FUNDATIA IOAN BARBUS

De ce Moscova încă se teme de umbra lui Maniu și Mihalache (II): Infiltrarea și deturnarea postdecembristă a PNȚCD

Ţărăniştii – „duşmani ai poporului” şi în perioada „destinderii”

Pentru ca regimul comunist să câştige simpatia şi sprijinul tehnologic al Vestului, în anii 1963-1964 a început desfiinţarea închisorilor politice, ceea ce nu însemna că violenţa a încetat. Deşi se ştia că deţinuţii politici vor fi eliberaţi, autorităţile, prin conducerile închisorilor, au declanşat o nouă agresiune, de o mare josnicie, aşa-numita „reeducare blândă”. Scopul real era, de fapt, strivirea definitivă a demnităţii unor oameni care îşi iubeau ţara, erau chinuiţi fizic şi izolaţi informaţional, şi ştiau că familiile lor fuseseră sărăcite şi terorizate datorită detenţiei lor. Deţinuţilor li se prezentau “realizările” regimului şi li se cerea să admită că sunt înfrânţi, că au slujit unei cauze greşite, că vremea lor a trecut, şi să promită că se vor “îndrepta”, ceea ce de cele mai multe ori însemna să devină informatori.

Citiți și prima parte: De ce Moscova încă se teme de umbra lui Maniu și Mihalache (I): PNȚ, rod și apărător al României Mari

Pentru membri PNŢ nu a existat aşa-numita “deschidere” de la începutul domniei lui Ceauşescu. În perioada 1964-1989, ţărăniştii care au supravieţuit închisorilor au fost supravegheaţi şi şicanaţi în permamenţă de securitate. Au găsit foarte greu locuri de muncă, aproape niciodată la nivelul studiilor lor. Liderii au fost urmăriţi pe stradă, li s-a montat aparatură de ascultare în case, li s-a controlat şi confiscat corespondenţa, li s-au refuzat paşapoartele, au fost chemaţi periodic la Securitate „pentru discuţii” etc. Cu toate aceste greutăţi, au păstrat legăturile între ei, au rămas preocupaţi de politică şi au fost apreciaţi de colegii de serviciu, fiecare în mediul lui. Nu rareori, în rapoartele securiştilor se menţiona despre ei că sunt politicoşi, competenţi, corecţi, dar că rămân la ideile lor, adică „duşmani ai poporului”.

ascultați articolul audio (realizat cu Microsoft Edge)

În 1971, în casa lui Victor Anca, bunicul subsemnatei, a avut loc o întâlnire a unor lideri ţărănişti, la care au participat Ion Puiu, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ioan Ovidiu Borcea, Victor Coconeţi, comandorul Gheorghe Mocanu, Alexandru Bratu, Achim Maria şi Leonida Romanos. S-au discutat posibilitatile de activitate publică în eventualitatea unei reale democratizări viitoare şi poziţia lui Nicolae Penescu în PNŢ. (Lider ţărănist important, N. Penescu (1897-1981) a fost senator independent, preşedinte a Camerei de Comerţ Bucureşti, deputat PNŢ, ministru de interne în al doilea cabinet Sănătescu şi secretar general al PNŢ. A fost victima unui atentat comunist înainte de alegerile din 1946. La procesul din 1947 a avut o atitudine mai puţin curajoasă. Ajuns în exil, a făcut foarte multe eforturi ca represiunea politica din România să fie cunoscută în Vest.) Cicerone Ioniţoiu, Ioan Bărbuş şi Camil Demetrescu au fost informaţi asupra conţinutului discuţiilor. Securitatea a reacţionat foarte prompt. Liderii PNŢ-ului clandestin au fost anchetaţi şi şicanaţi o lungă perioadă.

În februarie 1973, Victor Coconeţi, un lider al studenţilor condamnat în Procesul Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc (TUNŢ), a murit în condiţii foarte suspecte. Deşi în ziua în care a murit avea o bluză cu guler pe gât, la morgă avea în mână o cravată ruptă. Autorităţile au comunicat că a fost găsit în curtea interioară a instituţiei în care lucra şi au stabilit că motivul morţii ar fi fost sinuciderea, prin aruncare de la înălţime, ceea ce era practic imposibil, pentru că în acea perioadă Victor Coconeţi era bucuros că urma să i se nască primul copil (soţia era însărcinată în luna a 8-a), a doua zi era ziua de naştere a tatălui său şi, în general, nu era un om depresiv, ci dimpotrivă, era vesel şi comunicativ. Avocatul Victor Anca, unchiul său, a vorbit cu procurorul care ancheta cazul, iar acesta l-a sfătuit să nu insiste cu căutările. Soţiei i s-a dat de înţeles că dacă familia va continua cercetările, copilul va avea de suferit.

În 1975, a fost arestat un alt fruntaş ţărănist important, avocatul Alexandru Bratu, fost deţinut politic, care fusese încarcerat şi la Râmnicu Sărat pe timpul lui Vişinescu. A fost condamnat pe baza mărturiei unor informatori. Eliberat în 1977, a emigrat în SUA.

Camil Demetrescu

Tot în 1975, diplomatul Camil Demetrescu a fost judecat şi condamnat la 10 ani de închisoare, pentru că dăduse cu împrumut, unor prieteni, două cărţi care îi aparţineau, pe care făcuse scurte note zeflemitoare despre rolul comuniştilor la 23 august 1944. Camil Demetrescu era unul dintre autorii reali ai actului de la 23 augfust 1944, fiind un colaborator şi prieten apropiat cu Grigore şi Radu Niculescu-Buzeşti şi cu Victor Rădulescu-Pogoneanu. Nefiind membru PNŢ, se bucurase de încrederea lui Iuliu Maniu încă din timpul războiului, fusese condamnat în Procesul PNŢ şi petrecuse 15 ani în închisorile Galaţi, Sighet, Piteşti şi Râmnicu Sărat, şi doi ani în domiciliu obligatoriu, la Rubla, jud. Brăila. În urma intervenţiei Monicăi Lovinescu la postul de radio Europa Liberă, a fost eliberat imediat după ce a sosit la închisoarea din Aiud, unde a rămas numai câteva ore şi a fost tratat omeneşte.

În 1987, Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Ion Diaconescu şi Ioan Bărbuş au iniţiat demersuri pentru afilierea PNŢ la Internaţionala Creştin Democrată.

La începutul anului 1989, Securitatea a început din nou anchetarea liderilor ţărănişti, pretextul fiind o sumă de bani care ar fi fost trimisă de Ion Raţiu lui Ion Puiu. Anchetele s-au desfăşurat după sistemul din închisori, durau până la 12 ore, iar anchetatorii se schimbau între ei, fără ca cel interogat să se poată odihni. Din fericire, atunci nu s-a ajuns la violenţe fizice.

În ianuarie 1990, PNŢ a fost primul partid politic care s-a înregistrat. În mai puţin de două săptămâni de la căderea lui Ceauşescu, o mare parte din membrii Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc (TUNŢ) din 1947 au reuşit să infiinţeze organizaţii în toate capitalele de judeţ şi în oraşele mari din ţară. Primii lideri ai organizaţiilor judeţene erau foşti deţinuţi politici TUNŢ-işti. Ulterior, partidul şi-a schimbat denumirea din Partidul Naţional Ţărănesc în Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat.

Primul afiș al PNȚ din 1990

Cum spunea bătrânul Marx, istoria are obiceiul să se repete, mai întâi ca tragedie, apoi ca farsă. Scena politică românească din anul 1990 a fost în multe privinţe repetarea, mai ridicolă, a celei din 1946. Frontul Salvării Naţionale (FSN), care preluase puterea după căderea lui Ceauşescu, controla statul şi făcea totodată politică de partid. Copil al PCR (Partidul Comunist Român) şi bunic al PSD, FSN-ul era alcătuit din beneficiarii sistemului ceauşist, însă şefii (guvern/stat) nu mai aveau masca patriotică a Cârmaciului, ci puternicele afinităţi proruse ale lui Ion Iliescu, Silviu Brucan, Nicolae Militaru, Petre Roman, Virgil Măgureanu etc. Mentalitatea acestora rămăsese blocată în anul 1946, aşa că au folosit aceleaşi calomnii (textual) împotriva liderilor PNŢ, aceleaşi măsuri de impiedicare a publicării şi difuzării ziarului ţărănist Dreptatea şi aceleaşi metode de dezinformare a publicului şi de intimidare a alegătorilor.

Încă de la reluarea activităţii publice, obiectivele principale ale PNŢ au fost: garantarea dreptului la proprietatea privată, eliminarea dominaţiei FSN asupra vieţii politice şi a presei, retrocedarea bunurilor confiscate abuziv, judecarea criminalilor din aparatul de represiune. În plan extern, partidul atrăgea atenţia că transformările din URSS erau doar de faţadă, solicita încetarea influenţei ruse în România şi integrarea ţării în NATO şi în Piaţa Comună Europeană. Aceste cerinţe erau taxate de FSN ca expresia ideilor învechite ale bătrânilor din PNŢ. FSN, care se prezenta ca formaţiunea tineretului şi a viitorului, propunea înfiinţarea de intreprinderi comune româno-ruse (Petre Roman), ocrotirea (nu garantarea) proprietăţii private, “democraţie în cadrul frontului” şi, mai târziu, integrarea în Comunitatea Statelor Independente.

Sinergia faptelor: intelectualii (cripto)comunişti şi apolitici împotriva partidelor

Adevărul este ca un leu. Nu trebuie să-l aperi. Lasă-l liber şi se va apăra singur” spunea  Augustin din Hippo. Libertatea cuvântului a schimbat foarte multe după 1989. Numărul celor care fuseseră persecutaţi politic era foarte mare şi foarte multe familii din România cunoscuseră represiunea. În ciuda faptului că FSN controla informaţiile, câţiva foşti deţinuţi politici au putut fi cunoscuţi de public. Cardinalul Alexandru Todea, Corneliu Coposu, Camil Demetrescu, Elisabeta Rizea, Alexandru Paleologu şi alţii au lăsat o impresie foarte puternică prin judecata lor dreaptă, demnitatea, memoria, modestia şi politeţea lor. Alţii, mai puţin faimoşi, au avut totuşi un impact remarcabil în familii şi în mediul din jurul lor şi chiar dacă unii nu au vorbit niciodată despre închisori, comunismul a fost compromis. Regimul comunist în sine, în totalitate, a devenit odios pentru toată lumea. Pentru că s-a văzut destul de repede că FSN e acelaşi lucru cu PCR, Iliescu a fost nevoit să renunţe la recuperarea idealurilor socialiste „întinate” de Ceauşescu, aşa cum intenţiona la 22 decembrie 1989, şi a schimbat numele şi doctrina formaţiunii lui de mai multe ori.

În 1990, a apărut un fenomen necunoscut în România interbelică: intelectuali pătrunşi de apartenenţa de clasă în sensul marxist al termenului, care se credeau complet diferiţi (dacă nu chiar în antagonism faţă) de restul societăţii. Tradiţia antebelică, a cărturarilor români patrioţi a fost părăsită. Dispreţul pentru oamenii de rând a devenit de bon ton. Mişcarea civică a anilor 90, elitistă şi cu tendinţe de stânga, nu a creat o cultură a solidarităţii, însă (pe fondul alergiei la politică, noţiune ce fusese pervertită pe timpul comunismului) a contribuit la întărirea neîncrederii faţă de partide într-un moment în care opoziţia faţă de FSN era PNŢ.

În mod cu totul nedemocratic,în timpul manifestaţiei din Piaţa Universităţii, balconul Universităţii a fost închis partidelor istorice, fără să se ţină seama de preţul plătit de membrii lor pentru a rămâne democraţi şi prooccidentali pe timpul lui Stalin, Groza, Dej şi Ceauşescu. Totodată, simbolurile şi sloganele revoluţiei şaişoptiste, de inspiraţie evident comunistă, ca şi unele idei à la Nae Ionescu au fost tolerate (şi acum ar trebui să fie incluse la manifestări de rusofilie, pentru că cei care le evocau în 1990 au fost până mai ieri răsfăţaţii Sputnik şi RT şi acum evoluează pe centura estică a politicii).

Marian Munteanu în 1990:

Marian Munteanu în 2016:

Vedeti Romania in vizorul Moscovei. Delegatia Marian Munteanu la conferinta aliatilor lui Putin de la Sinaia
Vedeți Anca Cernea: Să nu lăsăm ca numele PNȚ să fie batjocorit de asocierea cu Marian Munteanu

Treptat, prin ignorarea sistematică a ţărăniştilor şi liberalilor şi prin amplificarea figurilor lui C.Z. Codreanu, I. Antonescu, Mircea Vulcănescu etc., rezistenţa anticomunistă a început să apară ca o confruntare între extremişti, iar amintirea represiunii politice să fie considerată o risipă de energii destinate viitorului sau un potenţial risc de conflicte sociale.

A continuat calomnirea gravă şi sistematică a lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, concomitent cu înfăţişarea Căpitanului şi a Mareşalului ca inspiratori principali ai rezistenţei anticomuniste. Tăria morală, apropierea de oameni, capacitatea intelectuală, viziunea şi acţiunea politică a lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache nu pot fi comparate cu modestia ideilor şi cu mijloacele inacceptabile folosite de Antonescu şi Codreanu. La 23 august 1944, Ion Antonescu era singur, nu a fost urmat de niciun militar şi nu a lăsat în urma sa adepţi. În culmea gloriei lor, în 1937, legionarii au obţinut la alegeri numai 15,58% (faţă de 35,92% – PNL C.I.Brătianu şi 20,40% – PNŢ). După moartea Căpitanului, nu au mai avut o linie politică şi o conducere (cât de cât) unitară şi mulţi au aderat la alte formaţiuni. Nici în rezistenţa anticomunistă, nici după 1989, nu avut o acţiune omogenă (între altele, pentru că nu au rezolvat problemele mai vechi de coerenţă doctrinară). Legendele eroice despre Căpitan şi Mareşal sunt o subversiune rusească, întreţinută artificial, cu bani mulţi, de oameni compromişi, pentru a răspândi ideea că românii au fascismul în sânge, că trebuie să fie ghidaţi de „protectori” ruşi (şi nemţi) şi că, de fapt, chiar le place dictatura.

Deţinuţii politici ţărănişti au rămas la marginea societăţii, iar înstrăinarea de ei a fost atât de mare, încât se vorbea serios de pericolul răzbunărilor.

Era o nouă calomnie, absolut nefondată, împotriva unor oameni în vârstă, bolnavi, săraci şi excluşi, care însă aveau memorie, autoritate morală şi potenţial politic. Erau foarte incomozi pentru FSN, pentru că spuneau că Moscova nu se schimbase şi rămăsese agresivă şi expansionistă, şi că gaşca rusofilă a lui Iliescu e gata de orice ca să rămână la putere (şi deranjau puţin şi orgoliul intelectualilor, fiindcă în prezenţa lor se punea problema coerenţei morale în viaţa personală, nu doar a numărului de diplome şi de pagini publicate).

Toţi foştii deţinuţi politici (inclusiv foştii legionari), au susţinut îndepărtarea de Rusia şi aderarea României la structurile euro-atlantice. Procesul PNŢ a fost rejudecat, însă majoritatea celorlalte procese, în care au fost arestaţi mii de ţărănişti, nu au fost rejudecate, astfel că sentinţele sunt formal valabile şi astăzi. Ţărănişti care au supravieţuit închisorilor nu au făcut demersuri sistematice pentru anularea condamnărilor politice, deoarece au considerat că nedreptatea a fost făcută de stat şi că statul este cel care trebuie să o repare. Au cerut însă judecarea criminalilor comunişti şi au susţinut lustraţia propusă de Proclamaţia de la Timişoara  (Punctul 8 al acesteia cerea ca „legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate”).

Deşi au subliniat de nenumărate ori că aceste măsuri sunt strictul necesar pentru cunoaşterea adevărului despre comunism şi pentru educarea publicului în respect faţă de drepturile fundamentale, aparatul FSN (şi nu numai) le-a reproşat ţărăniştilor că „vânează vrăjitoare”, sunt „cantonaţi în trecut”, că vor să se răzbune pe toţi membrii PCR etc.

În anii 90, intelectualii care credeau în adevărul moral erau în stradă şi nu erau auziţi de nimeni, iar cei care aveau acces la public îmbrăţişaseră bucuroşi relativismul, pentru că nu erau interesaţi de dezbateri dificile şi corerente pe teme morale – fie nu voiau să îi bruscheze pe securişti, ca aceştia să îşi mărturisească spontan crimele şi, după un moment de tăcere, să fie iubiţi de victimele lor, fie susţineau de-a dreptul că securiştii au fost patrioţi, care şi-au apărat ţara. Necunoaşterea rezistenţei anticomuniste, lipsa de respect pentru eroi şi indiferenţa faţă de judecarea torţionarilor nu sunt în primul rând disfuncţii ale unor instituţii de azi, ci mai ales rezultate ale relativismului moral promovat pe multe căi şi de multă vreme în întreaga societate.

Acesta este motivul pentru care astăzi oricine poate relativiza oricât rezistenţa anticomunistă. Exemplele sunt nenumărate, începând cu filmul subtil şi anistoric „Cardinalul”, care înfăţişează un Iuliu Maniu necioplit şi simplist, şi un episcop Hossu ezitant în chestiuni fundamentale de credinţă, aproape gata să semneze trecerea la ortodoxie (pentru un motiv fantezist), până la circul grotesc al lui Simion, Dragnea, Pavelescu, Terheş ş.a., care, fără ruşine de oameni şi teamă de Dumnezeu, se fotografiază lângă portretul lui Maniu, pentru ca publicul să asocieze politica lor rusofilă cu prestigiul preşedintelui PNŢ.

În acest peisaj, IICCMER rămâne mic şi deznădăjduit, comunică greu, nu e capabil de sinteze clare şi simple, după care îşi exprimă nemulţumirea că represiunea comunistă, rezistenţii şi disidenţii nu sunt cunoscuţi! (Să fim mulţumiţi că, măcar în ultimul timp, institutul nu a mai dezbătut „muzica alternativă sovietică” la Universitatea de Vară Râmnicu Sărat, pe banii fundaţiei K. Adenauer.)

Îndepărtarea de linia lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache

Comemorare Iuliu Maniu, 1992. Ion Ratiu, Ioan Bărbuș, Ion Diaconescu, Corneliu Coposu

După cum sublinia Ion Diaconescu, PNŢ şi-a atins obiectivele majore din anii ’90. Cu toate că suntem departe de perfecţiune, ţara a ieşit din izolare şi, conform voinţei românilor exprimate prin referendumuri, face parte din structurile euro-atlantice, iar informaţiile esenţiale despre comunism sunt accesibile, chiar dacă trebuie să fie crezute şi cercetate mai mult.

Din păcate, perioada în care politica partidului a urmat linia Maniu-Mihalache a fost destul de scurtă. La doar câteva luni de la reluarea apariţiei ziarului PNŢ, Corneliu Coposu a decis să elimine formula <<Citiţi „Dreptatea”, tribună de luptă împotriva comunismului!>>, care era scrisă chiar deasupra titlului ziarului, pe motiv că era prea radicală. De asemenea, nu a găsit timp să se întâlnească cu personalităţi ca Radu Niculescu-Buzeşti şi Camil Demetrescu, cu care era prieten de zeci de ani şi cunoştea verticalitatea morală, calităţile lor intelectuale și sacrificiile pe care le făcuseră pentru PNȚ. Coposu a ezitat în general să îl spijine pe Ion Raţiu, şi nu a susţinut candidatura sa din partea opoziţiei unite la alegerile din 1992.

VIrgil Măgureanu, foto de Cornel Brad (sursa)

Există mărturii potrivit cărora a existat o apropiere între Corneliu Coposu şi Virgil Măgureanu, fostul şef rusofil al SRI şi unul dintre responsabilii mineriadelor. Constantin Ionaşcu, fost deţinut politic curajos, cu un comportament exemplar în închisoare, prieten vechi şi colaborator apropiat al lui Corneliu Coposu, îşi aminteşte că Măgureanu îi dădea informaţii preşedintelui PNŢ: „de la Măgureanu ştia domnul preşedinte cine sunt trădătorii. Venea noaptea, eu îi deschideam uşa, eu o încuiam după ce pleca. Nu vorbeau numai despre ţărănişti, ci de oameni din toate domeniile. Îl respecta mult pe domnul Coposu”. Mişu Barcan, mâna dreaptă şi unul dintre urmaşii lui Corneliu Coposu, fost antrenor de canotaj la Dinamo (clubul sportiv al ministerului de interne, din care făceau parte serviciile de securitate ceauşiste, menţinute aproape intacte de regimul Iliescu), membru fondator al Ritului de York şi inspector al Marii Loji Naţionale Române, susţine că “atât domnul Coposu, cât şi domnul Măgureanu au pus umerii la reaprinderea luminii în România”.

Cert este că, mai ales după 1992, partidul a început treptat să fie dominat de oamenii regimului comunist. Mircea Ciumara, de exemplu, fost cadru didactic la academia de partid Ştefan Gheorghiu, care se lăuda că l-a citit pe Lenin şi nu putea să spună din ce şcoală economica face parte, a deţinut portofoliile finanţelor şi industriei şi comerţului în guvernarea Convenţiei Democratice (CDR).

Ioan Bărbuș, Corneliu Coposu, Ioan Diaconescu și Ion Lup (1992)

Partidul a fost confiscat de câţiva activişti, cu funcţii obţinute deseori prin numire, nu prin alegeri, care îşi impuneau punctul de vedere în organizaţiile judeţene. Oamenii entuziaşi, capabili şi cinstiţi au fost daţi afară sau forţaţi să demisioneze sistematic, judeţ cu judeţ, organizaţie cu organizaţie. Alegerile din partid erau supervizate de M. Ciumara, Nicolae Ionescu-Galbeni, Remus Opriş (care a regretat atitudinea sa) şi alţii din gruparea lor. (Nicolae Ionescu-Galbeni a fost membru în organizaţia de tineret a PNŢ din 1945 şi deţinut politic între 1947-1955, după care a activat în PNŢ-ul clandestin. După 1989, a fost vicepreşedinte PNŢCD, membru al Grupului parlamentar al PNŢCD şi apoi al Partidului Ecologist Român, membru al Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, membru al Grupurilor parlamentare de prietenie cu Franţa şi Federaţia Rusă). Dacă rezultatul alegerilor din partid nu era cel dorit, se repeta scrutinul în urma unei rezoluţii de la Corneliu Coposu. Cei care protestau erau sancţionaţi prompt.

Partidul a fost dat pe mâna securiştilor şi trepăduşilor mult înainte de a ajunge să guverneze.

Prin 1994, de unde Corneliu Coposu era printre cei mai criticaţi oameni din ţară, începuse să aibă o imagine bună în media şi să fie supranumit „Seniorul” (apelativ pe care Iuliu Maniu nu l-ar fi acceptat niciodată). Era invitat în multe locuri, inclusiv la aniversarea SRI, unde s-a şi dus. Liderul PSD Ion Solcanu afirma pe atunci că formaţiunea lui Iliescu poate colabora cu PNŢCD, dacă sunt eliminaţi „extremiştii şi monarhiştii”, adică anticomuniştii, care erau şi cei mai populari în partid. Coposu s-a izolat treptat de prietenii din închisoare, care nu mai puteau să discute cu el, pentru că nu reuşeau să treacă de personalul auxiliar din sediul partidului, şi şi-a folosit prestigiul nu pentru a aplana conflictele, ci pentru a-i sprijini activ pe cei care urmăreau îndepărtarea “extremiştilor şi monarhiştilor”. Marius Ghilezan mărturiseşte cu candoare că în casa lui Romulus Rusan, „Corneliu Coposu, Petre Mihai Băcanu, Emil Constantinescu au luat marile decizii de transformare a României”. Cu alte cuvinte, decizii cu impact major, precum numirea unor candidaţi pentru funcţii importante, au fost luate de Coposu singur, în afara sediului partidului, fără consultare cu colegii.

Atacul împotriva TUNȚ: Eliminarea lui Marius Bostan și a Ancăi Cernea

Tineretul Universitar Naţional Ţărănesc (TUNŢ) a fost ţinta principală a demolatorilor, fiind un motor al anticomunismului, ca în anii 1944-1949. În conducerea TUNŢ, Marius Bostan şi Anca Cernea au fost foarte populari, pentru că se instruiseră şi îşi formaseră calităţi politice, erau apropiaţi de colegii din judeţe şi de foştii deţinuţi politici, întăriseră relaţiile TUNŢ-ului cu organizaţiile similare şi se opuneau pe faţă (cripto)comuniştilor.

NOTĂ: Gheorghe Comănescu i-a propus lui Marius Bostan să devină francmason şi să atragă şi alţi studenţi în organizaţia respectivă, care atunci era la începutul activităţii. (Comănescu fusese condamnat în procesul TUNŢ şi a avut un comportament onorabil la proces şi în închisoare, însă a cedat după 1964. A fost admis în Marea Lojă Naţională în 1994 şi în 1998 a devenit Mare Maestru.) Mircea Ciumara i-a cerut Ancăi Cernea să îl sprijine între tinerii ţărănişti, promiţându-i în schimb că îi va asigura accesul la funcţii politice – propunerea a avut loc chiar în biroul lui Coposu, în absenţa acestuia. Atât Marius Bostan, cât şi Anca Cernea, au refuzat propunerile menţionate.

Alexandru Popescu, Ioan Bărbuș, Anca Cernea, Șerban Ghika, la 8 noiembrie 1994 – Comemorarea marii manifestaţii anticomuniste organizate de TUNŢ la 8 Noiembrie 1945

TUNŢ-ul a organizat câteva mitinguri cu participare foarte numeroasă pentru comemorarea marii manifestaţii anticomuniste organizate de TUNŢ la 8 Noiembrie 1945, acţiuni de solidaritate cu studenții basarabeni şi împotriva ingerinţelor ruse la Chișinău și în Transnistria şi, împreună cu Liga Studenților, mai multe proteste în fața Ambasadei Rusiei, precum şi „Procesul lui Ion Iliescu pentru crimele din decembrie 1989” – o iniţiativă importantă, care a avut loc în Aula Universității din Bucureşti.

Afișul mitingului organizat în 1993 de TUNȚ, pentru comemorarea manifestației anticomuniste de la 8 noiembrie 1945

Ion Iliescu și Virgil Măgureanu erau deranjaţi mai ales de acțiunile anti-rusești şi de cele pentru aflarea adevărului despre evenimentele din decembrie 1989, astfel că SRI-ul de atunci a intensificat acţiunile de infiltrare şi control în PNȚCD. În plan extern, este de amintit şi că TUNŢ a devenit membru cu drepturi depline în organizaţia Sudenţilor Democraţi Europeni (EDS) înainte ca PNŢCD să aibă acest statut în Internaţionala Creştin-Democrată.

Iată ce publica Corneliu Vadim Tudor în 1993, despre „teroriștii legionari” de la conducerea TUNȚ, Anca Cernea și Marius Bostan.

Revista săptămânală „Politica” îl avea ca director pe CV Tudor

Cum să ne explicam asemănările dintre textul publicat de Vadim acum 30 de ani și atacurile recente de pe Facebook împotriva lui Bostan și Cernea?

În 1994, Adrian Păunescu l-a atacat pe Corneliu Coposu, acuzându-l că a scris declaraţii pentru Securitate. Era vorba de declaraţii obligatorii, de anchetat, însă din prezentarea făcută de Păunescu se înţelegea că ar fi fost vorba de o colaborare benevolă. În semn de protest, un grup de studenţi ţărănişti a manifestat paşnic, în faţa casei lui Păunescu, cu un cap de porc. Era o aluzie la „scuzele” exprimate de Păunescu imediat după căderea lui Ceauşescu: „Sunt un porc. Sunt porcul dumneavoastră de Crăciun liber”. Păunescu, care între timp uitase de „scuze” şi redevenise „patriot” gălăgios, s-a arătat răpus de durere faţă de gestul studenţilor şi demolatorii din partid au dorit de atunci să determine sancţionarea conducerii TUNŢ. Corneliu Coposu fusese informat că Păunescu va primi o replică şi presa necomunistă a reacţionat foarte favorabil studenţilor, astfel că s-a aşteptat o altă ocazie pentru a reduce TUNŢ-ul la tăcere.

Aceasta a venit când Marius Bostan şi Anca Cernea au protestat deschis împotriva unor ingerinţe la alegerile dintr-o organizaţie judeţeană şi au fost sancţionaţi cu un avertisment. Ulterior, când Ciumara a acuzat conducerea TUNŢ că „strică relaţia României cu China” (TUNŢ-ul protestase faţă de vizita lui Li Peng la Ion Iliescu), Cernea a criticat afinităţile comuniste ale lui Ciumara într-un interviu la ziarul „Ziua”. De asemenea, Bostan şi-a expimat dezacordul faţă de modul inacceptabil în care fusese îndepărtat de la conducerea organizaţiei Vâlcea un fost deţinut politic deosebit de capabil şi respectat. Cei doi lideri ai TUNŢ şi-au argumentat şi menţinut poziţia în faţa conducerii partidului. Nu li s-a răspuns şi nu au fost contrazişi, însă au fost excluşi din partid fără explicaţii, în aprilie 1995, înainte de reuniunea Delegaţiei Permanente, unde urma să se discute chestiunile interne ale partidului.

Ion Diaconescu, Radu Vasile, Valentin Gabrielescu, Ioan Bărbuș- conferință de presă PNȚ (1994)

Au urmat demisia lui Ioan Bărbuş, preşedintele TUNŢ din 1947, din toate funcţiile din partid şi peste 200 de demisii din TUNŢ în toată ţara. TUNŢ-ul şi-a pierdut forţa. Mulţi dintre demisionari au făcut cariere stălucite, însă în afara partidului şi a ţării. Au existat numeroase ecouri în presă. Următorul 8 Noiembrie, la împlinirea a 50 de ani de la manifestaţia monarhistă şi anticomunistă din 1945, a fost comemorat cu discursuri plictisitoare şi participare mediocră. Ioan Bărbuş şi Şerban Ghika, care fuseseră între organizatori în 1945, au fost trecuţi cu vederea. Tradiţia comemorării lui 8 Noiembrie 1945 s-a pierdut.

Calităţile intelectuale, coerenţa şi valoarea acţunilor publice ale lui Marius Bostan şi Anca Cernea pot fi cunoscute de oricine, iar securiştii din PNŢ şi rusofilii care acum îi atacă disperaţi pe Bostan şi Cernea pe Facebook vor rămâne pe veci nişte amărâte cozi de topor.

Corneliu Coposu trebuie să fie înţeles cu maturitate

Cunoştinţele istorice şi politice pe care le-a lăsat sunt foarte importante. Dialogurile cu el, publicate de Vartan Arachelian şi Doina Alexandru, sunt documente care dau mărturie despre crezul întregii generaţii a rezistenţilor ţărănişti. Contribuţia lui la readucerea României în lumea civilizată şi la combaterea agresivităţii regimului Iliescu nu poate fi uitată. Nimeni nu poate schimba faptul că a fost unul dintre cei mai remarcabili rezistenţi anticomunişti şi că a plătit un preţ imens pentru că a fost alături de Iuliu Maniu. Eroismul şi generozitatea lui rămân.

Totuşi, este important să se cunoască şi părţile mai puţin luminoase ale deciziilor sale – luate după zeci de ani de persecuţii, într-un context politic extrem de tensionat, în timp ce era grav bolnav –, pentru ca să se înţeleagă îndârjirea cu care slugile ruşilor au combătut linia politică a lui Maniu şi Mihalache în PNŢ şi în România.

În sens mai larg, figura lui Corneliu Coposu îi îndeamnă pe cei care vor să schimbe lumea în bine să rămână smeriţi şi să îşi păstreze prietenii adevăraţi, şi îi avertizează că lupta trebuie dusă cu răbdare până la capăt, pentru că nici măcar o mare personalitate nu e scutită de alegeri nefericite, chiar dacă s-a opus răului, cu curaj, timp de zeci de ani.

PNȚ-CD după 1996

După decesul lui Corneliu Coposu, conducerea partidului a fost preluată de Ion Diaconescu, un erou adevărat, care şi-a riscat viaţa şi şi-a sacrificat tinereţea, sănătatea şi cariera (era un inginer eminent) pentru PNŢ, dând dovadă de un curaj fizic şi moral impresionant în închisoare şi în toţi anii ce au urmat. El ţinea foarte mult la unitatea ţărăniştilor şi a făcut tot ce era omeneşte posibil să însănătoşească atmosfera din partid, să îi refacă unitatea şi să aplaneze conflictele în timpul campaniei electorale și în perioada guvernării.

În 1996, Diaconescu i-a propus lui Marius Bostan revenirea în PNȚ şi i-a cerut să refacă reţeaua de tineret și studenți, pentru a susţine campania electorală din 1996. Astfel, prin contribuţia lui Marius Bostan, un număr mare de tineri și studenți din toată ţara au sprijinit PNŢCD în campania pentru Convenţia Democrată din România (CDR) și pentru Emil Constantinescu, iar ulterior au militat pentru interesele României, integrarea în NATO și UE şi o conectare mai puternică la civilizaţia occidentală.

Laurențiu Dumitrașcu, Dan Chițu, Marius Bostan, Mihai Marinescu, Mihai Comănescu, 1988, întâlnire cu un grup de ciobani din Vâlcea

Cu toate eforturile lui Ion Diaconescu, când PNŢCD a câştigat alegerile, partidul nu mai era PNŢ-ul anilor 1926-1992. Foştii deţinuti politici fuseseră îndepărtaţi aproape în întregime, iar noii lideri vorbeau foarte puţin sau deloc de Iuliu Maniu, de Ion Mihalache şi de principiile pentru care îşi dăduseră ei viaţa în închisoare. Pârghiile au rămas în mâinile demolatorilor, care şi-au continuat acţiunile în timpul guvernării CDR (care, de fapt, a fost o guvernare comună cu SRI, secretarele, menajerele, şoferii, administratorii şi şefii de serviciu de pe timpul lui Ceauşescu, care încă dominau toată administraţia) şi după ieşirea de la guvernare.

Ciorbea

Figura cea mai controversată a acestei perioade este Victor Ciorbea, care a ajuns în PNŢCD prin Alianţa Civică. La alegerile din mai 1990, Ciorbea candidase din partea Partidului Democrat al Muncii, al lui  Eduard Mezincescu, după care a activat în structura moştenitoare a sindicatelor comuniste.

NOTĂ: Rusofil fanatic, Eduard Mezincescu (1909-1996) a fost înainte de război secretar general al Ajutorului Roşu Internaţional, organizaţie conectată la Comintern, pentru ajutorarea comuniştilor care aveau probleme cu justiţia. A fost apoi membru fondator al ARLUS – Asociaţia Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, înfiinţată în 1944. În 1948, a semnat, din partea României, împreună cu reprezentantul ambasadei URSS la Bucureşti, actul de cedare a Insulei Şerpilor. În 1960, Mezincescu a fost prezent, ca delegat al României la ONU,  la celebrul scandal în care Hrușciov a bătut cu pantoful în masă. Delegatul filipinez Lorenzo Sumulong afirmase că URSS acuză Vestul de imperialism, însă ea însăşi foloseşte practici imperialiste în Estul Europei. Liderul sovietic l-a întrerupt cu grosolănie pe Sumulong, l-a numit nemernic, nătăfleţ, lacheu şi lingău al imperialiştilor americani şi a bătut cu pantoful în masă de furie. Se pare că se descălţase, pentru că îl strângeau pantofii, care ar fi fost de fabricaţie vest-germană. Mezincescu a sărit foarte vehement în sprijinul lui Hrușciov, fiind secondat de alţi reprezentanţi ai blocului sovietic, care au făcut agitaţie în cel mai clasic stil bolşevic, astfel încât preşedintele şedinţei a fost nevoit să întrerupă lucrările. (Asemănarea cu metodele AUR nu este întâmplătoare.) Mezincescu şi-a continuat activitatea publică în anii stalinismului, însă s-a considerat „marginalizat” în perioada ceauşistă. În 1990, la 81 de ani, a înfiinţat Partidul Democrat al Muncii, care a fost redenumit Partidul Socialist al Muncii, după unirea cu un grup de activişti PCR conduşi de Ilie Verdeţ, prim ministru ceauşist între 1979-1982 şi, câteva ore, la 22 decembrie 1989.

În 2000, câţiva participanţi la Şcoala politică de Vară de la Câmpulung, l-au întrebat pe Victor Ciorbea de ce a candidat pe lista partidului lui Mezincescu în mai 1990. Ciorbea a încercat nişte scuze evazive, însă nu a negat că ştia cine este Mezincescu.

În 1992, Victor Ciorbea a candidat la Alba pentru Convenţia Solidarităţii Sociale, o formaţine apropiată de sindicate, despre care unii au crezut că fusese creată pentru a fi confundată cu Convenţia Democrată (metodă care se practica pe atunci). În 1994, a devenit membru în Comitetul Executiv al CDR şi în forurile de conducere ale Alianţei Civice. În 1996, a fost numit candidat al CDR la primăria Bucureştiului. Ca primar, s-a remarcat prin recursurile în anulare declarate împotriva celor care îşi recuperaseră prin justiţie, cu mare greutate, proprietăţile naţionalizate. În calitate de premier (1996-1998), a fost rigid, certăreţ, autoritar şi, de fapt, incompetent. A reuşit să deterioreze relaţiile partidului cu partenerii din CDR, cărora le poruncea cum ştia el din PCR şi din PNŢCD-ul târziu. Nu a acţionat potrivit principiilor lui Maniu şi Mihalache şi nu a vorbit despre ei.

NOTĂ: Conform paginii web a instituţiei Avocatul Poporului, între 1999 – 2004 Ciorbea a fost „preşedinte al unei formaţiuni politice creştin-democrate”. De fapt, fuseseră două astfel de formaţiuni: PNŢCD şi Alianţa Naţională Creştin Democrată, ruptă din– şi realipită apoi la PNŢCD. Din 2012 până în 2014, a fost senator PNL şi vicepreşedinte al Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei. Între 2014-2019, Victor Ponta l-a numit pe Ciorbea Avocatul Poporului (între altele, pentru că în facultate avusese nota 10 la drept constituţional). În această funcţie, fostul lider PNŢCD a ajutat PSD-ul, tergiversând atacarea la Curtea contituţională a ordonanţelor celebre din categoria OUG 13/2017. Prin ordonanţa de amnistie fiscală dată de guvernul Dăncilă, Victor Ciorbea a fost iertat de o datorie de 115.000 lei şi soţia sa, Lacrima, de o datorie de 150.000 lei, adică 70% din impozitele neplătite de cei doi timp de 10 ani.

În evoluţia postdecembristă a partidului, este de amintit şi ajutorul material al creştin-democraţilor vestici, mai ales germani. Din păcate, influenţa lor doctrinară a fost mai puţin pozitivă, pentru că la acea dată creştin-democraţia vestică părăsea principiile creştine. Creştin-democraţii occidentali nu se împrieteneau cu foştii deţinuţi politici, nu se interesau serios de comunism şi de represiunea politică, însă începeau să preia mantrele noii corectitudini politice. A rămas celebră replica lui Gabriel Ţepelea la o întrebare legată de respectarea drepturilor homosexualilor în PNŢCD:  „Știţi, noi suntem ţărani transilvăneni. Nouă de plac femeile.”

Marii absenţi au fost intelectualii

În 1998, din iniţiativa autorităţilor, procesul liderilor PNŢ a fost rejudecat. Decizia nr. 40 din 12 octombrie 1998 a stabilit că acuzaţiile din 1947 nu erau infracţiuni sau nu întruneau elementele unei infracţiuni, adică erau pure invenţii sau interpretări neadevărate ale unor fapte reale. Deşi totul era o farsă, regimul o folosise pentru a declanşa o prigoană sălbatică şi un delir structurat, în care ţărăniştii, în frunte cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, au fost prezentaţi ca fascişti, duşmanii ţării, exploatatori, bandiţi vânduţi Vestului, agenţi străini etc. Manifestări ale acestui delir sunt perpetuate astăzi de cei care susţin că preşedintele PNŢ s-a îmbogăţit din spionaj, că a fost absent de la datorie în ziua de 23 august 1944 etc. La supravieţuirea ficţiunilor moscovite împotriva lui Maniu, Mihalache şi a PNŢ contribuie substanţial şi cei care ignoră rolul lor în trecutul ţării. (Humanitas nu a publicat în ultimii 30 de ani nimic semnificativ despre Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, însă promovează constant comentariile politico-istorice ale lui L. Boia şi O.J. Schmitt, care spun despre România Mare exact ce vor Moscova şi Budapesta să audă, adică opusul poziţiei liderilor ţărănişti).

În 1998, când s-a rejudecat Procesul Maniu, juriştii, istoricii, oamenii politici nu s-au înghesuit în sala de tribunal. Televiziunile, GDS, revista 22 nu au căutat semnificaţia achitării celor condamnaţi la 11 noiembrie 1947. Marii absenţi ai momentului au fost intelectualii. Situaţia a fost asemănătoare la procesul lui Vişinescu. Lista Torţionarilor şi Închisoarea Râmnicu Sărat au servit un timp drept agenţi de PR ai IICCMER, după care s-a dovedit că respectiva listă nu era exactă, iar închisoarea continuă să se dărâme sub privirile experţilor şi ale autorităţilor. Mulţi au criticat justiţia la modul general, însă foarte puţini au făcut efortul de a reţine numele şi motivul încarcerării elitelor care au fost la Râmnicu Sărat şi Sighet.

Citiți Procesele criminalilor comunişti: o şansă pentru dreptate

Represiunea comunistă a devenit o noţiune subiectivă, redusă la cazuri individuale, documentate preponderent din surse securiste și foarte puțin din mărturii și memorialistică. Prestigiul moral al rezistenţilor este deseori acaparat de AUR şi interpretat de oricine după inspiraţia şi interesul personal. Și aderarea la UE s-a făcut tot pe fondul amneziei și relativismului. În 2007, la ceremoniile legate de acest eveniment, nici reprezentanţii UE, nici liderii români, nu i-au amintit pe democraţii români care s-au opus cizmei ruseşti şi şi-au lăsat tinereţea, cariera sau chiar viaţa în închisori şi lagăre, pentru a împiedica ruperea ţării de lumea vestică.

România este acum orientată spre Vest, aşa cum au dorit Regele Mihai, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi mulţi alţii, însă trecutul relaţiei noastre cu ruşii şi represiunea comunistă, care sunt un factor determinant al opţiunii pro-vestice, nu sunt cunoscute. Problema este morală, nu instituţională. (Instituţiile funcţionează defectuos din cauze morale și culturale, nu invers.) O mare parte dintre intelectualii cu influenţă în societate fac parte din această problemă: gândesc haotic, sunt orgolioși și certăreți, nu își asumă eșecuri, nu își îndeplinesc responsabilitățile. Astfel s-a format o generaţie de politicieni, ziarişti, judecători etc., fără stimă de sine, indiferenţi la semnificaţia profundă a legii naturale şi a drepturilor fundamentale (mai ales dreptul la viaţă), a adevărului (moral şi istoric), a respectului faţă de înaintaşi, eroi, rezistenţi şi disidenţi.

NOTĂ: Dacă în spaţiul public ar fi existat interes real pentru aceste lucruri, poate autorii deciziei pronunţate în procesul Gheorghe Ursu s-ar fi gândit de două ori înainte să dea o sentinţă care desconsideră flagrant dreptul fundamental la viaţă şi caracterul criminal şi ilegitim al regimului comunist.

Linia politică Maniu-Mihalache, un ghid pentru politica României de azi

Cum își închipuie politicienii, jurnaliştii şi intelectualii nerusofili că sunt credibili dacă doar spun că susțin Ucraina și solidaritatea cu Chişinăul, însă nu le motivează, fac legătura dintre situația de acum, invaziile ruşilor, represiunea comunistă și rezistența anticomunistă de la noi? Explicația nu poate fi decât o extrem de îngrijorătoare incompetență sau chiar colaboraționismul cu subversiunea rusească.

Poate nu i se poate cere Domnului Iohannis să povestească, „în linişte, la o cafea”, despre ajutorul românesc pentru Ucraina, însă dânsul şi toți cei cu responsabilități morale și politice în țară au obligația de a explica pe larg, pe înţelesul oricui, în mod repetat, poziţia României faţă de Moscova. E vorba de o alegere civilizaţională, cu implicații pe termen lung, nu de asistență tehnică de moment pentru un vecin în dificultate.

Aceiași alegere civilizaţională a fost, de altfel, şi miza rezistenţei anticomuniste. Acţiunea condusă de Maniu şi Mihalache a avut o dimensiune naţională şi istorică, depășind mult limitele programului PNŢ. Nu numai broşurile cu programul PNȚ i-au deranjat pe ruşi, ci faptul că românii erau conștienți de istoria lor și că aveau o elită politică și intelectuală capabilă de sacrificii pentru ca moștenirea înaintașilor să fie transmisă generațiilor viitoare. Rușii nu au ucis la Sighet și Râmnicu Sărat o generație de elite, ci un șir de generații de elite. Asta au și vrut.

„Secretul” leadership-ului lui Maniu şi Mihalache au fost rădăcinile solide, gândirea clară şi coerenţa morală. Credinţa în Dumnezeul Adevărului şi respingerea idolilor au produs obiective realiste, respect pentru oameni şi curaj în acţiune. Moscova nu vrea ca acest mod de gândire și acțiune să fie cunoscut și respectat, pentru că scoate în evidenţă bestialitatea şi minciunile rusești și demontează punct cu punct tezele istoriei Kremlinului despre noi.

Creştini autentici şi oameni de stat orientaţi spre Vest, Maniu şi Mihalache au fost antifascişti cu fapta, încă de pe vremea când Moscova gira împreună cu Berlinul ruperea teritoriului naţional al României. Au avut o contribuţie semnificativă la scurtarea celui de-al Doilea Război Mondial, la înfrângerea Reich-ului, la constituirea rezistenţei naționale antisovietice şi, prin puterea exemplului lor, la renaşterea rapidă şi afirmarea, în condiţii foarte dificile, a unui partid care să ceară cu hotărâre ruperea de Moscova şi integrarea ţării în structurile euro-atlantice.

Istoria şi politica PNŢ-ului sunt inconturnabile pentru a argumenta cât este de firească alianţa României cu Vestul, cu ce preţ uriaş a fost plătită şi de ce trebuie să ne eliberăm de ultimele rămăşiţe ale ciumei roşii. Nu e vorba de un partid, ci de regăsirea memoriei istorice confiscate de regimul comunist ateu.

Nu trebuie finanţări de proiecte şi studii sofisticate (care se vede bine că nu formează caractere). E nevoie însă de o schimbare clară de atitudine morală, de încredere în adevăr şi în bine, de smerenie, de apreciere pentru darul vieţii, de cinstirea eroilor, de acceptarea faptului că au existat mulţi români care s-au purtat foarte bine în închisori. Fără acestea nicio confruntare nu va fi câştigată. Ignorarea PNŢ, perpetuarea minciunilor staliniste despre ţărănişti sau acceptarea anexării lui Maniu şi Mihalache de către rusofili sunt echivalente cu trădarea. Dacă această trădare va avea loc, va fi, încă o dată, în primul rând o trădare a cărturarilor.

Mihaela Bărbuş

Mihaela Bărbuş

De profesie medic veterinar, Dr. Mihaela Bărbuş provine dintr-o familie cu rădăcini transilvănene şi regăţene, greco-catolice şi ortodoxe. Împreună cu Dr. Anca Cernea, este legatar universal al testamentului diplomatului Camil Demetrescu.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Intră în scenă oștirea recrutată de Moscova. În România e destul să te uiți expeditiv în jur și vei descoperi șoșocisme la orice nivel, la orice televiziune, pe site după site. Sunt formatori de opinie care, sistematic, strâmbă realitatea de acasă, unde atacă metodic repere românești autentice, mai ales dacă mai sunt în viață, cum …

Totul se plătește… Gratuitatea nu e pentru negustorii de idei numiți cândva sofiști, imuni la adevăr și la plata Domnului, vibranți însă la plățile și polițele pământești. Inclusiv comunicarea publică a „adevărului” despre marea neutralitate, orbirea altora prin manipulare patetic autovictimizantă, încâlcirea programatică a lucrurilor până la confundarea călăului cu victima și a Occidentului cu …

Ambasadorului rus de la Chișinău i s-a ridicat tensiunea și a dat un comunicat despre criminalii care au trimis tancul sovietic după nava rusească. A făcut trimitere la faptele eroice ale criminalilor care ne-au ocupat și omorât, a plâns un pic despre soarta grea a ocupanților și a lăsat sa se înțeleagă că nimic nu …

CândOrbán sau Putin critică Occidentul, o fac de pe poziții revizioniste (halucinante, fiindcă Ungaria Mare și URSS sunt cadavre istorice). În schimb, conservatorii polonezi, care denunță cu egală vehemență ingineriile sociale “progresiste” și cârdășia iresponsabilă cu Putin în UE, au dreptate pe toată linia, cum recunosc acum doar pe jumătate oficialii UE (să vedem când …

A demoniza, în numele unei credințe care se recomandă mincinos „creștină” și neapărat „ortodoxă”, muzica clasică, arta autentică, adică arta cu spirit, gândirea minții creștine care a absorbit fertil în siajul Revelației rigoarea spiritului grecesc și înțelepciunea romană, minte creștină roditoare de înaltă știință și cultură umanistă universale, iată expresia ignară, dar precisă a non-creștinismului …

Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian