FUNDATIA IOAN BARBUS

Creştinism şi persecuţie: realităţi, tăceri, complicităţi

Zilele acestea, atât catolicii (26 decembrie), cât şi ortodocşii (27 decembrie) l-au sărbătorit pe Sfântul Ştefan. Sfântul Ştefan Protomartirul a fost, după cum îi spune şi numele, primul martir al creştinismului. Acuzat de evrei de blasfemie împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu, a fost ucis prin lapidare, primul dintr-un lung şir de martiri care nu s-a încheiat nici astăzi. În multe zone ale globului, persecuţia creştinilor continuă şi în zilele noastre, beneficiind de concursul dacă nu chiar de încurajarea autorităţilor, centrale şi locale, de indiferenţa criminală şi tăcerea dezonorantă a marilor puteri occidentale.

Spre deosebire de martirii moderni ai flamurii verzi a Islamului, născuţi cu centura de explozibil la brâu şi kalashnikovul în mână, crescuţi în ură şi mânaţi de dorinţa de a ajunge cât mai repede la cele 72 de virgine promise celor care mor în jihad, martirii creştini nu şi-au propus eradicarea necredincioşilor şi convertirea cu sabia a întregii lumi. Cu atât mai rău pentru ei – ar fi beneficiat de circumstanţe atenuante din partea intelighenţiei occidentale. Cea numită de Papa Ioan al Doilea drept „Biserica martirilor” – Biserica Asiriană a Estului – rămâne o enigmă din vremuri imemoriale, dar mujahedinii închişi la Guantanamo sunt eroii postmoderni ai Occidentului postcreştin, în cinstea cărora se fac documentare, se toarnă filme şi se scriu nenumărate articole şi cărţi. De soarta lor se interesează toate marile conştiinţe ale epocii noastre, iar orice chin prin care trec, imaginar sau nu, este puternic resimţit. Revoltător.

În cuvântarea sa de Sfântul Ştefan, Papa Benedict al XVI-lea a adus în discuţie, spre cinstea sa, soarta creştinilor prigoniţi în diversele colţuri ale lumii.

(26 decembrie 2007) „Suferinţa este transformată în bucurie prin forţa speranţei care provine din credinţă”; trăsătura distinctivă a martirajului creştin stă în aceea că el este exclusiv un act de iubire, faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, inclusiv faşă de prigonitori; martiri există şi astăzi iar „uneori se suferă şi se moare şi pentru comuniunea cu Biserica universală şi fidelitatea faţă de Papa”: a spus Benedict al XVI-lea vorbind credincioşilor la întâlnirea de miercuri, în sărbătoarea Sfântului Ştefan, primul martir.

Încă de dimineaţă, vreme ploioasă la Roma, miercuri, a doua zi de Crăciun când potrivit calendarului roman sau latin se sărbătoreşte Sfântul Ştefan, primul martir. În pofida timpului nefavorabil, câteva mii de pelerinii s-a reunit miercuri la amiază în Piaţa Sfântul Petru pentru a asculta cuvântul ziditor al Papei şi a se ruga împreună antifonul „Angelus Domini – Îngerul Domnului”.
• „Dragi fraţi şi surori, a doua zi de Crăciun, liturgia ne face să celebrăm ‚naşterea la cer’ a primului martir, Sfântul Ştefan. ‚Plin de credinţă şi de Duh Sfânt’ (Fap 6,5), el a fost ales ca diacon în Comunitatea de la Ierusalim, împreună cu alţi şase ucenici de cultură greacă. Cu puterea care îi venea de la Dumnezeu, Ştefan săvârşea numeroase minuni şi predica în sinagogi Evanghelia cu „înţelepciune inspirată”. O fost lovit cu pietre la porţile cetăţii şi a murit, ca Isus, invocând iertare pentru ucigaşii săi” (Fap 7,59-60). Şi în continuare, Sfântul Părinte:

• „Legătura profundă care îl uneşte pe Cristos cu primul său martir Ştefan este caritatea divină: aceeaşi Iubire care l-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să se despoaie de sine însuşi şi să se facă ascultător până la moartea pe cruce (cfr Fil 2,6-8), a stimulat apoi Apostolii şi martirii să-şi dea viaţa pentru Evanghelie.”
În continuare, o observaţie a episcopului Romei:

• „Uneori se suferă şi se moare şi pentru comuniunea cu Biserica universală şi fidelitatea faţă de Papa.”
Apoi papa Benedict s-a referit la Scrisoarea sa Enciclică Spe Salvi (cfr n.37), amintind experienţa martirului vietnamez Paul Le-Bao-Thin (mort în 1857), subliniind că suferinţa este transformată în bucurie prin forţa speranţei care provine din credinţă:

•”Martirul creştin, asemenea lui Isus şi prin uniunea cu El, ‚acceptă în intimitatea sa crucea, moartea şi o transformă într-o lucrare de iubire. Ceea ce din exterior este violenţă brutală, din interior devine un act de iubire ce se dăruieşte în întregime. Violenţa se transformă astfel în iubire şi în consecinţă moartea în viaţă’” (Omilia la Marienfeld – Köln, 20 august 2005). De unde concluzia:

•”Martirul creştin actualizează victoria iubirii asupra urii şi a morţii.”

Papa a încheiat alocuţiunea cu o invocaţie: „Să ne rugăm pentru toţi care suferă din cauza fidelităţii faţă de Cristos şi faţă de Biserica sa. Maria Preasfântă, Regina Martirilor, să ne ajute să fim martori credibili ai Evangheliei, răspunzând duşmanilor cu forţa dezarmantă a adevărului şi a carităţii”. Apoi Benedict al XVI-lea a remarcat trăsătura distinctivă permanentă a martirajului creştin:
• „El este exclusiv un act de iubire, faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, inclusiv persecutorii. De aceea noi astăzi, la Sfânta Liturghie, îl rugăm pe Domnul să ne înveţe ‚să iubim şi pe duşmanii noştri după exemplul lui Ştefan care murind s-a rugat pentru prigonitorii săi’ (Rugăciunea „colecta”). Câţi fii şi fiice ale Bisericii în decursul secolelor au urmat exemplul său! De la prima persecuţie de la Ierusalim la cele ale împăraţilor romani, până la cetele martirilor din timpurile noastre”.

Apoi Papa a adăugat:
• „Nu rareori, de fapt, şi astăzi sosesc ştiri din diferite părţi ale lumii despre misionari, preoţi, episcopi, călugări, călugăriţe şi credincioşi laici persecutaţi, încarceraţi, torturaţi, lipsiţi de libertate sau împiedecaţi în a o exercita întrucât ucenici ai lui Cristos şi apostoli ai Evangheliei”.

Cum însă nu mă încălzeşte cu nimic că „martiriul creştin actualizează victoria iubirii asupra urii şi morţii”, am hotărât să reiau un articol al lui Dragoş Paul Aligică, publicat în numărul 908 al revistei „22”. Vremea întoarcerii obrazului şi a a acceptării resemnate trebuie să se incheie. Tăcerea e asurzitoare, nu vi se pare?

Creştinism şi persecuţie: realităţi, tăceri, complicităţi

image-2010-05-9-7247573-70-dragos-paul-aligica[1]În pofida blocajului mediatic şi placidităţii opiniei publice occidentale, o temă îşi face loc încet spre prim-planul dezbaterii publice. Există în acest moment în lume sute de milioane de oameni asupra cărora planează continuu abuzul sau violenţa, pentru simplul fapt că au o anumită credinţă religioasă: mai precis, pentru că sunt creştini. Altfel spus, creştinii reprezintă grupul cel mai persecutat din lume. Supuşi discriminării legalizate, violenţei, închisorii, deportării şi convertirii forţate, soarta acestor oameni rămâne un secret bine ferit de atenţia opiniei publice globale. Tema nu face prima pagină niciodată. Magnitudinea fenomenului ar cere-o. Priorităţile par însă altele. În ultimele şase luni s-a scris mai mult despre soarta urşilor polari decât despre soarta acestor semeni. La vârful piramidei, în marile trusturi media occidentale, unde se dă tonul şi acolo unde se află principala sursă a acestui blocaj informaţional, tema este considerată ca prea incorectă politic şi prea subversivă pentru noua ideologie a stângii liberale promovată de aceste instituţii. În lumina acestei ideologii, tot mai influentă în redacţiile şi studiourile de pe toate meridianele, creştinii sunt, alături de evrei, agresorii şi exploatatorii acestei lumi. Prin definiţie, nu pot fi victime. Iar dacă realitatea contrazice dogma, cu atât mai rau pentru realitate! La baza piramidei, jurnaliştii din organizaţiile naţionale şi locale defilează mesmerizaţi dupa ritmul impus la vârf. Superficialitatea, lipsa oricăror principii în afara asimilării instinctive a unor vagi ecouri ale stângismului liberal, la care se adaugă pura şi simpla lipsă de profesionalism, conduc toate în aceeaşi directie. Şi totuşi, evidenţa pare să fie covârşitoare: trăim o epocă de mari persecuţii anticreştine. Iar acestea se întâmpla, paradoxal, cu tăcerea complice a mass-media occidentale şi sub ochii popoarelor creştine, abulice în faţa agresivităţii purtătorilor altor credinţe şi resemnate în faţa edictelor liberalismului corect politic.

O realitate frapantă
Situaţia este atât de frapantă, încât, pentru a nu părea de domeniul fabulaţiei, orice discuţie trebuie să înceapă lăsând pur şi simplu faptele să vorbească. Să privim numai la săptămâna trecută şi la ceea ce a scăpat atenţiei opiniei publice globale, focusată în alte direcţii, mai confortabile şi corecte politic. Un preot creştin decapitat în Manipur, India. Poliţia egipteană arestează şi torturează în Cairo o creştină de 26 de ani, recent convertită de la islamism. Atacuri asupra unor biserici din regiunea Punjab în Pakistan, rezultat al unor înscenări puse la cale de o grupare musulmană. În Coreea de Nord, un preot condamnat la moarte îşi aşteaptă execuţia. Şi acestea sunt doar o mostră. S-ar putea spune că vorbim despre acte izolate. Despre evenimente ce nu sunt relevante ca indicatori de trend sau ca simptome ale unui fenomen social de mare anvergură. Datele contrazic însă această teză. Conform Consiliului Mondial al Bisericilor, în Orientul Apropiat, populaţia creştina a scăzut în ultimii 10 ani de la 12 milioane la 2 milioane. Libanul, o ţaă care până recent era majoritar creştină, este acum doua treimi musulmană. În Bethleem, populatia creştină era de 85%. Azi este de 20%. Copţii din Egipt, o biserică milenară ce se revendică de la Apostolul Marcu, reprezentau 10% din populaţie. Persecuţia autoritatilor egiptene i-a înjumătăţit. 70 de milioane de creştini chinezi se află sub presiunea şi arbitrariul guvernului comunist, iar în Coreea de Nord, execuţiile membrilor comunitaţii creştine – o comunitate de mărime necunoscută – sunt evenimente obişnuite.

Toate acestea exemplifică în cel mai înalt grad exact tipul de situaţii ce în mod normal ar trebui să stârnească mania stângii liberale justiţiare occidentale. Care poate să fie atunci explicaţia tăcerii paradoxale a publicaţiilor şi posturilor dominate de aceasta? Poate, ar putea spune cineva, nu vorbim despre cazuri reale de abuz şi discriminare, ci despre o contrareacţie la ceea ce este perceput drept o agresiune occidental-creştină. Să privim din nou la evidenţa factuală, urmărindu-l de data această pe Anthony Browne, unul dintre puţinii jurnalişti din marile trusturi de presă interesat de chestiunea persecuţiilor creştine şi care, mai mult, ateist declarat fiind, nu poate fi acuzat de părtinire. Cei preocupaţi de eradicarea discriminării, scrie el, pot uşor găsi în Malaysia singura politică de acţiune afirmativă în care o majoritate este privilegiată în faţa unei minorităţi. Este vorba de majoritatea mahomedană, ce are asigurat accesul privilegiat la slujbe, case şi la educaţie. În Pakistan, peste 5 milioane de creştini trăiesc ca paria, aspirând la cariere cum ar fi curăţatul toaletelor. Tot acolo, potrivit legislaţiei, un mahomedan poate să depună marturie în justiţie împotriva unui creştin; invers, nu. În Indonezia, peste 10 mii de creştini au fost omorâţi în ultimii ani de către musulmani în campanii de islamizare. În Egipt, copţilor le este interzis prin lege accesul la funcţia de şef al statului, accesul la universitatea de elită a ţării şi sunt împiedicaţi în mod legal să pătrundă în rândurile poliţiei şi armatei. De facto, le este interzisă orice funcţie politică sau economică mai înaltă. Pentru a-şi repara o biserică, copţii trebuie să ceară aprobare de la preşedintele ţării. Televiziunea publică promovează deschis propaganda anticoptă, fara a da drept la replică acestora. Convertirea la creştinism este interzisă prin lege, iar tinerele creştine şi chiar soţiile de preoţi sunt răpite şi convertite cu forţa la Islam. În Nigeria, 12 regiuni au introdus sharia, obligându-i pe creştini să se conformeze ei. În aceeaşi ţară, mii de creştini au fost asasinaţi în ultimii ani şi numărul violenţelor anticreştine este în creştere.

Persecuţia creştinilor nu este însă un monopol al campionilor musulmani. În Sri Lanka buddhistă numai anul trecut peste 50 de biserici au fost vandalizate şi 140 inchise. În India, naţionaliştii hindu au incitat sute de atacuri împotriva comunităţii creştine care, trebuie amintit, se află acolo încă de la anul 100 d.H. Statul indian are programe de acţiune afirmativă pentru castele inferioare şi săracii hindu şi buddhisti, dar nu şi pentru cei creştini. În China, în 2006, peste 100 de case de rugăciune au fost închise de autorităţi şi zeci, poate sute de preoţi au fost trimişi în închisori. În Coreea de Nord, creştinii nu numai că sunt închişi, dar sunt folosiţi drept cobai în experimentele cu arme biologice. Situaţia creştinilor nu este dificilă numai în China, Nigeria sau Egipt. Chiar şi în aşa-zisul Occident creştin, creştinismul este în defensivă, fiind continuu obiectul ridiculizărilor, „demitizărilor” şi subminării instituţionalizate prin mass-media şi în cultura populară promovată de aceasta. Dublul standard şi ipocrizia tronează. Nenumarăţii occidentali afluenţi ce-şi găsesc o identitate şi un sens vieţii dedicându-se unor cauze precum „apărarea drepturilor omului” sau „salvarea mediului” par să accepte în mod senin ideea că discriminarea, lipsa de respect şi violenţa verbală sunt acceptabile, atâta timp cât este vorba despre creştini şi credinţele lor. Imaginile sfinte ale creştinilor pot fi batjocorite – aceasta se numeste „artă” şi „libertate de expresie”. Ale musulmanilor, nu – aceasta se numeste „respect multicultural” şi „acceptarea diversitatii”. Discriminarea este rea. Exceptând atunci când cei discriminaţi sunt albi creştini. Atunci se numeşte „acţiune afirmativă” şi este lăudabila. Dacă lucrurile sună caricatural, este pentru că probabil aşa şi sunt, înainte de a depăşi pragul în care devin tragice.

Feţele ipocriziei
Elocvenţa faptelor brute este incontestabilă. În lume sunt, conform estimărilor Centrului pentru Libertate Religioasă, „peste 200 de milioane de creştini aflaţi sub ameninţarea violenţei din cauza credinţei lor” şi „aproximativ 350 de milioane care sunt discriminaţi în mod legal în ceea ce priveşte accesul la locuri de muncă, locuinţe şi condiţii de viaţă”. După cum concluzionează Alianţa Evanghelică Mondială într-un raport înaintat în 2005 Comisiei ONU pentru Drepturile Omului: „creştinii sunt cel mai mare grup din lume caruia îi sunt refuzate drepturi fundamentale din cauza credinţei”. Problema nu este absenţa datelor privind aceste încălcări ale unor drepturi elementare, ci diseminarea şi interpretarea acestor date. Fapt este că dramatica realitate reflectată de ele nu are un ecou semnificativ nici măcar în ţările creştine. Dacă pentru fiecare treizeci de articole scrise despre Guantanamo şi Abu Ghraib ziarele marilor capitale din Occident ar fi publicat măcar un singur articol despre crimele curente împotriva adepţilor lui Iisus Hristos, azi tema persecuţiei creştinilor în secolul XXI n-ar continua să rămână o stupefiantă noutate absolută pentru imensa majoritate a creştinătăţii occidentale. Dar, aşa cum s-a spus, priorităţile par a fi altele.

Şi aici, de obicei discuţiile pe această temă revin la problema ipocriziei, implicite în toată această ciudată situaţie. Multiculturalismul ce promovează un antioccidentalism agresiv, spune directorul unei organizaţii dedicate ajutorării creştinilor persecutaţi, nu face decât să întărească vechi stereotipii şi suspiciuni interconfesionale: „În afara Occidentului, creştinii sunt tot mai mult văzuţi ca elemente străine şi duşmănoase – suspicioase transplanturi ale Occidentului”. Mai mult, în vreme ce mahomedanii îi ajută doar pe mahomedani în mod programatic, explicit şi fără reţinere, un creştin ajutând un alt creştin, în virtutea coreligiozităţii, a ajuns să fie perceput în Vest ca ceva incorect politic. De aici poate şi paradoxul lipsei de reacţie. Occidentalii sunt părtaşii unui consens tacit: toată lumea ştie că, dacă undeva în lume creştinii s-ar deda unor acte de agresiune sau discriminare mult mai putin grave decât cele îndreptate împotriva lor, toate canalele de ştiri ar vui. CNN, BBC şi celelalte avanposturi ale propagandei stângii liberale ar recircula ştirea non-stop, iar New York Times şi The Guardian ar editorializa frenetic. Toată lumea pare să ştie aceasta şi cu toţii par să o accepte ca un dat. Unii neutru, alţii resemnat. În ultimă instanţă, până şi cei ce inţeleg şi sunt revoltaţi de situaţie par să spună: ce altceva am putea face? Până la urmă este o lume în care BBC, organizaţie creată şi finanţată de o ţară creştină, cultivă ridiculizarea Bibliei şi interzice orice referire ireverenţioasă la Coran. O lume în care istoria recentă este rescrisă sub ochii noştri ca o „mare naraţiune” a exploatării imperialiste, avându-i în rolurile principale negative pe evrei („neoconservatorii”) şi creştini („fundamentaliştii”). O lume în care obsesia elitelor de stânga occidentale sunt închisorile CIA din Romania, şi nu faptul că soldaţii români le apără în Irak şi Afganistan libertatea şi confortul de care se bucură în mod parazitar.

Responsabilităţi şi întrebări
A încerca un răspuns la întrebarea „cum s-a ajuns aici?” cere o discuţie separată. Cert este că influeţa masivă pe care stânga liberală o are în mass-media joacă un rol decisiv. A arunca însă toata responsabilitatea in braţele marilor trusturi media occidentale şi a elitelor academice şi politice de stânga este uşor. Dar, în acelaşi timp, şi incorect. O parte la fel de mare de responsabilitate se datorează creştinilor înşişi. Modul în care acceptă actuala situaţie, felul în care găsesc pretexte pentru a se uita în altă parte, elocvenţele sterile şi afundarea în varii forme de escapisme şi „chemări sociale” ecumenice, lăsându-si coreligionarii singuri în faţa persecuţiilor şi martiriului sunt prea vizibile ca să scape neobservate. Şi toate sunt cu atât mai stupefiante, cu cât nici măcar scuza neputinţei nu poate fi invocată. Datorita inteligenţei, credinţei şi forţei înaintaşilor lor, popoarele civilizaţiei iudeo-creştine occidentale sunt moştenitoarele unor resurse care fac din ele azi superputerile militare, politice şi economice ale veacului.

Iată de ce, pentru cei ce, deşi au o relaţie îndeobşte neutră cu religia instituită, nu pot rămâne indiferenţi la nedreptăţile şi agresiunile anticreştine, atitudinea creştinilor practicanţi din Occident rămâne un mister: Cum poate fi explicată pasivitatea lor? Cât din aceasta se datorează unui masochism intrinsec creştinismului? Este creştinismul socialmente predestinat persecuţiei? Este dorinţa creştinilor de a se identifica cu patimile lui Hristos un motiv al atitudinii relaxate faţă de actele de martiriu? Dar aceasta poate explica în cel mai bun caz motivaţiile martirilor, dar nu şi resemnarea şi indolenţa potenţialilor martori. Sunt creştinii aflaţi la adăpost în SUA şi Europa împăcaţi cu soarta coreligionarilor lor din China, Egipt sau Nigeria? Nu le pasă? Ce le spune credinţa lor? Ce se petrece în minţile lor? Ce gândesc publiciştii autodeclaraţi creştini care, altfel, peste tot în lume, insistă să fie o prezenţă atât de vocală în dezbaterile privind teme culturale şi politice de interes secular şi secundar? Sunt întrebări al căror raspuns nu-l pot da cei care, oarecum excentrici acestei comunităţi de har si credinta, asistă intrigaţi la o situaţie a cărei complexitate paradoxală o face greu de inţeles şi a cărei nedreptate profundă o face imposibil de acceptat.

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Vlad M.

Vlad M.

34 de comentarii

  1. emil
    28 decembrie 2007

    Excelent articol.

    În Pakistan, peste 5 milioane de creştini trăiesc ca paria, aspirând la cariere cum ar fi curăţatul toaletelor. Tot acolo, potrivit legislaţiei, un mahomedan poate să depună marturie în justiţie împotriva unui creştin; invers, nu. În Indonezia, peste 10 mii de creştini au fost omorâţi în ultimii ani de către musulmani în campanii de islamizare. În Egipt, copţilor le este interzis prin lege accesul la funcţia de şef al statului, accesul la universitatea de elită a ţării şi sunt împiedicaţi în mod legal să pătrundă în rândurile poliţiei şi armatei. De facto, le este interzisă orice funcţie politică sau economică mai înaltă. Pentru a-şi repara o biserică, copţii trebuie să ceară aprobare de la preşedintele ţării.

    Această situaţie are o tradiţie istorică veche în lumea islamică. Are şi un nume.
    Dhimitudine

  2. Phosphoros
    28 decembrie 2007

    E foarte bun articolul. Totusi, oricat de legitima ne poate fi revolta impotriva actelor josnice de terorism islamic, nu putem arunca la cosul de gunoi o religie pentru acestea. Exista o cultura extrem de bine inradacinata in Orient, cultura relevanta in contextul ei.

  3. emil
    28 decembrie 2007

    Nu e vorba de aruncat la cos. Pentru ca mentionezi contextul culturii si religiei islamice, as preciza ca o parte a acestui context este incompatibil cu contextul lumii libere. Ceea ce in sine e treaba lor si din partea mea nu au decit sa isi dezvolte contextul asa cum doresc. La ei acasa. Insa daca incearca sa forteze acceptarea integrala a contextului lor in Canada, sa zicem, ma opun. Un exemplu minor. Universitatea din Toronto are un campus universitar in Scarborough, o suburbie a orasului. Cantina studenteasca a primit o cerere din partea asociatiei studentilor musulmani de a prepara si servi mincare halal. Cerere intemeiata, s-a rezolvat fara probleme. In interiorul aceleiasi cantine exista insa si un bar de bauturi alcoolice pentru cei care doresc un pahar de vin sau bere, iar in unele seri localul se transforma intr-o sala de dans. Asociatia de care iti vorbesc nu a fost totusi multumita de felul in care s-a rezolvat problema. In plus, a cerut desfiintarea barului si a dansului, pe motiv ca studentii musulmani nu pot minca intr-un loc unde se serveste alcool si uneori se danseaza. Un astfel de mediu ar contraveni „nevoilor lor de dieta”. De aici a iesit un mic scandal. Presa locala a dezbatut cazul si nu a fost deloc favorabila pretentiilor emise de asociatia studentilor musulmani. Cantina cu pricina este operata de sindicatul studentilor ca un business separat de universitate. Managementul a refuzat sa inceteze vinzarea de alcool sau sa interzica serile de dans. Asociatia studentilor musulmani a facut tot ce i-a stat in putinta sa mulga acest caz de maximum de publicitate pentru a arata orasului cit de discriminati sint studentii musulmani si cit de intolerant e mediul universitar de care apartin. O parte a studentilor musulmani au boicotat cantina, insa altii au continuat sa manince acolo meniul halal pus la dispozitie, fara sa se mai sinchiseasca de faptul ca in aceeasi incinta se consuma alcool si uneori se danseaza.
    Halal food hard to swallow at UTSC

    Un alt caz de „context” din Toronto l-am documentat aici (vezi a doua jumatate a postului).

    O precizare, vizavi de acel „la ei acasa”. Evident, studentii musulmani ofensati despre care am povestit mai sus sint la ei acasa in Canada. Juridic si in acte. Mental si sufleteste patria lor e Arabia Saudita. Ma opun acestor indivizi pentru ca eu am emigrat in Canada, nu in Arabia Saudita. Intentia lor este sa modeleze Canada dupa Arabia Saudita, iar la asa ceva nu pot ramine pasiv.

    Daca vrei sa intelegi cum functioneaza prozelitismul islamist care genereaza absurditati de genul controversei iscate in jurul cantinei din Scarborough, citeste Islamistul. Am pus 5 fragmente pe site si le voi mentine pentru un timp. E cam mult de citit online, insa le poti scoate la printer.
    Partea 1

  4. Phosphoros
    28 decembrie 2007

    Exact asta spuneam si eu. Contextul este esential. Cultura lor e deosebita in Orient, insa inacceptabila in Occident. In context oriental, le respect dreptul la o epistema proprie, insa in Occident (daca decid sa se stabileasca) trebuie sa se adapteze sau sa plece.

    Cat despre „lumea libera” … lanturile cu care suntem legati nu sunt cu nimic mai slabe sau mai putin coercitive, ci doar mai bine camuflate in iluzia unei libertati. In conservatorismul clasic se postula, foarte intemeiat, ca nu poate exista nici o singura forma politica, organizatorica ori culturala care sa poata fi aplicata intregii lumi, tuturor culturilor, nediferentiat de specificul lor. Democratia noastra vestic-liberala este un astfel de export nelegitim. Bietul Joseph de Maistre s-ar sinucide sa vada ce a ajuns conservatorismul actual … un fals conservatorism, deturnat de catre liberalii unui capitalism burghez frenetic, o plutocratie, in locul unei aristocratii. Halal, „conservare” …

  5. emil
    28 decembrie 2007

    Inteleg atasamentul tau pentru paleo-conservatorism (sau conservatorism clasic). Sint de acord ca sistemul nostru politic (democratia, in variantele ei monarhiste si republicane) nu este o solutie „one size fits all”. Este totusi un sistem al carui „track record” este mai bun decit alte sisteme din era moderna. Si oricum, o intoarcere la un sistem bazat doar pe autoritate luminata e practic imposibila. E insa posibila o echilibrare a etosului democratic cu etosul aristocratic, sau cel putin protejarea anumitor portiuni ale societatii de tavalugul uniformizant al democratiei (ca fenomen social, nu doar in sens politic).
    In ce priveste „exportul de democratie”, e o moneda cu doua fete. Observatia ta e pertinenta, si dar in acelasi timp tine cont de faptul ca natura are oroare de vid. Puterea civilizatiei si puterea barbariei sint in continuu flux si reflux, acolo unde se retrage una se stabileste cealalta.
    Charles Krauthammer are azi un articol pe tema asta, pornind de la exportul neo-conservator de democratie.

  6. Phosphoros
    28 decembrie 2007

    Din nou, trebuie sa admir formularea si ideea transpusa in cuvinte. Ai intuit exact ceea ce doream eu sa subliniez. Totusi, trebuie sa mentionez ca, pe langa paleo-conservatorism, ma inspir – in cele formulate – si din scoala „revolutiei conservatoare” din care au facut parte, de pilda, un Ernst Junger, un Oswald Spengler sau un Hugo von Hoffmannstahl.

  7. emil
    28 decembrie 2007

    Thanks for the kind words. O revista online a paleo-conservatorilor americani:
    Taki’s Top Drawer
    … si un articol recent legat de ce-am vorbit.
    America: An Empire?

  8. Phosphoros
    28 decembrie 2007

    Multumesc foarte mult pentru link-uri. Le voi cerceta indeaproape cu proxima ocazie … am avut pana acum doar timpul pentru a le frunzari si am gasit lucruri foarte interesante. ????

  9. Francesco
    28 decembrie 2007

    Uniunea Europeana a refuzat sa accepte recunoasterea matricei iudeo-crestine ca trasatura definitorie a spiritualitatii sale, facand prin aceasta o nedreptate majora tuturor celor ce se revendica din acest izvor ce a dat lumii civilizatia si tehnologia actuala. Prin acest refuz a fost incurajata „miopia” fata de nedreptatile pe care le sufera crestinii pe diverse meridiane, in special in tarile musulmane.
    Politica retragerilor strategice din fata fundamentalistilor, in contextul acceptarii „diversitatii” culturale europene este o politica falimentara. Si nazistii s-au retras strategic pas cu pas, pana cand au descoperit ca in spatele Berlinului nu mai este nimic. Numai moartea!

  10. emil
    28 decembrie 2007

    De acord, Francesco. Comparatia cu nazistii este insa nefericita. Really.

  11. Imperialistu'
    28 decembrie 2007

    Depinde de religie, Phosphorus. Din punctul meu de vedere, Islamul nu este genul de religie care sa merite a primi respect, indiferent de zona geografica unde s-ar manifesta in voie. Nu a adus nimic bun pe lumea asta, doar suferinta si ura. Un rezultat absolut normal, daca ne gandim la initiatorul ei, profetul Mahommed. De altfel, Islamul nu este atat o religie, cat o ideologie creata cu un singur scop: cucerirea lumii. Toti trebuie sa se il recunoasca pe Allah drept unic zeu si pe Mahommed (how convenient!) ca profetul sau. Celebra expresie a credintei islamice, daca iti aduci aminte: “There is no God but Allah and Mohammad is his Prophet”.

    Trebuie sa recunosc meritul lui Mahommed de a transforma propria grandomanie intr-un proiect imperial (Mark Steyn) nemaiintalnit pana atunci si care ne da batai de cap inca la mult timp dupa trecerea pe lumea ailalta a “Profetului”. Reteta? De succes: revelatii potrivite la locurile si momentele potrivite. Esti slab? Allah iti spune sa predici pacea si intelegerea. Devii puternic? Allah sugereaza o schimbare de tactica: Allah nu cruta pe cei care atenteaza la viata Profetului lui Allah.

    Cultura islamica nu este “deosebita”, Phosphorus, ci inaceptabila, oriunde, fie in Orientul a carei inapoiere a pastorit-o, fie in Occidentul pe care incearca sa il saboteze din interior, dupa ce secole la rand a tot incercat sa i se impuna cu sabia. Uite asa intram intr-o noua etapa din acest razboi care dureaza de mai bine de 1300 de ani intre Islamul paranoic si restul lumii. Intre timp, Islamul s-a prins ca nu mai merge atat de bine metoda Mahommed: calare si cu sabia in mana. Nu-i nici o problema, o sa mearga cu bomba. Daca nu, se poate si mai subtil – planul B: incet-incet, prin colonizare, inspaimantare si convertire.

    Revenind la Islam, Huntington a inteles destul de bine cum sta treaba:

    Islam’s borders are bloody and so are its innards. The fundamental problem for the West is not Islamic fundamentalism. It is Islam, a different civilisation whose people are convinced of the superiority of their culture and are obsessed with the inferiority of their power. The problem for Islam is not the CIA or the U.S. Department of Defense. It is the West, a different civilization whose people are convinced of the universality of their culture.

    Consider ca este de datoria democratiilor de a lupta impotriva totalitarismului, fie el comunist-ateu, nazist-pagan sau imbracat in verdele Islamului. Eterna lupta intre Bine si Rau sau daca vrei, vorba lui Emil, intre civilizatie si barbarie. In aceasta lupta, nu iti permiti luxul de a sta si a privi de pe marginea drumului. Interventionismul este singura solutie. Export nelegitim? Poate. Cert este ca nu ma intereseaza traditiile lor si nu dau doua parale pe sentimentele “culturilor” celorlalte. In sfarsit, in ceea ce ma priveste, sunt un occidentalist si prefer lanturile invizibile ale Occidentului lanturilor cat se poate de vizibile ale celorlalti. Lumina nu vine de la Rasarit.

  12. Francesco
    28 decembrie 2007

    Emil, nu am pus semnul egalitatii intre europenisti si nazisti. Eu nu uit nici un moment ca nazistii au fost anti-crestini, ca ferocitatea lor fata de evrei, rusi, tigani etc. nu poate fi comparata. Deci, nu m-am referit la retragerea nazistilor decat ca la o generalizare a retragerii din punct de vedere militar, retragere pornita din toate directiile cu afluire catre un centru unic. O paradigma a retragerii, o generalizare.

    Europa poate fi vazuta ca o cetate asediata care incearca sa se apare trimitindu-si reprezentantii cu cadouri la navalitori.

    Care este cel mai frumos cadou pe care-l facem musulmanilor? Simplu de raspuns: cand declaram ca nu avem Dumnezeu, ne-am pus deja in inferioritate fata de ei. Musulmanii au oarecare respect pentru „popoarele Cartii” -evrei si crestini – dar numai dispret fata de cei fara de Dumnezeu.

  13. emil
    28 decembrie 2007

    Am inteles ideea. Am zis nefericit pentru ca termenul de comparatie al aparatorilor cetatii era… nefericit ales.

  14. Phosphoros
    28 decembrie 2007

    @ Francesco: matricea iudeo-crestina … nici eu nu sunt intr-atat de benevolent fata de ea; mi se pare ca atat Benoist, cat si Evola aveau dreptate in legatura cu paradigma iudeo-crestina;

    @ Imperialistu’ : ceea ce ai facut tu in prezentarea de mai sus e un reductionism stupid la adresa unei religii si a unei culturi; occidentalismul rationalist si iluminist este falimentar; de aceea suntem invinsi pe toate fronturile de catre musulmani; am uitat care este traditia de la care ne reclamam originea, am decazut in democratia asta tipica regimurilor de dupa Involutia Franceza, setea de cucerire si razboi s-a stins in noi; democratia nu este, in sine, un sistem european autentic … este tocmai indepartarea de idealul aristocratic si imperial al Europei…

  15. Phosphoros
    28 decembrie 2007

    Si apropos, o religie nu se judeca din punct de vedere al efectelor mundane. Sistemul metafizic este cel care trebuie apreciat. Sa nu uitam, totodata, diferitele nuante si scoli teologice in cadrul Islamului. Gandeste-te de pilda la Sufism. Sufismul se aseamana foarte mult cu unele traditii indiene. Sufismul are o viziune esoterica asupra lui Allah si asupra naturii sale, subtil diferita de dogma exoterica musulmana. Iar in legatura cu “There is no God but Allah and Mohammad is his Prophet”, iata-l si pe „Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine” al crestinilor.

    Te las in compania unui citat din maestrul sufit Ibn Arabi:

    “Inima mea poate fi orice:
    O pajişte pentru gazele, o mânăstire pentru călugări creştini,
    Un templu pentru idoli, Ka’ba pelerinului,
    Tablele Torei şi cartea Coranului.
    Eu cred în religia dragostei, oriunde s-ar îndrepta caravanele sale,
    Căci dragostea este religia şi credinţa mea.”

  16. emil
    28 decembrie 2007

    Frumoase versuri. De altfel, literatura sufi este cea mai slefuita si emotionala din canonul islamic. Din pacate (si asta cred ca o stii si tu) sufismul este un curent marginal al islamului. Sistemul metafizic pe care il amintesti – rafinat si complex – a fost si este considerat in interiorul islamului drept o coruptie mai mult sau mai putin severa si nu de putine ori drept o erezie pur si simplu. Doua exemple la repezeala.

    IBN ARABI THE „SUFI” JUDGED BY THE IMAMS OF ISLAMIC NATION

    The Muslim Brotherhood in Egypt considers Ibn ‘Arabi as heretic and they inspired a law banning publication of his Meccan Revelations. Ibn ‘Arabi sexual code is ranked heresy by Imam Ibn Taymiyya, who complained, `They kiss a slave boy and claim to have seen God!’. The poets like Fakhroddin Iraqi, Awhadoddin Kermani and Abdul Rahman Jami, who received from Ibn ‘Arabi a language of dialogue with which to develop their understanding of an intricate subject already central to their very being: eros, desire, and the frontier between erotic and mystical consciousness are now alien to Islamic culture.

    The Islamic world needs to look back to move forward

    Ai dreptate, sufismul trebuie apreciat, insa nu e deloc reprezentativ pentru islamul traditional. Ibn Arabi si Fratia Musulmana. Tu il alegi pe primul, Orientul Mijlociu alege pe a doua. Priveste amindoua talgere ale balantei. Ce alegi tu nu conteaza… decit strict pentru tine.

  17. Phosphoros
    28 decembrie 2007

    Pe mine ma contrariaza faptul ca musulmanii se misca invers sensului acelor de ceasornic. In Evul Mediu erau printre cei mai mari invatati … daca ne gandim bine, am recuperat atat scrierile lui Platon, Plotin si Aristotel, cat si multe altele pe filiera islamica. Nu imi pot imagina cum in Persia medievala un poet precum Omar Khayyam isi permitea sa scrie poeme pentru care in Europa medievala ar fi fost probabil ucis din ordinul Bisericii.

    Ai dreptate in legatura cu nuanta „eretica” a sufismului, insa ceea ce vroiam eu sa ii arat Imperialistului e ca si in cadrul acelei culturi exista elemente relevante si e o atitudine limitata sa spui ca nu te intereseaza, luand totul in bloc, fara discernamant.

    Si spun toate acestea de pe o pozitie de Dreapta mult mai radicala decat cea arborata de Imperialistu’ … am mentionat asta pentru a nu da gresita impresie ca sunt un sustinator al multiculturalismului (de fapt, am scris si un post pe tema asta : http://insurgiam.wordpress.com…..i-laocoon/).
    Dar, ca orice adept al unui conservatorism cat se poate de clasic si reactionar, cred in faptul ca nici un sistem nu este universal si nici o cultura nu are dreptul sa isi exporte propria viziune asupra lumii.

    Si inca o mica idee … in Europa, zicea un cunoscut om, in cadrul unei dispute teologice, la un moment dat faptul ca „Cel mai bun mod de a polemiza cu un evreu este sa infigi sabia in el”. Ti se pare ca asta denota o atitudine mult diferita de a musulmanilor?

  18. The Nightfly
    28 decembrie 2007

    @Phosphoros: Nu cred ca argumentul tau legat de sufism e valid, din simplul motiv ca oricat de luminata ar fi gandirea lor raman la stadiul de minoritate. Exact pentru situatii de genul acesta exista provebul „cu o floare nu se face primavara”.
    Nu poti judeca islamul raportandu-te la sufisti, cum nu poti judeca crestinismul raportandu-te la mormoni.

  19. Francesco
    28 decembrie 2007

    De acord, The Nightfly, islamul este highly intolerant cu toti cei ce nu tin de aceasta religie, pe cand sufismul voia sa pluteasca pe apele tuturor marilor si oceanelor religioase, dar sub flamura lui Allah. Islamul oficial, vorbesc de islamul sunnit, nu avea cum sa accepte la infinit o atitudine toleranta fata de celelalte religii, de aceea si sufismul a fost scos in afara legii.
    Nu cred ca-ti va raspunde Phosphorus, cu catva timp in urma el ne-a anuntat ca nu va mai participa la discutii.

  20. florentina
    28 decembrie 2007

    interesant…

  21. Francesco
    28 decembrie 2007

    Tanta, nici o problema, inca un atac asupra celui care nu se poate apara nu il micsoreaza, din contra. Ii dai dreptate lui Marx – „religia, opiul popoareleor” – sau esti doar anticrestin? Demon-stratia (scris intentionat) ta ma conduce la ideea de anticrestin, iar de aici la altele.

    Ai citit cele doua articole de pe prima pagina, „Sa fie satanic chiar atat de rau?”

  22. Imperialistu'
    28 decembrie 2007

    Fratilor, de acum inainte, de fiecare data cand vedeti astfel de bla bla -uri intinse pe 3 pagini de word, cautati-le pe net – sunt copiate din alte parti. Genul asta de impostura intelectuala nici macar nu merita un raspuns.

  23. popica
    28 decembrie 2007

    Citesc în Luca, 12, 51-53 şi nu-mi vine să cred ce spune Isus: „Pare-vi-se c-am venit să dau pace pe pămînt? Vă spun că nu, ci dezbinare. Că de-acum înainte cinci într-o casă vor fi dezbinaţi: trei contra doi şi doi contra trei. Dezbinaţi vor fi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei”. Iată vorbele de „salvare” spuse chiar de „salvatorul lumii” isus hristos. Nu poţi decât să-i scrii numele cu litere mici acestui om. În Luca, 12, 49, Isus afirmă cât se poate de explicit de ce a venit pe pământ: „Foc am venit s-arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie acum aprins”.

    Şi foc a fost şi este încă. Distrugerile masive în numele credinţei creştine de-a lungul timpului sunt cunoscute şi documentate istoric: războaiele religioase, cuceririle în numele creştinării, cruciadele de salvare a „mormântului sfânt”, şi mai presus de toate distrugerea aproape totală a religiilor primare, cu care creştinismul a venit în contact, care erau bazate pe relaţia armonioasă dintre om şi natura. Aceste răutăţi ale oamenilor împotriva altor oameni au fost făcute în numele „salvatorului lumii” Isus Hristos. De la simplele dezbinari pe care Isus le-a adus oamenilor aşa cum spune în Luca, 12, 51-53, au urmat altele din ce în ce mai ample prin mărirea puterii duhurilor necurate pe care Isus le-a protejat. Dar se pare că focul cel mare, care era dorit cu ardoare de Isus în Luca, 12, 49, nu a venit încă. Acest foc este în curs de a se produce prin polarizarea întregii omeniri în mari tabere antagoniste.

    Mahomed, profetul islamismului, a fost puternic influenţat de creştinii care erau dominanţi în acea perioadă în zona Orientului Apropiat. Duhurile rele aduse de Isus l-au luat în stăpânire pe Mahomed şi s-au răspândit apoi printre populaţiile arabe din zonă, găsind acolo teren prielnic. Fenomenul a fost facilitat şi de faptul că musulmanii nu folosesc lumânări la rugăciuli, aşa cum fac creştinii care în acest fel pot determina duhurile rele să se îndepărteze. Monstruozităţile care se întâmplă astăzi în lumea islamică (sinuciderile pentru a-i omorâ pe alţii cu orice preţ) şi ura pe care o manifestă faţă de toţi, inclusiv faţă de alţi musulmani, se explică prin duhurile rele care se află în aceşti oameni. Treptat s-a produs o multiplicare masivă a duhurilor rele în lumea musulmană. Astăzi avem tabere adverse mult mai puternice, decât simpla dezbinare dintre tată şi fiu, ne îndreptăm către viziunea de distrugeri masive prin foc şi toate calamităţile de neimaginat descrise în Apocalipsă. Atunci Isus va fi pe deplin fericit că planul i-a reuşit şi lumea a luat foc aşa cum dorea în Luca, 12, 49.

    Ce să mai facem? Aprindem o lumânare sau facem un foc sacru, aşa cum se întâmpla în timpurile şamanice ale umanităţii, şi ne rugăm Dumnezeului adevărat să ne scape de demonismul celui răstignit pe cruce. Nu ştim ce şanse avem, dar putem încerca. Poate că Dumnezeu nu ne va lăsa, poate că lucrarea demonică va fi oprită în ultimul moment, înainte de Apocalipsă, dacă renunţăm la trimisul diavolului, la macabrele rugăciuni către un mort, la moaştele purtătoare de duhuri rele. Am rămas profund şocat de cazul de stăpânire demonică a unei femei. Este aici un video în care se poate vedea ce înseamnă puterea duhurilor rele aduse de „moaştele sfinte”. Vezi:

    http://video.bzi.ro/video/show…..-Sfanta-43

  24. Imperialistu'
    28 decembrie 2007

    Popica, nu esti capabil sa citesti Biblia. Problema este foarte simpla si nu are legatura cu aruncarea lumii intr-un razboi continuu. Nu, stimabile, nu, paragraful respectiv se refera nu la razboaie sfinte, ci la scindarea societatii evreiesti intre cei care il vor recunoaste pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu si cei care il vor considera un impostor.

    In rest, „potop de cuvinte peste un pustiu de idei”.

  25. costin
    28 decembrie 2007

    popica, serios, eu nu stiu unde isi au originea genul asta de idei, idei care mie (doar mie?) mi se par aberante.
    Tu vorbesti ca si cum citatul din Luca ar sta la originea ” Distrugerilor masive în numele credinţei creştine”, care la rindul lor ar sta la originea beligerantei lui Mohamed, deci a mohamedanilor, deci a islamului. Mai pe scurt, Iisus si crestinismul sint de vina pentru 9/11, 7/7, Madrid, Mumbay, etc, etc, etc. Extraordinar! Cum de nu mi-a trecut prin minte?

    Intre timp, uite 2 interpretari ale citatului care il dai, una catolica si una ortodoxa:

    Există o expresie a lui Isus în Evanghelia acestei duminici, care de fiecare dată ne atrage atenţia şi cere să fie bine înţeleasă. În timp ce este în drum spre Ierusalim, unde îl aşteaptă moartea pe cruce, Cristos dezvăluie ucenicilor săi: `Credeţi că am venit să aduc pacea în lume? Vă spun, nu, ci mai degrabă dezbinarea`. Şi adaugă: `De acum încolo cinci persoane din aceeaşi familie vor fi dezbinate; trei împotriva a două şi două împotriva a trei; se vor dezbina tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii şi nora împotriva soacrei` (Luca 12,51-53). Oricine cunoaşte cât de puţin Evanghelia lui Cristos, ştie că este mesaj de pace prin excelenţă; Isus însuşi, cum scrie Sfântul Paul `este pacea noastră` (Efeseni 2,14), mort şi înviat pentru a distruge zidul duşmăniei şi a inaugura Împărăţia lui Dumnezeu care este iubire, bucurie şi pace. Cum se explică atunci aceste cuvinte? La ce se referă Domnul când spune că a venit să aducă – potrivit redactării Sfântului Luca – `dezbinarea`, sau – potrivit celei a lui Matei – `sabia` (Matei 19,34).

    Această expresie a lui Cristos înseamnă că pacea pe care El a venit să o poarte nu este sinonim cu simpla absenţă de conflicte. Din contră, pacea lui Isus este rod al unei constante lupte împotriva răului. Ciocnirea pe care Isus a decis să o susţină nu este împotriva unor oameni şi puteri umane, ci împotriva duşmanului lui Dumnezeu şi al omului, Satana. Cine vrea să se împotrivească acestui duşman rămânând fidel lui Dumnezeu şi binelui trebuie în mod inevitabil să înfrunte neînţelegeri şi uneori adevărate persecuţii. De aceea, toţi cei care intenţionează să-l urmeze pe Isus şi să se angajeze fără compromisuri pentru adevăr trebuie să ştie că vor întâmpina opoziţii şi vor deveni, chiar fără să vrea, semn de dezbinare între persoane, chiar în interiorul familiilor lor. Iubirea faţă de părinţi, de fapt, este o poruncă sacră, dar pentru a fi trăită în mod autentic ea nu poate niciodată fi pusă înaintea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de Cristos. În felul acesta, pe urmele Domnului Isus, creştinii devin `instrumente ale păcii sale` potrivit renumitei expresii a Sfântului Francisc din Assisi. Nu ai unei păci inconsistente şi aparente, ci reale, dobândită cu curaj şi tenacitate în angajarea zilnică de a învinge răul cu binele (cfr Romani 12,21) şi plătind personal preţul pe care aceasta îl comportă.
    http://www.catholica.ro/stiri/show.asp?id=14206

    si cea ortodoxa:

    Lumea aceasta, care este ca o mare, ne invaluieste cu ispitele. Pe cei ce au infrant poftele trupesti, poftele ochilor si mandria lumeasca, si se afla inca in lume, ii prigoneste. Cei buni, cu cei rai, nu stau impreuna caci, cei buni, prin a lor sfanta vietuire, mustra rautatea celor rai. Pentru aceasta, cei rai, pe cei buni ii prigonesc. Si de aici, se intampla ca, intr-o casa, barbatul cel rau uraste si prigoneste pe femeia cea buna; tatal cel rau, pe fiul cel bun, fratele cel rau, pe fratele cel bun; sora cea rea, pe sora cea buna. Ca despre aceasta graieste Hristos cand zice: „Vi se pare ca am venit pe pamant sa dau pace? Va spun ca nu, ci dezbinare. Caci de acum inainte, cinci dintr-o casa vor fi dezbinati; trei impotriva a doi, si doi impotriva a trei. Dezbinati vor fi: tatal impotriva fiului si fiul impotriva tatalui, mama impotriva fiicei si fiica impotriva mamei, soacra impotriva nurorii sale si nora impotriva soacrei” (Luca 12, 51-53). Dumnezeu lasa, asupra celor buni, incercari, pentru ca el sa inteleaga ca sunt, aici, straini si trecatori ca patria lor nu este din lumea aceasta ci, dincolo. Si asa, sa poata sa se departeze de desertaciuni: „Ca pe cine iubeste, Domnul il cearta” (Evr. 12,6). Prin aceste ispite ei se smeresc si isi cunosc neputintele lor. Ca, precum fericirea inalta, asa ispita smereste pe om si il aduce la cunostinta.
    http://www.ortodoxism.ro/prolo…..2Iul.shtml

  26. botila p
    28 decembrie 2007

    Isus nu poate avea existenta valida doctrinar, conform Vechiului Testament, in afara cadrului religiei iudaice care a creat conceptul de mesia. Refuzat de cei care il asteptau, Isus este un nimeni. Aparitia lui in forma eretica a iudaismului, care se numeste crestinism, este ca si cum ai spune, unde dai si unde crapa. Nu-i de mirare ca evreii l-au respins, Isus venise sa distruga lumea. Ce salvator poate fi acesta oameni buni??? Ce fel de salvare este cea prin focul dorit de Isus??? Cand distrugerea este inteleasa ca salvare atunci mintea este cu adevarat bolnava. Ganditi!!!

  27. Imperialistu'
    28 decembrie 2007

    To’ar’se Botila, matale stii sa citesti? Iar daca stii sa citesti, esti capabil sa intelegi un text? Iar daca esti capabil sa intelegi un text, ce tot bati campii, ma, cu „distrugerea inteleasa ca salvare”? Asta-i buna, NT e plin de iubiti-va unii pe altii si vine cate un botila, scoate o fraza din context, ii denatureaza sensul si urla „A-HA, v-am spus eu!”.

    Ca sa nu iti mai spun, to’ar’se botila, ca acest articol se intituleaza CRESTINISM SI PERSECUTIE si voi, ca niste moderni ce va respectati, din dorinta de a relua la nesfarsit niste aberatii, ignorati un subiect mult mai dureros decat jalnicele voastre fixatii de ordin patologic. Probabil pentru ca mai importanta decat salvarea unor oameni este batjocorirea „demonului” Isus. Si apoi crestinii tre’ sa fie niste idioti, din moment ce nu „gandesc” ca voi, „ganditorilor” Zeitgeist.

  28. costin
    28 decembrie 2007

    Eu cred ca popica, tanta si botila sint una si aceasi persoana. prea mult se aseamana stilul cu care ignora complet articolul si incepe sa abereze copios

  29. Imperialistu'
    28 decembrie 2007

    Stii ce nu inteleg eu, to’ar’se Cretu care dai copy+paste? De ce apostolii necredinti sunt semidocti. Marturisesc ca ma depaseste total. Orice om care si-a plimbat ochii pe Noul Testament stie ca Imparatia nu are legatura cu lumea noastra si ca nu poate exista tentativa din partea Bisericii de a o transpune in realitate. Numa’ tovarasul Victor Potra (cine?) si adunatura de botili de mai sus nu cunosc asta.

    P.S. Crestinism si persectuei: realitati, taceri, complicitati. Persecutarea crestinilor de catre altii. Pricepi?

    P.P.S. Fac pariu cu tine ca habar nu ai despre Inchizitie.

  30. Cretu
    28 decembrie 2007

    Inchiziţia pândeşte după colţ
    eseu [ ]
    Noul Totalitarism Crestin (II) de Victor Potra

    Recunosc că în ultimul timp am acumulat o frustrare imensă vis-a-vis de propaganda creştină, mai precis cea ortodoxă, desfăşurată în spaţiul spiritual românesc. La prima vedere pare o situaţie echilibrată, cu opţiune liberă: poţi să crezi în ce vrei tu sau să nu crezi deloc. Nu-ţi dă nimeni cu parul în cap. Pentru ce crezi. În interiorul tău. Bine tăinuit. Necomunicat decât apropiaţilor, eventual la o bere, într-un orizont cât mai derizoriu şi restrâns. Dacă eşti cuminte şi discret, n-ai decât să organizezi ritualuri demonice în fiecare seară şi să-l pupi pe Belzebut în fund în fiecare dimineaţă, că trăim în democraţie şi până la urmă fiecare face ce vrea atât timp cât nu afectează libertatea celorlalţi. Printre altele, libertatea de a fi bigoţi, de a fi intoleranţi, de a fi dominaţi de prejudecăţi şi superstiţii, de a fi turmă numai bună de tuns de către sfinţii noştri păstori, de fi educaţi „întru cuminţenie şi dragoste” (a se citi supunere) de către aliaţii lor laici, de a ne pregăti pentru noua împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ în care biserica ne îndrumă în toate şi avem mântuire curentă la TV – doar să nu uităm să achităm factura…

    Factura… Da, ea poate fi o explicaţie de ce situaţia se schimbă radical când încerci să exprimi cu voce tare ce gândeşti, când încerci să împărtăşeşti şi altora un punct de vedere alternativ, când încerci să coagulezi o comunitate de oameni care gândesc altfel. Intrăm în complicatul joc al misionarismului şi îndoiala e contagioasă, corupe. Se poate întinde ca ciuma. Şi atunci cash flow-ul ar fi grav afectat: de la şpaga preoţilor rataţi de prin cimitire, ieşiţi la vânat de înmormântări, până la donaţiile generoase şi aprobările pioase care permit unui preot să desfiinţeze un parc cu loc de joacă pentru a trânti în jurul bisericii (care în sine nu o pun în discuţie) ditamai vila parohială, coteţe de porci, găini, dependinţe pentru servitori, ce mai, conac în toată regula, şi asta unde – în sectorul 1 al Bucureştiului la 5 min de Sofitel, unde nu vreţi să ştiţi cât costă metrul pătrat!

    Am deviat… De nervi, v-am zis că sunt frustrat!… Când intri în spaţiul public cu un mesaj antidogmatic, când încerci să faci la rândul tău prozeliţi pentru un model de gândire care să nu mai fie dependent de religie (oricare ar fi aceasta), devii inamicul public numărul unu. Deferenţa dispare ca prin farmec, miza e mare, disputa se-ncinge şi e la os, se dă la gioale fără menajamente. De la Antihrist la corupător de minori, de la încadrarea la „răcnete pubertine” la catalogarea ca imoral, idiot, incult (mai puneţi voi ce vă trece prin cap) – totul e permis, recomandat, justificat şi binecuvântat în numele Binelui mai mare pe care Biserica şi credincioşii îl au de apărat. Raţiunea economică nu poate fi decât o parte a motivaţiei, şi oricum economicul nu are legătură decât cu un cadru general, responsabil pentru amploarea şi tipul de răspuns care este de dat sinucigaşilor care contestă supremaţia spirituală a ortodoxiei în România. Virulenţa şi exclusivismul reacţiilor trebuie căutat în altă parte.

    Totul ţine de un mod de gândire care, în ciuda aparenţelor, nu poate suporta alteritatea. Pentru orice religie de origine creştină Celălalt – în sens spiritual – e duşmanul. Creştinismul împarte lumea în bine şi rău. Păcatul e un termen neechivoc. Ca şi SIDA, eşti contaminat sau nu. A alege să nu crezi în Dumnezeu nu poate fi o opţiune tolerabilă din punctul de vedere al credinciosului (cel puţin creştin). Adevărul este unic şi vine de la Dumnezeu. Toţi ceilalţi sunt în greşeală, ce păcat de ei, vor arde în iad. A le da copiilor dreptul de a alege dacă vor să creadă, a nu-i îndoctrina de la o vârstă fragedă cu catehisme, ritualuri şi citate din Biblie, a nu face religie şi prozelitism forţat în şcoli – nu este acceptabil pentru credinciosul ortodox. E ca şi cum i-aş spune că ar trebui să-i dea copilului său opţiunea de a merge în iad dacă acesta va dori să aleagă acest lucru. Nu contează că eu nu cred în iad, el crede. Faptul că actul spiritual al credinţei are valoare doar în contextul unei opţiuni bazată pe un liber arbitru matur e apă de ploaie pentru ortodoxie. Biserica e păstrătoarea adevărului lui Dumnezeu pe pământ – în timp şi spaţiu – aşa că experienţa religioasă nu mai este una strict individuală ci una colectivă, în care datoria sacră a credinciosului este să moşească cât mai mulţi credincioşi. Cu forţa dacă trebuie, dar Binele suprem justifică sacrificiile!

    Coerciţia, ca modalitate de convertire sau de protejare a procesului de convertire creştin nu poate fi pusă la îndoială. Este o metodă conţinută şi impusă de însăşi logica sistemului de gândire creştin, fie că e vorba de valori, morală sau cunoaştere. Atât timp cât sistemul ortodox de gândire (ca doctrină) este singurul adevărat şi este revelat, deci atotcuprinzător, nu mai rămâne nici un spaţiu psihologic sau doctrinar pentru Celălalt. Pentru mine, necredinciosul, credinţa ta e o opţiune posibilă, alături de altele. Pentru tine, creştinul, necredinţa mea e un păcat: dacă nu pot fi salvat ar trebui măcar să fiu împiedicat să răspândesc molima. Este logica oricărui sistem închis de gândire, autosuficient, care crede că deţine Adevărul Ultim sau măcar metoda de a accede şi trăi conform acestui adevăr. Similaritatea cu doctrina comunistă este uimitoare din acest punct de vedere.

    Îmi propun într-un viitor eseu să explorez falsurile logice cele mai uzuale în propaganda ortodoxă, precum şi neputinţa de a crea ceva fundamental nou, fundătura care este până la urmă creştinismul ca sistem închis de gândire. Până una alta vă invit să faceţi efortul unui mic experiment mintal şi să vă închipuiţi o lume în totalitate creştină, atât geografic cât şi cultural, o lume în care suntem cu toţii fii lui Hristos, în care biserica e cvasi-sinonimă cu statul, în care toate învăţăturile şi metodele actuale sunt puse în practică nerestricţionat, în care suntem toţi creştini, fără opoziţie şi opţiune, în care sistemul de gândire creştin este dus până la ultimele lui consecinţe: morale, epistemologice, sociale şi culturale. „1984” cred că ar fi o lectură de copii inocenţi…

    Inchiziţia pândeşte după următorul colţ al istoriei. Rugurile nu au fost repudiate niciodată decât de formă, metoda e pusă la păstrare pentru viitor. Violenţa este adânc înrădăcinată în doctrina creştină şi se repede la tine când încerci să-ţi afirmi dreptul la existenţă, mârâind la lanţurile contextului democratic care o ţine în frâu. Singurul gard subţire care încă ne protejează sunt vocile aflate de cealaltă parte a baricadei, care „sunt gata să moară pentru dreptul Celuilalt de a nu avea dreptate”. Sunt cei care practică un sistem deschis de gândire, în care alteritatea este preţuită în sine. În România noastră recentă această balanţă este grav dezechilibrată. Nu mai este nici o voce majoră de cealaltă parte a baricadei. Pe de o parte avem prozelistism instituţionalizat în şcoli – plătit din banii publici, emisiuni TV şi Radio de propagandă creştină – plătite din banii publici, programe religioase ale Ministerului Culturii şi Cultelor (criminală denumire) – plătite din banii publici, intelectuali de marcă angajaţi ca mercenari pentru combaterea opoziţiei la nivel cultural – chiar sunt curios să ştiu în ce monedă (bani sau mântuire) sunt plătiţi… De partea cealaltă amatori ca mine, publicând pentru a fi executaţi sumar în comentarii pe diverse site-uri. Nici măcar nu reuşim să ne găsim, să ne organizăm. Şi lipsesc vocile mari, cu greutate. Paler a evitat răspunsul la întrebarea asupra credinţei-necredinţei lui. Nu vroia ca opera să-i fie desfiinţată după moarte.

    În acest moment România este un focar de infecţie din punctul de vedere al sănătăţii spirituale a majorităţii, a oamenilor obişnuiţi. Discursul doctrinar creştin ortodox este dezechilibrat, fără alternativă, şi programează la reflexe violente (cel puţin verbal). A avea pentru mine o reacţie, o poziţie în acest context este cu adevărat incomod. Nu este nici o cale de afirmare culturală, oprobriul e cvasi-unanim. Şi cred că mai sunt încă destui care tac: de lehamite, din incompatibilitate cu confruntarea violentă, din dorinţa de a nu se expune. Pe de altă parte gândiţi-vă la experimentul mintal pe care vi l-am propus. În ce lume vreţi să trăiască urmaşii voştri – genetici sau spirituali? Trebuie să vorbiţi, tăcerea nu mai este o opţiune, nu a mai rămas nimeni să vorbească în locul vostru.
    Suntem în situaţia în care inchiziţia pândeşte după colţ.

  31. Dinny
    28 decembrie 2007

    Imperialistule, bine ca mi-am amintit! Ai zis ca la un moment dat [cand recuperezi niste carti imprumutate parca] poate o sa scrii cate ceva despre Inchizitie si adevarul din spatele legendelor care s-au creat despre aceasta institutie; au revenit cartile? ???? Subiectul e super interesant, ca despre Inchizitie se spun doar lucruri negative in general, eu cel putin n-am auzit mai nimic de bine.

  32. Imperialistu'
    28 decembrie 2007

    Nu inca, dar urmeaza; sper ca pana la sfarsitul lui iunie sa fie inapoi. ????

  33. pan
    28 decembrie 2007

    Nu cred ca crestinismul a fost originar demonic insa a ajuns demonic in mainile celor care au pus mana pe el.

  34. Imperialistu'
    28 decembrie 2007

    Habar n-aveti despre ce vorbiti, clonelor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

„Sunt multe speranțe că chiar anul acesta, România se poate califica pentru Visa Waiver și ca să facă asta, cer oamenilor care mă ascultă astăzi ca ei sau prietenii lor, care se duc să aplice pentru o viză, să fie siguri că au toate documentele în orgine”,  spune domnul Adrian Zuckerman, ambasadorul american (2019-2021) numit …

aMBASADOR SUA LA BUCUREȘTI 2019 - 2021 administrația TRUMP - VISA WAIVER -
Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian