. Aceeași extremă stângă ai cărei huligani spărseseră celebrarea Yom Kippur cu 2 săptămâni în urmă, în aceeași piață. Așa sunt unii, nu pot trece pe lângă o sărbătoare fără să o strice cu țipete, insulte și îmbrânceli.

Vineri, 6 Octombrie 2023, mai era și aniversarea a 50 de ani de la Războiul de Yom Kippur. Pe 6 octombrie  1973, la ora 14, armatele combinate ale Egiptului și Siriei au dezlănțuit asupra IDF un atac pe cât de surprinzător, pe atât de ucigător.

Pe vârful Hermonului, soldați comando au debarcat din elicoptere și au pus stăpânire pe poziția israeliană de observație. Tancuri siriene au înaintat și au reușit să ajungă aproape de așezările israeliene de pe podișul Golan.

În același timp, de pe malul de vest al Canalului de Suez, artileria și aviația egipteană au deschis foc infernal asupra pozițiilor israeliene de pe malul de est. În câteva minute, egiptenii au curățat cu jeturi de apă breșe în valul de nisip dintre pozițiile lor și Canal, după care armata lor a trecut peste poduri flotante.

Până la sfârșitul zilei au cucerit toate pozițiile israeliene. Așa s-a prăbușit “impenetrabila” linie fortificata Bar-Lev, și o dată cu ea toată “Concepția de Apărare” bazată pe o iluzorie “barieră”, care ar fi trebuit să oprească atacantul pînă la sosirea rezervelor din spate și mobilizarea și echiparea rezerviștilor.

După câteva zile IDF a contraatacat și a încercuit armatele egiptene, ajungând pe continentul african, pînă la 101 km de Cairo, iar pe frontul sirian a înaintat până la 40 de km de Damasc.

Războiul de Yom Kippur a costat viața a 2689 de soldați israelieni și multe mii de răniți, s-a încheiat printr-o victorie tactică provizorie și înfrângere strategică pentru Israel.

Catastrofa din primele zile ale războiului a provocat zguduiri profunde în toată societatea israeliană, comisii și comitete au anchetat și analizat cauzele, s-au învățat lecțiile și ne-am convins pe noi înșine că așa o surpriză nu se va mai repeta.

Așa că ne-am dus să dormim liniștiți în noaptea de 6 octombrie 2023.

Surpriză și război

Sâmbăta dimineața la ora 6h30’, 7 octombrie, ne-au trezit sirenele care anunțau bombardament cu rachete.

Am intrat cu soția în camera blindată, în care am rămas patru ore aproape fară întrerupere, timp în care auzeam zeci de boom-uri, parte ieșiri din Iron Dome, parte explozii mai mult sau mai puțin îndepărtate.

Acestea nu erau ceva absolut nou pentru noi, locuitorii din zona centrala a Israelului: tot la fel începuseră toate “ciclurile de violență” care se repetau o data sau de mai multe ori pe an din 2005, de când premierul de atunci, Ariel Sharon, a executat retragerea întregii armate și evacuarea tuturor așezărilor evreiești din fâșia Gaza.

Dar la aceeași oră au se petreceau lucruri cu totul neobișnuite în așezările din apropierea fâșiei Gaza: clipuri filmate de locuitori din orășelul Sderot de la fereastra apartamentului lor arătau camionete albe, cu ninja îmbrăcați în negru, înarmați până-n dinți, trăgând din puști automate în tot ce vedeau împrejur.

În același timp, alți teroriști Hamas au pătruns și-au pus mâna pe sediul de poliție din același oraș, pe care l-au păstrat în stăpânire timp de peste 24 de ore.

Lângă Reeim avusese loc toată noaptea o “serbare în natură”, cu 3500 de adolescenți și tineri dansând la muzică rock și trans.

Teroriștii au deschis focul și au ucis 260.

La câțiva kilometri distanță, teroriștii au cucerit kibutzurile Kfar Aza și Beeri și au ucis câți oameni puteau și pe oricine puteau, bătrâni, copiii, femei, evrei, muncitori thailandezi și chiar arabi israelieni, fără discriminare de vârstă, sex și religie.

Până astăzi au fost identificate 1400 de victime și 230 de ostatici israelieni în mâinile Hamasului. 500 de persoane sunt date dispărute și 3500 sunt răniți.

Cum a reușit Hamasul toate aceste succese în materie de  terorism? Cum au reușit să copleșească în câteva minute “cea mai puternică armată din Orientul Apropiat”,  cu serviciul ei de informații super tehnicizat?

Răspunsul este deprimant: exact la fel cum SUA a fost surprinsă de al-Qaeda pe 11 septembrie 2001: prin surpriză, ingeniozitate perversă și mijloacele cele mai non-tehnologice.

Dacă Al-Qaeda a folosit cuțite japoneze, Hamasul a folosit drone comerciale, planoare motorizate și buldozere în fața cărora gardul cel mai sofisticat nu putea rezista.

Israelul a investit miliarde de dolari într-un gard înalt de zeci de metri și adânc tot atâta.

Israelul s-a temut că mici bande o să se infiltreze prin tuneluri, pe sub pământ, dar Hamasul a trimis deodată 2000 de teroriști prin aer și peste pământ.

Lunetiști palestinieni au tras în camerele de luat vederi ultra-sofisticate instalate pe gard, mici dirijabile motorizate au aruncat explozibile peste tancuri și peste mitralierele teleghidate instalate în turnurile de lângă gard.

Cu o săptămână înainte, Hamas a organizat o repetiție generală în văzul tuturor, dar pe care comandanții armatei au refuzat să o înțeleagă.

Sute de hamasnici “în civil” s-au adunat din nou lângă gard în “marșurile reîntoarcerii” cu care fuseserăm obișnuiți, au aruncat sticle incendiare în soldați și chiar au ajuns până la gard și l-au aruncat în aer. Armata israeliană a răspuns ca de obicei cu mijloace “neletale pentru împrăștierea manifestațiilor”.

Noblesse oblige. Înțelepții de serviciu ne-au asigurat din nou că Hamasul este “descurajat”, “înfrânat”, și că el numai își exprimă supărarea pe emirul Qatarului, care întârzie cu plata stipendiilor lunare.

Aduceți-le bancnote de milioane de dolari și totul se rezolva!
Astăzi ne este clar că avangarda “civililor furioși” a plantat încă de pe atunci materiale explozibil lângă gard, explozibil care a fost detonat pe 7 octombrie la ora 6 și jumătate dimineața.

La aceeași oră, buldozere aduse “cu scopuri pașnice” în Gaza au făcut breșe în gard, prin care teroriști înarmați pînă în dinți, călărind motociclete sau camionete albe cu mitraliere de calibru 0.5, au năvălit în viteza cea mai mare, îndreptându-se către obiective bine precizate pe hărțile și planurile cu care au fost găsiți mai târziu.

Astăzi știm că miile de muncitori zilieri din Gaza care treceau legal de câțiva ani punctul de trecere de la Erez și lucrau în împrejurimi, aduceau înapoi nu numai salariul, ci și informații care au ajutat Hamasul să planifice atacul, în cel mai mic detaliu.

Odată neutralizate mijloacele de observație și avertizare, nimic nu a mai stat în fața teroriștilor Hamas. IDF și-au pierdut ochii și urechile.

În felul acesta, Hamasul a putut pătrunde în Cartierul General al Diviziei Gaza, unde s-au purtat lupte crâncene.

Teroriștii au ajuns până la baza unității de ascultare a armatei din Urim, cunoscută prin numărul ei, 8200, aflată la 20 km de graniță și au luat ostatici în orașul Ofakim, aflat la 25 de km.

Teroriștii au venit înarmați cu hărți și planuri detaliate, și erau înarmați și echipați să rămână câteva zile pe teren. Cum a ajuns Hamasul în posesia acestor date este anchetat.

La câteva minute după atac, forțele combatante bine antrenate și înarmate ale Hamasului au fost urmate de o gloată de fallahi (țărănoi în arabă), cu arme de foc improvizate, cuțite și topoare, care au năvălit ca să violeze, să jefuiască, și să dea foc așezărilor israeliene. Participarea activă a mii de civili la ororile masacrului infirmă mantra fără minte că “Hamasul nu reprezintă Gaza”.

Sondajele de opinie publică luate în rândul locuitorilor Gazei indică un sprijin de 75% pentru “rezistența armată” până la “eliberarea Palestinei de la râu până la mare” (de la Iordan până la Mediterană).

Timp de aproape 7 ore Hamasul a stăpânit efectiv teritoriul Israelului din jurul Gazei, distrugând în întregime 2 kibutzuri, dar a fost respins în fața altora.

În tot acest timp, oamenii Hamasului au trecut liber gardul, unii ieșind, iar ceilalți întorcându-se cu pradă și ostatici israelieni.

Primele elicoptere au ajuns în zonă de-abia după 2-3 ore și au început să mitralieze pe oricine încerca să iasă sau să intre în Gaza.

Zona din jurul Gazei a fost complet curățată de teroriști de-abia în seara duminicii de 8 octombrie, la peste 36 de ore după atacul surpriză.

Marina militară este singura branșă a forțelor armate israeliene care a funcționat ireproșabil, scufundând la timp bărci de mare viteză ale Hamasului care se îndreptau spre plaja din Zikim, lichidând pe teroriștii care înotau sau au reușit să ajungă până la mal.

La ora când scriu aceste rânduri, 31/10, armata Israelului s-a concentrat în jurul Gazei, iar etapa a 2-a, “manevra terestră”, de-abia a început. Tancuri și blindate israeliene au avansat 3 km în nordul Gazei.

Oare “înmuierea” prin artilerie și atacuri aeriene pe care o executa IDF va fi suficientă ca să neutralizeze capcanele pe care ni le întinde Hamasul? Numai viitorul ne va lămuri.

Teroriștii continuă  să lanseze de câteva ori pe zi rachete care țintesc așezări din toată partea meridională și centrală a Israelului, de la Ashdod și Ashkelon pînă la Tel Aviv, zona Sharon și chiar Ierusalim.

Concomitent, la granița de nord a țării, Hezbollah trage zilnic tiruri de mortiere și rachete asupra forțelor armate și așezărilor aflate în apropierea graniței, a căror populație civilă a fost evacuată.

Flota Americana a trimis 2 purtătoare de avioane în Mediterană de Est, în apropierea coastelor Libanului și Israelului.

Avem deja lupte pe al treilea front: americanii au anunțat că distrugătorul USS Carney aflată în Marea Roșie a doborât o duzină de rachete de croazieră și drone lansate de clienții Iranului, Houthi din Yemen, care zburau în direcția Israelului. De-asemenea, aviația și antiaeriana israeliană au doborât deasupra golfului Eilat (Aqaba), drone și rachete din aceeași direcție, aflată la 2000 km depărtare de Israel.

Previziuni și profeții: ce ne pregătește viitorul imediat?

Premierul Benjamin Netanyahu este ca de obicei vag în definirea scopurilor operațiunii: “o lovitură zdrobitoare dată Hamasului”.

Ministrul Apărării Yoav Galant, fost Adjunct al Șefului de Stat Major e deja mai explicit: obiectivul este “distrugerea și desființarea Hamasului”.

El are experiență: în ianuarie 2009 a fost cel care a comandat forțele terestre israeliene care au ajuns până la un kilometru și jumătate de cartierul general terorist din Gaza, dar Primul Ministru de atunci, Ehud Olmert, a dat ordinul de retragere, anunțând că Hamas este “avertizat și descurajat”. Rezultatele catastrofale le plătește poporul israelian azi.

Care sunt scenariile posibile pentru evoluțiile militare și politice? (titlurile îmi aparțin, ideile mi-au venit de la analiști pe care îi apreciez):

Singurul lucru care înfrânează Hezbollah este perspectiva ca Libanul să fie făcut praf și pulbere.

Dacă Hezbollah totuși atacă cu toate rachetele sale, Teheranul va ordona în mod cert milițiilor Șiite care-l slujesc să se alăture si ele, iar Houthi din Yemen deja arată că le arde fundul să fie și ei “martiri”. Întrebarea este dacă în acest caz Israelul va încerca să taie una câte una brațele caracatiței Shiite, sau va lovi decisiv în capul ei, în instalațiile nucleare din Teheran și în centrele de comandă ale Republicii Islamice.

În trecut Israelul nu a încercat să lichideze Hamasul de teamă să nu se creeze “un vid de putere” în Gaza. Masacrul sălbatic al civililor din 7 octombrie a convins pe mulți israelieni de rând, se pare și pe conducători, că această grijă nu-și are locul. Hamasul este ISIS. Israelul nu poate coexista cu Hamas fără ca 7 octombrie să se repete încă o data la scară și mai mare, și încă, până când Israelul se va descompune pe dinăuntru.

Ce vă face Israelul cu Gaza, după lichidarea Hamasului?

Prima posibilitate care îmi vine în minte este că Israelul să restaureze regimul de ocupație care a existat în Gaza de la războiul de 6 zile până la semnarea acordului de la Oslo, în 1994.

Adică Israelul să își asume din nou administrația și răspunderea pentru viața de zi cu zi a celor 2 milioane de  locuitori și Gazei. Această alternativă este respinsă în toate declarațiile responsabililor israelieni.

A doua posibilitate ar fi ca Israelul să predea responsabilitățile administrării Gazei în mâinile Autorității Palestiniene a lui Mahmoud Abbas, în așa fel încât să se ajungă la o situație asemănătoare cu cea din Iudeea și Samaria: o administrație și poliție autonomă, dar cu menținerea de facto a unei capabilități pentru forțele armate israeliene de a interveni când și unde este detectată activitate teroristă.

Problema e că din capul locului Autoritatea Palestiniană e slabă și coruptă. Polițiștii palestinieni din Iudeea și Samaria ei înșiși comit adeseori acte de terorism contra civililor și militarilor israelieni.

“Președintele” Mahmoud Abbas, născut în 1935, colaborator de încredere al KGB-ului sovietic, și-a luat doctoratul la Universitatea Patrice Lumumba din Moscova printr-o dizertație care nega Holocaustul și susținea scorneala antisemită precum că evreii au colaborat cu Hitler în Holocaust pentru ca astfel să ajungă în Palestina.

Mahmoud Abbas și demnitarii săi practică integral retorica antisemita a Hamasului, și s-au solidarizat cu atacul de pe 7 octombrie.

De exemplu, Abbas Zaki, membru al Comitetului Central al OLP, a promis să “zdrobească craniile” tuturor evreilor și americanilor din Orientul Apropiat, și vrea să facă front unit cu Hamasul.

Fathi Abu Al-Ardat, secretar al organizației Fatah din Liban susține că facțiunea sa din Gaza a participat la atacul de pe 7 octombrie.

Autoritatea Palestiniană stipendiază lunar diferențiat familiile teroriștilor deținuți în închisorile israeliene, sumele cele mai ridicate fiind dedicate rudelor celor care au ucis evrei.

Ideea ca soldații Israelului să lupte și să-și dea viața numai ca să schimbe roiul de ploșnițe care sug sângele Gazei, nu ne este de fel atrăgătoare.

Posibilitatea despre care vorbesc cel mai mult acum conducătorii Israelului este instaurarea unei administrații internaționale cu forțe ONU și din țări arabe.

Întrebarea e dacă sunt state arabe dispuse să trimeată în Gaza soldați a căror misiune inevitabil ar fi resimțită ca o “colaborare” cu Israelul. Egiptul, în special, a făcut tot posibilul ca să rămână despărțit de Gaza, încă de când a semnat pacea cu Israelul, la sfârșitul anilor ’70.

A doua întrebare e cum va putea armata Israelului să-și păstreze o libertate de acțiune similară cu ceea din Iudeea și Samaria, în prezența unor soldați străini în Gaza.

Toate posibilitățile sunt rele, ceea insuportabilă este ca Hamasul să-și păstreze puterea în Gaza, după care preluarea puterii de către el în Iudeea și Samaria ar deveni inevitabilă.

În lumea musulmană numai forța are cuvântul.                                

Cum și de ce a ajuns Israelul la cea mai mare catastrofă din istoria sa?

În câteva cuvinte: Prăbușirea concepției de apărare față de Gaza; Înfumurare; Conformism.

În 2005, Primul Ministru Ariel Sharon a împins Israelul la desființarea tuturor așezărilor evreiești și evacuarea completă a armatei din Gaza, creând un stat arab palestinian de facto în Gaza, un prototip pentru ce trebuia să fie “soluția celor 2 state”.

Israelul și-a retras unilateral și controlul asupra graniței de 14 km (axa Philadelphia) între Gaza și Egipt, lăsându-le să-și conducă relațiile cum doresc. Israelul și-a păstrat temporar controlul asupra spațiului aerian și a apelor teritoriale, în ideea ca să împiedice importul de arme și atacuri teroriste, de unde și gogorița “Gazei asediate”.

În 2007 Hamas a preluat controlul asupra Gazei, aruncând efectiv la sol, de pe acoperișurile blocurilor de apartamente,pe funcționarii organizației Fatah a lui Mahmoud Abbas.

Hamas și asociata sa, Jihadul Islamic, și-au dezvoltat rapid forțele de rachete, a căror raza de acțiune atinge acum chiar Tel Avivul și Ierusalimul.

În pofida atacurilor care se repetă de peste 15 ani, toți comandanții serviciului de informații precum și șefii Marelui Stat Major al Armatei repetă aceeași mantră: Hamasul este “înfrânat” și “descurajat”, Hamasul este “o organizație de mase socială”, preocupată de bunăstarea populației pe care o stăpânește, probabilitatea unui atac este mică, etc. etc.

În realitate, Gaza este viermele care suge sângele comunității internaționale iar Hamasul este cancerul care prosperă și se multiplică pe seama populației Gazei.

De ani de zile, Gaza se hrănește din filantropia Qatarului, a Turciei și a Occidentului, în timp ce Hamasul încasează impozitele de la populație, plus subsidii exclusive din Turcia și Iran.

Hamasul  își canalizează toate resursele pentru întreținerea unui corp parazit de “militanți”, care azi numără cu zecile de mii, și care s-a antrenat în văzul tuturor pentru “marele atac” de Simhat Tora.

Când spun “în văzul tuturor”, mă refer la clipurile de propaganda difuzate de Hamas pe rețelele sociale, dar și la imaginile colectate prin sateliți, dirijabile și drone de supraveghere.

Asta-i ce au văzut cu toții, dar ofițerii de informații au crezut că Hamasul numai face pe nebunul, că-i pură propagandă destinată să atragă noi aderenți și să convingă pe Emirul Qatarului să plătească o nouă tranșă de salarii pentru birocrații și angajații civili ai Gazei.

Retragerea armatei și a aparatului de securitate israelian, și absența lor de pe teren au cauzat în mod necesar și ruperea de agenții și sursele de informații care ar fi putut să le divulge planurile dușmanului.

Sprijinul pe informații obținute prin mijloace exclusiv tehnologice s-a dovedit a fi iluzoriu.

Structura armatei israeliene

Pentru a înțelege de ce corpul ofițeresc al armatei a căzut pradă înșelătoriei Hamasului, trebuie să explic structura armatei israeliene, bazate pe serviciul militar obligatoriu și cel în rezervă, nu pe armata de carieră.

Tinerii și tinerele israeliene sunt chemați pentru un serviciu militar obligatoriu care în ultimii ani a fost redus de la 3 ani la 2 ani și jumătate pentru băieți, 2 ani pentru fete.

Arabii musulmani și creștini nu sunt supuși recrutării obligatorii, lucru care le oferă un avantaj material și educațional considerabil.

Evreii ultra-ortodocși, reprezentând cam 15% din populație (haredim, “cei care se tem de Dumnezeu” în ebraică), se bucură de “amânarea” până la Paștele Cailor a serviciului militar, lucru care micșorează potențialul recrutabil al armatei și provoacă mari resentimente în rândul populației laice. Ponderea haredimilor în populație crește, datorită natalității lor ridicate.

Despre asta voi mai scrie în capitolul final al articolului, dedicat defectelor structurale ale societății israeliene.

Unui număr mic de studenți recrutați li se amână serviciul militar efectiv până la absolvirea facultății. Aceștia vor îndeplini în armata funcții legate de specializarea învățată și semnează contract pentru o perioada de 2-3 ani.

Marea masa de soldați urmează un antrenament de bază mergând de la 6 luni pînă la un an, după care cei mai buni sunt selectați pentru cursul de subofițeri, dintre absolvenții căruia sunt aleși cadeții pentru ofiterie. Ofițerii servesc ca sublocotenenți în serviciul militar obligatoriu, după care continuă cu gradul de locotenent pentru o perioadă contractuală de 2 ani, s.a.m.d.

Observați că armata israeliană nu este o armată de carieră, în care tinerii sunt îndreptați spre o carieră de ofițeri încă din liceu, sau cel mai târziu după bacalaureat. Ea are o structură piramidală, bazată pe o selecție permanentă. La fiecare treaptă, care durează 2-3 ani, ofițerii sunt selectați, fie pentru avansare, fie că zboară afară, în civilie.

La un moment dat, în pragul primirii gradului de căpitan sau maior, ofițerii promovați primesc, în schimbul semnării unui contract pe încă 2-3 ani, o pauză de 2-3 ani pentru obținerea unei diplome într-o disciplina umanistă, sau ceva de genul SNSPA.

Pe scurt, nu e ceva foarte îmbietor când ai o “famelie mare … remunerație mică, după buget”, de la Pristanda citire. Eu nu pot să-l uit pe Caragiale.

Mare parte din aviatori, din ofițerii din serviciul de informații sau trupele de comando nu servesc însă în armata “fixă”, de carieră, ci ca rezerviști. Patru zile pe săptămână lucrează în civilie, o zi pe săptămână se prezintă ca „voluntari” la antrenamente de zbor, sau pentru funcția lor specializată în serviciul de informații militare, ori se obligă să fie permanent pregătiți pentru chemare în serviciul de rezervă, renunțând la perioada de preaviz prevăzută în lege.

Acest detaliu ne va servi în ultimul capitol pentru înțelegerea “Protestului” care a zguduit Israelului în ultimul an și a copt în mintea dușmanului ideea că Israelul într-adevăr este o “pânză de păianjen”.

Revenind la structura serviciului militar, trebuie să înțelegem că orice ofițer mediu superior cu doi ochi în cap, trebuie să-i îndrepte simultan în 2 direcții, distanțate la 90 de grade: unul în sus, spre promovare, și celălalt înafară, spre o cariera civilă. În cel de-a doua alternativă, permanent prezentă,el iese cu haina de pe el, căci din buget au dispărut de mult “pensiile speciale”.

Amenințarea ne-prelungirii contractului este permanent prezentă, și în afara controlului propriu: o vorbă nepotrivită schimbată cu superiorul, reduceri la buget, gândire “în afara cutiei”, nonconformism sau pur și simplu posibilitatea ca în locul bossului bossului tău vine un alt boss din alt departament, care își aduce oamenii din gașca lui. Tot timpul, cu ochii în patru!

Asta face ca mulți tineri capabili să părăsească serviciul după prima perioadă de contract obligatorie pentru cei care semnează pentru scoala de ofițeri; vârsta de 23 ani este cam ultimacla care te poți îndrepta spre studii academice intensive, de inginer sau de programator în high-tech, sau avocat de elită, adică orice meserie solicitată care să-ți asigure un salariu acceptabil și, mai ales, independența ocupațională, lucrul cel mai important în societatea israeliană individualistă și competitivă.

Pentru ofițerii superiori de rang înalt, perspectivele ocupaționale sunt mai restrânse: ori politician în Israel, ori consilier militar și/sau negustor de arme în lumea largă, ori director sau consilier în industria de apărare, ori conferențiar itinerant la o facultate de științe politice din Occident, de preferință din SUA, ori un job încropit la un think-tank tot din SUA care face lobby pentru înfrățirea SUA cu ayatollele din Iran și hara-kiri pentru Israelul, prin eternal panaceu al “celor 2 state”.

Excepția care confirmă regula este cel care a trebuit să se mulțumească cu negustoria de automobile BMW și Lexus: Dan Halutz, cel mai tâmpit și mai corupt Sef de Stat Major din istoria Israelului, singurul provenit din comandamentul Aviației, cel care a executat orbește ordinul funest al lui Arik Sharon de retragere din Gaza, și autorul necontestat al eșecului strategic al celui de-al 2-lea război din Liban.

Primul ordin al Șefului de Stat Major Dan Halutz în al 2-lea război din LIban a fost trimis brokerului: să vândă toate acțiunile din portofoliul său de valori de bursă.

Despre rolul acestui personaj sinistru în “Protestul” care a determinat Hamasul să atace vom reveni în ultimul capitol.

Revenind la caracteristicile necesare ofițerului superior de stat major și de informații, observăm că onestitatea, sinceritatea, independența de gândire nu se numără printre ele. Cine le are, de mult a zburat (nu ca aviator) din armată, înainte de a se putea cocoța până la vârf.

“Concepția”

Așa s-a împietrit de 15 ani Tzahal (inițialele ebraice de la Armata de Apărare a Israelului) în “Concepția” aprobată unanim, de sus până jos, de armată și elitele israeliene.

Toate aceste “adevăruri” indubitabile fiind adoptate de toți comandanții Tzahalului din trecut și din prezent, mai ne întrebăm de ce oare ele au fost adoptate în unanimitate și de politicieni, inclusiv de ultimii 3 prim-miniștri și lideri ai opoziției?

Dintre aceștia, Netanyahu și Bennett au fost ofițeri de rang mijlociu în trupe de comando, iar al treilea, Yair Lapid, a luptat vajnic cu pixul în redacția revistei Armatei.

Ce politician din Knesset ar fi îndrăznit să pună la la îndoială validitatea “Concepției” și să riște să fie categorisit imediat de media drept “instigator la război”, “eccentric” și “extremist”?

Nu i-ar fi fost deajuns exemplul miniștrilor Smotrych și Ben-Gvir, bau-bau al oricărui bien-pensant care se definește prin Corectitudine Politică?

Bezalel Smotrich este ministru al Finanțelor. Itamar Ben-Gvir este ministru al Securității Publice (Poliția). Fiecare dintre ei reprezintă partide religioase sioniste din coaliția guvernamentală și sunt susținători ai așezărilor israeliene din Iudeea și Samaria.

Odată “Concepția” stabilită și promulgată, ce putea să împiedice cura de slăbire neîncetată aplicată Tzahalului și transformarea sa în mult lăudata “Armată mică și Deșteaptă?”

Armata fiind mică și nevoile fiind mari, unitățile care au rămas trebuie încontinuu manevrate între granițe și fronturi de luptă.

În ultimul an s-au intensificat în Samaria atacurile de guerilla asupra armatei, în special în jurul orașului Jenin.

De asemenea, s-au înmulțit ambuscadele contra călătorilor civili evrei, pe toate șoselele Iudeii și Samariei.

Aceasta a determinat în ultimele luni mutarea a câteva divizii din arena Gaza în cea din Iudeea și Samaria.

Având în vedere toate acestea, ne mai putem mira că Hamasul a intrat ca-n brânză când ne-a atacat din Gaza pe 7 octombrie?