Qatarezii au putut să cumpere pe șpagă eurodeputați și rezoluții ale Parlamentului European. Oare rușii și chinezii nu puteau?

Scandalul Qatargate a izbucnit, așa cum se știe, la începutul lunii decembrie 2022, când poliția belgiană a ridicat-o pe Eva Kaili, pe atunci eurodeputată socialistă din partea Greciei și vicepreședinte al Parlamentului European (PE), împreună cu câteva sute de mii de euro, sub formă de cărămizi îndesate în sacoșe. Au mai fost săltați în acele zile și tatăl Evei Kaili, Alexandros Kailis, precum și partenerul ei de viață, asistentul parlamentar Francesco Georgi, de asemenea și fostul europarlamentar italian Pier-Antonio Panzeri, șeful unui influent oengé pe nume Fight Impunity.

Acuzațiile formulate împotriva acestora nu s-au limitat doar la corupție, anume în favoarea statelor Qatar și Maroc, ci era vorba și de „spălare de bani” și de „crimă organizată”.

Organizația Fight Impunity, condusă, cum spuneam, de Panzeri (MEP socialist italian până în 2009), a fost înființată în 2019 de susmenționatul Francesco Giorgi, care îi fusese asistent parlamentar lui Panzeri, iar mai târziu trecuse la biroul Andrea Cozzolino – și acesta tot MEP socialist din Italia.

Consiliul de conducere „onorific” al acestei organizații, considerate ca extrem de bine conectată la Bruxelles, includea personalități marcante: fosta șefă a diplomației UE Federica Mogherini, fostul prim-ministru francez Bernard Cazeneuve și fostul comisar european Dimitris Avramopoulos. Un alt nume greu de pe lista consiliului era Emma Bonino, fost ministru de externe al Italiei (cunoscută mai ales ca mare activistă avortistă). Firește, personalitățile nu știau nimic de nicio corupție și s-au grăbit să părăsească acest consiliu, imediat ce a izbucnit scandalul.

Celălalt ONG ce figurează la loc vizibil în Qatargate este No peace without justice, cu sediul la aceeași adresă cu Fight Impunity, pe Rue Ducale, una dintre cele mai elegante străzi ale Bruxelles-ului. Secretarul general al No peace without justice, Niccolò Figà-Talamanca, s-a numărat și el printre cei arestați în primul val al scandalului Qatargate.

Tot în prima serie, a fost arestat pentru un timp și Luca Visentini, secretarul general al Confederației Europene a Sindicatelor (CES).

De atunci, au avut loc și alte arestări și perchiziții. Ancheta s-a extins, s-a vorbit de vreo 60 de europarlamentari care ar putea fi vizați în acest context. Au mai fost arestați, în Italia, membri ai familiei Panzeri, apoi în Belgia, fostul europarlamentar Marc Tarabella. Mai recent, la Napoli, a fost ridicat și Andrea Cozzolino. Zilele trecute s-a anunțat că eurodeputatele socialiste Maria Arena, din Belgia, șefă, până deunăzi, a Comisiei pentru Drepturile Omului din PE, și Alessandra Moretti, din Italia, sunt și ele implicate în afacere și se află în atenția anchetatorilor belgieni.

Unii dintre cei arestați au fost ulterior puși în libertate, ceea ce nu înseamnă că au scăpat. Protagoniștii rămân însă în spatele gratiilor și pe perioada investigațiilor.

Lucrurile se anunță interesante, mai ales că Panzeri a încheiat o înțelegere cu anchetatorii: în schimbul unei pedepse mai blânde, el a promis că le va livra acestora tot ceea ce știe, adică foarte multe, și că îi va numi pe toți cei implicați (este de așteptat ca el să se țină de cuvânt, altfel situația lui ar putea deveni încă și mai dificilă).

La Bruxelles, surpriză! Cine ar fi zis că poate exista corupție în instituțiile UE?

Fracțiunea Socialiștilor și Democraților, precum și respectivele partide, toate socialiste, din care proveneau cei implicați, s-au grăbit să se dezică de cei care au întinat nobilele idealuri. Eva Kaili a fost dată jos din funcție.

Printr-o rezoluție votată la 15 dec. 2022, PE a condamnat hotărât cele întâmplate. Și, gata: în urma acestui ritual de purificare, onoarea instituției fiind reperată, Templul Eurocrației, pângărit de șpăgi qatareze și marocane, putea fi redat în folosință pentru business as usual.

Numai niște polonezi cârcotași, de la partidul conservator Lege și Dreptate (PiS), aflat în prezent la guvernare, au venit cu o altă propunere de text pentru rezoluție – o găsiți aici în română, merită citită, nu e mare. Veți vedea că e destul de diferită de textul care a fost, în cele din urmă, adoptat. Sună mai interesant. De aceea, probabil, nu a trecut. Menționând și nume concrete, rezoluția propusă de polonezi amintea și de alte afaceri de corupție de la UE, îngropate între timp adânc sub covor.

Și cerea „înființarea unei comisii speciale formate din reprezentanți ai statelor membre care să evalueze respectarea valorilor de către instituțiile UE”. Dar, cel mai important, ea solicita „să se acorde o atenție deosebită activităților de lobby și corupției la nivel înalt desfășurate de Rusia de-a lungul anilor, de exemplu în cazul conductelor Nord Stream, precum și influenței altor actori ostili, cum ar fi Iranul și China”.

„Cum așa”, vor sări iecsperții și profesorii, „ce treabă are Qatargate cu Rusia și cu China?!”; „Antieuropenilor!”; „Rusofobilor!”.

Păi are.

Dacă ne gândim numai că pe culoarele instituțiilor europene e plin de ruși, lobbiștii Moscovei au fost evaluați la 11 pe cap de membru al Parlamentului European, numărându-i numai pe cei acreditați oficial, adică aceștia sunt, evident, mult mai mulți decât lobbiștii qatarezi.
(Până și fiica lui Peskov, purtătorul de cuvânt al lui Putin, a fost primită ca stagiară la UE.)

Logic ar fi să ne gândim așa: de vreme ce niște țări nu foarte mari, din afara Europei, precum Qatarul și Marocul, dispunând de ceva resurse, nu chiar puține, dar nefiind nicidecum supraputeri mondiale, au reușit să cumpere pe șpăgi atâția europarlamentari și să obțină rezoluțiile PE așa cum și le doreau (deși puteau trăi și fără ele), poate că alte țări, mult mai puternice, mai însetate de putere mondială, mai periculoase, mai motivate, mai radical ostile Vestului și mai interesate să-și subordoneze instituțiile europene, decât erau Qatarul și Marocul, s-or fi gândit și ele să încerce.

Și puteau reuși, chiar la o scară proporțional mult mai mare. Se vede treaba că nu e greu să „ungi” deputați europeni.

În cazul rușilor, se știe că au o tradiție îndelungată, mai veche decât comunismul, de cumpărat personalități și lideri politici din Occident (poate știți că, de exemplu, împărăteasa Ecaterina a II-a îl plătea pe intelectualul critic-civic Voltaire, iar acesta îi cânta țarinei ode slugarnice, aplaudând, printre altele, partiția Poloniei). Rușii nu umblă neapărat cu sacoșe de bani, precum neguțătorii de cămile. Șpagoductele lor sunt de obicei mult mai șerpuite și mai rafinate. Și, de ce nu, ele ar putea chiar să treacă și prin Qatar (despre care, pe de altă parte, știm că este un aliat strategic al Chinei).

Ne amintim de informația provenită de la serviciile americane și dată publicității relativ recent de către Departamentul de Stat al SUA în care se vorbea de o sumă de 300 milioane USD, alocată de Rusia pentru influențarea altor state (nu spunem că numai atâția ar fi banii investiți de ruși în astfel de activități, spunem că doar atât s-a menționat oficial).

În ce buzunare să fi ajuns oare acești bani?

Și dacă s-au găsit europarlamentari care să se preteze la luat șpăgi în sacoșe de la qatarezi și marocani, oare nu s-or fi găsit și europarlamentari (aceiași și/sau alții) care să se fi lăsat ispitiți și de sume care ar putea fi mult mai mari decât cele încăpute în acele sacoșe – poate plimbate prin conturi, prin bănci cețoase din țări exotice, prin fundații, organizații și asociații, poate ca onorarii pentru te-miri-ce participări, conferințe, consultanțe?

Oare n-am văzut atâția foști premieri și miniștri europeni angajându-se mai apoi („mai apoi”, vorba vine, de fapt nu știm dacă nu cumva erau deja angajați, neoficial, chiar din timpul exercitării funcției), oficial, la ruși? Să ne amintim de fostul cancelar german Gerhard Schröder, fostul cancelar austriac Wolfgang Schüssel, fostul premier francez François Fillon, fosta șefă a diplomației austriece Karin Kneissl (la nunta căreia a dansat însuși Putin) și de fostul premier finlandez Paavo Lipponen.

Suspiciuni de corupție, nu neapărat legate de Rusia, s-au mai formulat și despre comisari UE și nu în ultimul rând, chiar despre Ursula von der Leyen.

Polonezii pomeneau, în propunerea lor rezoluție susmenționată, numele comisarilor Reynders si Jourova. În septembrie 2019, aminteau ei, două cotidiene belgiene, L’Echo și De Tijd, au dezvăluit informații despre o anchetă preliminară împotriva comisarului Didier Reynders, care a fost acuzat de corupție și spălare de bani în legătură cu construirea unei ambasade la Kinshasa și, de asemenea, cu vânzarea de opere de artă ieftine la prețuri exagerate, bănuindu-se că au fost acceptate plăți de la comercianți de arme și de la un candidat la președinția Republicii Democratice Congo. Cât despre comisarul Vera Jourová, autorii proiectului de rezoluție aminteau că ea își datorează poziția actuală sprijinului acordat de fostul prim-ministru al Cehiei, miliardarul Andrej Babiš, suspectat de spălare de bani și deturnare de fonduri europene. Era citat și cotidianul francez Libération, care a relatat anul trecut despre un scandal în care erau implicați judecători ai Curții de Justiție a Uniunii Europene și Comisia, acuzând judecători și politicieni importanți ai Partidului Popular European PPE de conflicte de interese și trafic de influență.

Încă nu au amuțit chiar de tot ecourile stârnite în jurul vestitei achiziții de vaccinuri Pfizer-BioNTech de către Comisia Europeană și rolului jucat în acest context de Ursula von der Leyen personal.

În cadrul acestui contract, UE, a cărei populație totală nu atinge 450 milioane locuitori, a cumpărat 4,5 miliarde de doze, cu suma de 71 miliarde USD. În cea de-a treia tranșă a contractului, von der Leyen a negociat achiziționarea a 1,8 miliarde de doze de vaccin Pfizer pentru 35 de miliarde de euro. Negocierile au fost confidențiale, directe, între șefa Comisiei Europene și șeful Pfizer, Albert Bourla. Ca rezultat al acestor negocieri, prețul vaccinurilor a crescut substanțial. În ciuda tentativelor jurnaliştilor de a obține acces la conţinutul discuţiilor, acesta nu a fost dezvăluit.

Mesajele-text schimbate între Bourla și von der Leyen pe această temă au fost șterse.

Se pare că tot așa se întâmpla și pe vremea când actuala șefă a Comisiei UE era ministru al Apărării al Germaniei, când, în loc să achiziționeze armament și echipament pentru Bundeswehr, irosea bugetul pe uriașe contracte de consultanță, negociate de ea în maximă discreție, după care mesajele pe care le schimbase cu diverși parteneri în cursul acestor demersuri se pierdeau fără urmă.

Aflăm însă știri proaspete: PE a avut grijă ca Ursula von der Leyen să nu dea socoteală pentru povestea contractului cu Pfizer; într-o ședință recentă, cu ușile închise, a șefilor grupurilor parlamentare din PE, s-a hotărât ca această chestiune să nu fie trecută pe ordinea de zi.

Având în vedere toate acestea și multe altele, nu e normal să ne întrebăm dacă nu cumva Qatargate e doar un vârfuleț colateral al unui aisberg mult mai mare? Cât de mare?

De vreme ce oficialii europeni nu se dau înapoi de la practici precum cele amintite mai sus, indiferent cu ce parteneri o fac, nu cumva ei devin vulnerabili, expunându-se la șantaj din partea serviciilor rusești? Se știe că acestea află repede astfel de informații și se pricep să le utilizeze.

Singura protecție a politicienilor occidentali împotriva tentativelor de corupție venite dinspre Rusia, China și alte țări cu obiceiuri asemănătoare ar fi respectarea cu rigurozitate a celor Zece Porunci – condiție pe care, din păcate, nu prea mulți o îndeplinesc.

Știe toată lumea că UE nu are mecanisme anticorupție eficiente. Și că deciziile în instituțiile europene se iau în mod cât se poate de lipsit de transparență, eurocrații acumulând pe zi ce trece tot mai multă putere și nedând socoteală în fața nimănui.

Așadar, nu e logic să se nască suspiciuni? Oare cât de întinsă este corupția instituțiilor UE? E vorba de o serie de „accidente”, sau e o problemă de sistem? Și, dacă e de sistem, oare nu cumva UE este altceva decât pare?

Nu e îngrijorător? Nu e important?

Atunci, cine e „pro-european” și cine „anti-european”, acela care încearcă să limpezească astfel de dubii, sau acela care împiedică discuția pe această temă? Atunci, de ce europarlamentarii au respins cu majoritate de voturi propunerea colegilor lor polonezi de a se investiga serios (adică, nu de către funcționari UE, ci de către statele membre) corupția oficialilor și influența tentaculelor rusești din instituțiile europene?

Cum se leagă tragedia greacă de romanul rusesc

Nu e vorba aici doar de interogații retorice și de speculații teoretice. Concret, s-ar putea ca scandalul Qatargate să fi pornit de la cu totul altceva.

Conform europarlamentarului polonez (PiS) Jacek Saryusz-Wolski, Eva Kaili a avut ghinionul să fie prinsă cu rața în gură – anume, în flagrant, cu șpaga de la qatarezi – tocmai pentru că era în observația serviciilor speciale a două dintre țările membre UE. Dar nu pentru relația ei cu qatarezii, ci pentru relația ei cu rușii.

Nu mult după aceea, agenția rusă de știri RIA Novosti a informat, din partea avocatului Evei Kaili, că aceasta are de gând să-l dea în judecată pe Saryusz-Wolski pentru această afirmație. De ce tocmai RIA Novosti și trâmbițele de propagandă rusești au fost alese pentru a se face un astfel de anunț, nu mă întrebați pe mine. Nu știu să vă spun nici dacă avocatul Evei Kaili va mai avea timp și de alte procese, deocamdată e clar că are destulă treabă. Chiar dacă ar convinge justiția belgiană de nevinovăția clientei sale, mai rămâne ancheta penală din Grecia, unde Kaili riscă o condamnare mai mare.

Situația Evei Kaili e tristă. Nu o fi ea chiar „torturată” în închisoarea belgiană cu metode rămase „din Evul Mediu”, așa cum declară domnul avocat, dar viața ei de acum este totuși foarte diferită de felul în care se obișnuise să trăiască. Trecerea bruscă de la luxul de high-life european, de la proprietățile și vacanțele de vis – drept la pușcărie, precum și pierderea privilegiilor și banilor, a relațiilor și tovărășiilor dinainte (fiindcă mai toți s-au dezis de ea, iar Kaili se simte acum trădată până și partenerul ei, Giorgi, care pare dispus să colaboreze cu anchetatorii, spunând tot ce știe) au fost descrise drept o adevărată „tragedie greacă”.

Noi, cu datele noastre, nu putem confirma sau infirma dacă într-adevăr Eva Kaili a picat în Qatargate din întâmplare, „tragedia” trăgându-i-se de fapt de la supravegherea de către servicii pentru relația cu rușii.

Ceea ce vă putem spune este însă că nopțile de vară de neuitat dinaintea „tragediei”, petrecerile și distracția nebună din barurile din Salonic, muzica live și dansul într-o mare de garoafe, trăite intens de fosta vicepreședintă a Parlamentului European în compania lui Ivan Savvidis, binecunoscut oligarh al regimului Putin, au rămas consemnate în destule poze și sunt de notorietate publică. Iar dacă ar fi fost numai asta și nimic altceva, lucrurile erau deja suficient de suspecte încât să trezească atenția serviciilor.

Pentru că Ivan Savvidis este un personaj tenebros, cu un CV de roman rusesc.

Om al muncii sovietic de origine greacă, angajat, prin anii 80, la fabrica de țigări „Donskoy Tabac” din Rostov pe Don, Savvidis ajunge să preia această întreprindere ca privat, în anii 90, devenind în scurt timp cel mai mare producător de țigări din Rusia și unul dintre cei mai bogați oameni din această întinsă țară.

În 2007 el este deja deputat în Duma de Stat din partea partidului lui Putin, Rusia Unită.

Câțiva ani mai târziu, Savvidis, poreclit de-acum „țarul rus al Salonicului”, ajunge să domine apropape cu totul acest al doilea oraș ca mărime al Greciei, în care oligarhul rus și-a stabilit, după 2010, reședința. Din 2013, el devine proprietarul companiei grecești de țigări SEKAP, precum și al unui hotel din Salonic. Apoi mai cumpără și alte proprietăți imobiliare în zonă, investind în special în infrastructura turistică.

În paralel, își asumă și rolul de mogul media, preluând mai multe ziare și un canal de televiziune, Open TV – lăudat de ambasada Rusiei la Atena, care îl recomanda publicului grec, deoarece ar oferi o imagine „obiectivă” despre „operațiunea militară specială” a rușilor în Ucraina. Savvidis s-a implicat și în viața politică internă greacă, fiind considerat apropiat de Syriza (stânga radicală prorusă), dar trăgănd sfori – adică, băgând șopârle – și în cadrul Noii Democrații (dreapta proamericană).

În 2012, oligarhul putinist a cumpărat echipa de fotbal PAOK din Salonic, plătind apoi datoriile clubului către Stat (peste 10 milioane USD). Merită amintit aici un incident din 2018, destul de emblematic pentru caracterizarea personajului: la un meci al PAOK, Savvidis s-a supărat foc pe arbitri și, însoțit de body guarzii lui, a intrat pe teren, amenințând cu un pistol și oprind astfel partida.

Încă din 2014, numele lui Savvidis apare pe lista de oligarhi ruși aflați sub sancțiuni impuse de UE pentru agresiunea rusească asupra Ucrainei. Dar în practică, asta nu l-a împiedicat pe personajul nostru să-și vadă de afaceri în continuare, inclusiv în Crimeea și în Donbas, care se găsesc sub ocupație; în aprilie 2022, un ONG al lui Savvidis trimitea vehicule și generatoare în aceste zone. Mai mult, el nu s-a sfiit să finanțeze pe față diferite evenimente propagandistice în favoarea acestei ocupații.

Reamintim, Savvidis este, mai înainte de toate, un oligarh rus, apropiat de Putin. Așa cum se știe, oligarhii ruși, chiar dacă se stabilesc în afara Rusiei, nu sunt niciodată de capul lor în lumea largă, ei știu bine care le este locul în lanțul trofic al regimului criminal moscovit și le este bine întipărit în minte faptul că au anumite îndatoriri față de acest sistem, fără de care nu ar fi ceea ce sunt. Dacă nu-și îndeplinesc jobul pe care îl au de îndeplinit, dacă uită de unde au plecat, atunci riscă să fie sinuciși în condiții neelucidate, indiferent în ce gaură de șarpe ar încerca să se ascundă – așa cum s-a întâmplat până acum cu destui foști colegi de-ai lor, răposați între timp. Revenind la Savvidis, vorbim deja de mișcări de-ale sale cu implicații mari, geopolitice, din acelea menite să ducă la situații de criză, tensiuni internaționale și pericole strategice, unele stârnind, pe bună dreptate, îngrijorare în capitalele NATO, din Europa și până la Washington.

În vara lui 2018, la Skopje, în Macedonia, au izbucnit tulburări violente împotriva premierului prooccidental Zoran Zaev și împotriva acordului istoric negociat de el cu Grecia, acord ce trebuia să pună capăt vechii neînțelegeri dintre cele două țări. Așa cum se știe, Grecia considera inacceptabilă denumirea „Macedonia” pe care o asumase această republică provenită din fosta Yugoslavie, deoarece ea părea să implice posibile pretenții teritoriale din partea acesteia asupra regiunii cu același nume, aflată dincoace de granița comună, în Grecia. Din acest motiv, Grecia bloca de multă vreme aspirațiile Macedoniei de aderare la UE și la NATO. În sfârșit, acordul negociat de guvernul lui Zoran Zaev cu cel al premierului elen Alexis Tsipras (Syriza) prevedea ca republica Macedonia să-și schimbe denumirea în „Macedonia de Nord”, soluționând astfel problema.

Serviciile americane au obținut dovezi că în spatele răzmerițelor de la Skopje erau rușii, cărora nu le convenea ca diferendul dintre Grecia și Macedonia să se rezolve, iar aceasta din urmă, cu noul nume, să intre în NATO. Americanii au transmis dovezile guvernului grec. Și, deși Syriza era o grupare cunoscută pentru apropierea de Rusia și ostilitatea față de SUA, guvernul Tsipras a reacționat cu neașteptată fermitate față de ingerința Rusiei, expulzând imediat doi diplomați ruși.

Conform investigațiilor OCCRP, inspiratorul tulburărilor de la Skopje era un anume oligarh rus, stabilit în Grecia. Ați ghicit, e vorba de Savvidis, care ar fi investit 300.000 USD în această operațiune, plătindu-le unor huligani din zona galeriei echipei de fotbal Vardar (aparținând unui alt oligarh rus) și unor grupulețe „naționaliste” (citește, proruse) din Macedonia prestația de servicii – sub formă de agitație și violență de stradă, în încercarea de a sabota înțelegerea încheiată cu Grecia.

Implicații încă și mai periculoase ar putea avea însă alt fapt, acela că pe la sfârșitul lui decembrie 2021 (cu doar o lună și un pic înainte de invazia rusească în Ucraina), Savvidis cumpărase deja vreo 70% din Portul Salonic, al doilea port ca mărime al Greciei – primul fiind Pireu, deja preluat de o întreprindere de stat din RP Chineză, COSCO, ce cooperează cu rușii de multă veme.

Portul Salonic, numărându-se și el printre cele mai mari porturi ale Mediteranei, are o mare importanță strategică pentru NATO, ca poartă către Balcani și Europa de Sud-Est. E interesant de văzut și cum a pus Savvidis mâna pe portul Salonic. Cumpărase deja, în 2017, la privatizarea portului, 20% din acțiuni. Tot atunci, Deutsche Invest Equity Partners cumpărase 47% din acțiuni, dar în 2021, chiar în pragul războiului din Ucraina, i le-a vândut lui Savvidis.

În 2022, în plin război în Ucraina, Savvidis era socotit drept unul dintre candidații cei mai bine cotați pentru a cumpăra și portul Alexandroupoli, din nord-estul Greciei, aflat pe hartă într-o poziție strategică, de importanță militară vitală. Prin acest port, NATO furnizează tehnică militară, mai ales americană, dar și din Marea Britanie, Italia, Spania, către aliații din Estul Europei, Bulgaria, România și Polonia. Și, da, inclusiv către Ucraina.

Importanța portului a crescut foarte mult în ultimul timp, având în vedere invazia rusească asupra Ucrainei și necesitatea de a se întări flancul de est al NATO. În plus, în aprilie 2022, în portul Alexandroupoli a început construcția unui terminal pentru gaz natural lichefiat LNG, în ideea de a scăpa țările din Balcani de dependența de gazul rusesc.

Principalul competitor al lui Savvidis în această potențială afacere era grupul grec Copelouzos (legat de Gazprom), grup care deține deja controlul asupra Aeroportului Internațional din Atena. Și nu numai atât. Din 2016, Grupul Copelouzos, împreună cu Fraport AG Frankfurt Airport Services Worldwide din Germania (având la rândul său o istorie de fructuoasă colaborare cu rușii și cu Copelouzos la aeroportul din St. Petersburg) a primit o concesiune de 40 de ani ce permite consorțiului să opereze, să gestioneze, să dezvolte și să întrețină 14 dintre cele mai importante aeroporturi regionale ale Greciei.

Toate acestea se pot întâmpla și pentru că, în cadrul operațiunilor de „asanare” a economiei Greciei de după 2008, UE (citește, Germania) forțează această țară să-și privatizeze infrastructura de transporturi. Atunci, e foarte simplu, se prezintă la licitație rușii, chinezii, precum și niște nemți legați de ruși – nemți care, la timpul potrivit, pot să le vândă rușilor acțiunile cumpărate. O astfel de schemă părea să se pregătească și în cazul portului Alexandroupoli. Deocamdată însă, Grecia a decis să-l retragă de la privatizare. (Ceea ce ar putea să însemne că totuși NATO nu doarme.)

Cam acesta ar fi profilul lui Ivan Savvidis și cam cu astfel de afaceri se îndeletnicește. Așadar, cum spuneam, dacă nu ar fi fost decât chefurile de la Salonic ale vicepreședintei PE Eva Kaili în compania unui asemenea personaj, și nimic mai mult, ele justificau din plin interesul deosebit al serviciilor față de ea. Chiar ar fi fost o omisiune de neiertat ca o astfel de relație să le fi scăpat, mai ales că suntem în vremuri de război. Nu este deci deloc exclus ca tragedia greacă să se fi tras din romanul rusesc.

Rezoluțiile PE împotriva Poloniei erau scrise de șpăgarii prinși cu Qatargate

Dar se constată și altceva, anume că șpăgarii arestați în cadrul Qatargate, pentru prestarea lor în favoarea acestei țări arabe, sunt aceiași indivizi care s-au distins printr-un zel deosebit în defavoarea unei anumite țări europene, Polonia. Nu e ciudat că protagoniștii afacerii Qatargate, atât de entuziaști în laudele lor la adresa democrației și statului de drept din Qatar, investeau cel puțin la fel de multă energie acuzând Polonia de lipsuri grave în privința democrației și statului de drept și cerând să se aplice Varșoviei sancțiuni severe?

Însăși Eva Kaili, în ianuarie 2016, la nici 3 luni de la câștigarea alegerilor de către coaliția Dreapta Unită, ZP, aflată în prezent la guvernare (alcătuită în principal din partidul Lege și Dreptate, PiS, condus de Jarosław Kaczyński), se îngrijora de „turnura autoritară” pe care se înscria, chipurile, deja, guvernul polonez, și propunea să se recurgă, nici mai mult, nici mai puțin, direct la procedurile legate de art. 7 din Tratatul UE! Așa cum se știe, articolul 7, numit adesea și „opțiunea nucleară”, prevede cele mai severe măsuri pe care UE le poate lua împotriva unei țări membre, suspendându-i drepturi importante, printre care se numără și dreptul de vot.

Uitați-vă aici însă cu ce tupeu lăuda Kaili „deschiderea spre lume” și „progresele” făcute de Qatar, cerându-le celor care au de criticat, pe ton arțăgos, să nu mai „dea lecții” qatarezilor și să nu-i mai „discrimineze”.

Pe bună dreptate, europarlamentarii polonezi din coaliția de guvernare ZP au pus întrebarea: dacă indivizii arestați și anchetați în acest scandal au lucrat pentru Qatar pe șpagă, nu cumva acțiunile lor împotriva Poloniei au fost și ele tot pe șpagă? În acest caz, ghici, ciupercă, ce țară ar fi fost cea mai interesată ca Polonia să fie lipsită de mijloace financiare, ce țară avea planuri de război în zonă, ce țară are vechiul obicei precum și posibilități de a juca pe degete politicienii occidentali, prin corupție și șantaj?

De Qatargate se ajunge astfel la Russiagate

Europarlamentarul PiS Dominik Tarczyński, într-o discuție cu Tomasz Sakiewicz la TV Republika, relata că Eva Kaili, atunci când conducea dezbateri în PE, „nu permitea deputaților să se exprime liber în privința Rusiei” (…) „Când PE dezbătea sancțiunile care ar trebui introduse, Eva Kaili nu-i lăsa pe europarlamentari să se pronunțe critic pe tema Rusiei” – a mai spus Tarczyński. El a adăugat:

„Când revedem acum toate dezbaterile conduse de către acești oameni, sau intervențiile lor, de facto, ele au condus la rezultate în favoarea Rusiei, atât dpdv politic, cât și financiar. (…) Printre altele, din cauza opoziției lor, diamantele rusești nu au fost atinse de embargou (…) așa încât banii pe diamantele rusești s-au întors la Kremlin și de acolo la armata rusească. Astfel de acțiuni au fost foarte multe, iar beneficiarul lor a fost Rusia.”

Tarczyński mai descria un alt aspect important al mecanismului prin care PE producea rezoluții împotriva Poloniei:

„Dl. Panzeri, cel care a organizat întreaga rețea, după două sau trei mandate de parlamentar european, a înființat un ONG, cu sediul peste drum de intrarea principala în clădirea PE. El pregătea rapoarte despre Polonia, în care îi numea pe polonezi suprematiști albi, fanatici catolici, acolo eram comparați, între altele, cu Coreea de Nord și Belarus, cu dictaturile și pe baza acestor rapoarte, se cerea o dezbatere urgentă asupra Poloniei, avea loc dezbaterea urgentă, iar apoi erau votate rezoluțiile împotriva Poloniei (…) Și, cine a avut de câștigat din asta, politic și economic? Dacă au fost oprite sancțiunile, iar banii s-au scurs spre Rusia, dacă sancțiunile au fost diluate, iar elemente foarte importante ale acestora au fost scoase de sub aceste sancțiuni, amânate pentru următorul termen, cine a avut de câștigat? Se știa că Polonia este țara de graniță, care va ajuta Ucraina cel mai mult. Că politica noastră estică, perspectiva noastră asupra Rusiei, a noastră, a patrioților, este clară. Și că mai ales Polonia era o amenințare strategică pentru realizarea obiectivelor lui Putin. (…) Beneficiarul acestor acțiuni, atacurilor asupra Poloniei, a fost Rusia.”

Reamintim aici că, spre deosebire de majoritatea covârșitoare a analiștilor, politologilor, jurnaliștilor și iecsperților oengiști de limbă română, fie ei specializați pe spațiul estic sau pe spațiul cosmic, ILD a explicat că așa-zisele „probleme” ale Poloniei cu statul de drept și cu justiția nu există. Ele sunt inventate și folosite ca pretext pentru atacuri la adresa PiS și coaliției de guvernare ZP, care nu convin nici Rusiei, nici Germaniei, nici sectelor ideologice neomarxiste din Europa și din lume.

„În privința problemelor cu statul de drept (din Polonia), o mare parte din ceea ce a ajuns în Occident a fost rezultatul dezinformarii rusești.”

Georgette Mosbacher, FOSTUL AMBASADOR AL STATELOR UNITE ÎN POLONIA

Spre deosebire de toți cei care, din rea-credință sau din prostie, înfierau pe malurile Dâmboviței „atacul ultraconservatorilor polonezi asupra justiției” și îl comparau cu metodele lui Dragnea și ale oamenilor acestuia, noi chiar știam ce se întâmplă în Polonia și vă dădeam detalii.

Explicam de ce reforma justiției întreprinsă de PiS era legitimă, justificată, cerută și așteptată de cetățeni, fiind absolut necesară spre a se eradica Jurassic-Parcul, rămas neatins în acest domeniu în Polonia după 1989, precum și corupția aferentă – probleme serioase care vulnerabilizau societatea poloneză, îi împiedicau dezvoltarea economică sănătoasă și, nu în ultimul rând, expuneau această țară amenințărilor externe.

Vă propunem să revedeți articolele noastre pe această temă.

https://inliniedreapta.net/tag/polonia/

În contextul războiului declanșat de invazia rusească în Ucraina, noi, românii, ar trebui să-i mulțumim lui Dumnezeu că la guvernare în Polonia se află acum oamenii lui Kaczyński și nu echipa Tusk-Sikorski, pe care ar fi preferat-o rușii, nemții și toți papagalii care repetă în românește propaganda acestora. Pentru că lucrurile ar fi putut să arate azi cu totul altfel. Ucraina, în ciuda eroismului său, ar fi fost zdrobită, pentru că nu ar fi primit ajutorul pe care l-a primit. Iar noi am fi avut acum de-a face direct cu rușii.

Într-un interviu acordat agenției PAP în martie 2022, la scurt timp după năvălirea rușilor în Ucraina, fostul ambasador al Statelor Unite în Polonia, Georgette Mosbacher, declara următoarele:

„Astăzi, Polonia este cea mai importantă țară din regiune, care coordonează politica umanitară și transportul de arme către Ucraina. Sunteți, în sensul deplin al cuvântului, flancul estic al NATO – un element cheie al arhitecturii de securitate a continentului. (…) Din păcate, unii nu vor să recunoască acest fapt. UE se ocupă în prezent de statul de drept în Polonia și dezbate sancțiuni. Este timpul să o spunem cu voce tare – în privința problemelor cu statul de drept, o mare parte din ceea ce a ajuns în Occident a fost rezultatul dezinformarii rusești. Atât UE, cât și America au acceptat-o fără distanță critică. (…) Consider că Poloniei i se cuvin scuze. Din partea UE și SUA. Ați fost mai înțelepți decât noi în multe lucruri.”

Europarlamentarilor din România nu le-a picat această fisă. Ei votau chiar în acele zile (martie 2022) ca Poloniei să nu-i fie plătiți banii cuveniți din fondul de reconstrucție post-COVID. Adică, în timp ce Ucraina era lovită violent de Rusia, Polonia, principala țară care ajuta Ucraina era lovită politic și financiar de UE.

Cum poți să vii din România și să nu te prinzi de asta?

Dar la nivelul de incompetență și de slugărnicie al acestor MEP, sincer, nici măcar nu mă aștept să aflăm vreodată că s-ar fi investit în ei cine-știe-ce șpagă. Cred că pentru cei mai mulți dintre ei nici măcar nu e nevoie să se bage pe fir vreun rus, e destul dacă vine un asistent parlamentar neamț (pentru Cioloș ar fi suficient chiar și unul francez), să le spună cum votăm astăzi.

Totuși, poate că ar merita investigați, măcar cei mai harnici și mai vocali acuzatori ai Poloniei dintre acești MEP. Și toți cei care votează în interesul Rusiei. Revedeți aici Lista Rușinii, din populara serie „Listele ILD”, care trezesc o atât de grăitoare isterie în șanțul de la periferia estică a spațiului virtual și audiovizual în limba română.

Având în vedere cele ieșite la iveală cu ocazia acestui scandal, anume faptul că rezoluțiile împotriva Poloniei au fost inițiate și promovate cu zel de filiera șpăgarilor arestați și anchetați în Qatargate, care nu mai puteau de grija statului de drept pe malurile Vistulei, europarlamentarul Dominik Tarczyński a cerut să anuleze cele 36 (da, atâtea au fost, nici mai mult, nici mai puțin, Polonia e o adevărată obsesie pentru PE!) de rezoluții votate în privința Poloniei, de la victoria în alegeri a conservatorilor ZP (2015) și până în prezent.

Jadwiga Wiśniewska, MEP din partea PiS, a descris și ea mecanismul prin care s-au produs în PE astfel de rezoluții:

„În octombrie anul trecut, biroul de cercetare al PE a emis un rezumat al raportului promovat de organizația lui Panzeri Despre starea impunității în lume în 2021, ai cărui autori sunt, printre alții, Antonio Panzeri, Maria Arena și Marc Tarabella. Raportul prezintă Polonia ca o țară nedemocratică. Iar acest studiu, care este rezultatul unui parteneriat dintre Biroul de Analiză și Fight Impunity, a fost pregătit pentru deputați ca material sursă pentru a ajuta în activitatea parlamentară.

Pe baza acestui tip de dezinformare s-au purtat dezbateri, s-au adoptat rezoluții, cu privire la presupusa încălcare a statului de drept în Polonia, ceea ce a dus în cele din urmă la blocarea fondurilor de reconstrucție post-COVID pentru Polonia.”

Wiśniewska a adăugat că este evident că regimul criminal al lui Putin face tot posibilul pentru a dăuna Poloniei, care este o țară situată prima linie, în care refugiații de război din Ucraina și-au găsit adăpost și țara-ambasador al sprijinului pentru Ucraina în lume.

„După cum puteți vedea, din păcate, în Parlamentul European și în alte instituții ale UE, Rusia are multe ajutoare.”

Cine credeți că se bucura cel mai tare de introducerea mecanismului de condiționare a plății fondurilor europene de respectarea statului de drept, spre a fi folosit ca pârgie împotriva Poloniei? Francesco Giorgi, partenerul lui Kaili, oengistul de la Fight Impunity, asistent al lui Panzeri, apoi al lui Cozzolino! Giorgi jubila pentru această importantă victorie a stângii din PE.

Iată ce posta el pe twitter cu această ocazie:

The European commission is now entitled to embark on legal action to impose fines on Hungary, Poland and Czech Republic. Time of hesitation is over @vonderleyen ! #Greece 🇬🇷and #Italy 🇮🇹expect that! #Migration https://t.co/K1EIRCxH8m

— Francesco Giorgi🇪🇺🇮🇹 (@cepii13) April 13, 2020

Comisia PE prin care a trecut mai întâi proiectul acestui mecanism este Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne, numită pe scurt „LIBE”. Ea este condusă de socialistul spaniol Juan Fernando López Aguilar și din ea au provenit toate proiectele de rezoluție pentru condamnarea Poloniei, votate apoi de PE. Aguilar, personal, s-a arătat de fiecare dată deosebit de îndârjit în acest sens.

Este grăitoare o scenă din ianuarie 2020, de la o întâlnire specială de la Bruxelles, organizată de Radosław Sikorski (fost ministru de Externe pe vremea lui Tusk, foarte apreciat și lăudat de iecsperții de limbă română). Atunci a avut loc o discuție în cadrul căreia invitații s-au întrebat care ar fi strategia cea mai eficientă de combatere a guvernului polonez, constatând cu tristețe că până atunci nimic nu păruse să funcționeze.

În timpul întâlnirii, López Aguilar (președinte și atunci al comisiei LIBE) l-a întrebat pe Sikorski cum poate ajuta Parlamentul European opoziția din Polonia. „Ce se mai poate aștepta de la noi? Pentru că am făcut tot posibilul în situația actuală!” – a spus el. Drept răspuns, Sikorski i-a atras atenția că în sală se filma. „Vă rugăm să țineți cont de faptul că suntem înregistrați, așa că vă rugăm să aveți grijă ce spuneți” – a explicat europarlamentarul PO.

Ar fi interesant să ne ocupăm la un moment dat mai în detaliu de CV-ul lui Radek Sikorski, soțul Annei Applebaum, și de activitatea sa ca ministru, în special pe relația cu Rusia, Germania, Ucraina, cu o oprire specială asupra episodului Smolensk 2010. Dar nu voi mai lungi vorba aici.

Vă voi spune doar că, în contextul scandalului de corupție din PE, lucrurile merg tare prost și pentru Sikorski. Transparency International a evaluat că acesta ar încasa între 588.000 și 804.000 Euro pe an, în timp ce declara venituri de 40.000 Euro pe lună pentru „consultanță” (înmulțiți cu 12 și vedeți, nu iese). Cu aceste sume, Sikorski deține recordul printre toți MEP studiați de Transparency din această perspectivă.

Ziarul olandez NRC a dezvăluit recent că Sikorski încasează anual 93.000 Euro de la Emiratele Arabe Unite (EAU), pentru consultanță în cadrul forumului Sir Bani Yas – un forum mai special, a cărui activitate nu este deschisă presei. Sikorski, relata NRC, este în consiliul acestui forum din 2017, deci a încasat deja din această sursă vreo jumătate de milion de euro. Studiind votul lui Sikorski și luările lui de poziție în ceea ce privește Emiratele, autorii articolului constată că acestea sunt suspect de favorabile. În plus, mai spun jurnaliștii olandezi, fostul ministru polonez a uitat să declare la PE sejurul de anul trecut la conferința din EAU, pe banii acestora.

Sikorski susține că astfel de călătorii nu privesc PE, deoarece aceste activități ale sale nu au legătură cu faptul că este MEP. Transparency International respinge însă acest argument, întrebându-se dacă cineva i-ar plăti lui Sikorski asemenea sume dacă nu ar fi MEP.

Mai interesant este însă alt fir. Emiratele sunt, după cum se știe, un paradis al oligarhilor ruși, unde aceștia își găsesc tihnă și alinare în timpuri grele, de sancțiuni internaționale. Dubai-ul, doldora de bogătani ruși, mai este numit și „Mica Moscovă” (mai sunt câteva astfel de locuri pe glob). La conferința forumului Sir Bani Yas din noiembrie 2022, adică atunci când atrocitățile monstruoase comise de ruși în Ucraina erau deja cunoscute de toată lumea, a fost primit cu onoruri Serghei Lavrov, ministrul de externe al Rusiei. Se pare că Sikorski se afla și el acolo în acel moment.

Foarte probabil, vom mai afla lucruri interesante despre Sikorski într-un viitor nu prea îndepărtat. Până atunci, las aici încă o sugestie de reflecție pentru cititori:

Ați văzut ceva despre aceste problemuțe ale lui Sikorski în media de limbă română, în afară de ILD? Vă întrebați de ce nu? Oare, nu e adevărat? Nu e important? Nu ar fi bine ca, în aceste timpuri, noi, românii, să știm de care parte a politicii poloneze ar fi bine să ne ferim și cu care ar fi bine să ne aliem? E ok ce v-au spus iecsperții până acum?

Comparați cu ce vă spune ILD din 2010. Care variantă se verifică?

Să nu uităm însă de fostul ministru socialist spaniol susmenționat, Juan Fernando López Aguilar, șeful comisiei LIBE din PE, căruia, deasemenea, îi merge tare prost în aceste săptămâni. Asta deoarece anchetatorii belgieni au observat că tocmai comisia lui, LIBE, a sprijinit o rezoluție care prevedea suspendarea necesității vizei pentru cetățenii din Qatar care călătoresc în UE. Acțiunea autorităților belgiene a zădărnicit până la urmă adoptarea rezoluției, care părea să fie și ea cumpărată pe șpagă.

Mai mult, jurnaliștii spanioli au dezvăluit detalii interesante despre cum a avut loc votul în comisia LIBE în această chestiune. Rezultă că, la momentul votului, a venit în sală Eva Kaili, însoțită de colegii socialiști Marc Tarabella și Alessandra Moretti, deși nu făceau parte din comisie. Nu numai atât, ei au și votat, cu maxim tupeu, sub privirile uimite ale membrilor comisiei și sub nasul șefului acesteia, López Aguilar, care tăcea misterios și nu a reacționat.

Chiar înainte de a se trece la votarea propriu-zisă, Aguilar a dat o mică pauză, ca să șușotească ceva cu Marc Tarabella, apoi cu Eva Kaili.

Ne bazăm pe instituțiile belgiene în speranța de a mai auzi de Juan Fernando López Aguilar nu peste mult. Înainte de a încheia, nu putem să nu-l pomenim și pe Luca Visentini, secretarul general al Confederației Europene a Sindicatelor (CES), vă amintiți, unul dintre arestații în primele zile în cadrul Qatargate. Visentini a recunoscut atunci că a primit vreo 50.000 euro de la Fight Impunity. Banii i-au fost îmânați de Panzeri, în trei plicuri având imaginea lui Moș Crăciun pe ele.

Cu această ocazie, Panzeri i-a spus lui Visentini: „parcă suntem ăia din Ocean’s Eleven”.

Luca Visentini s-a remarcat și el printr-o stăruință deosebită în combaterea guvernului polonez. În vara lui 2019, în numele întregii CES, el trimitea o scrisoare organizațiilor membre, solicitând blocarea candidaturii eurodeputatei PiS Elżbieta Rafalska pentru funcția de președinte al Comisiei pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale a Parlamentului European.

„După cum știți, așa cum am informat săptămâna trecută în cadrul Comitetului Executiv, suntem expuși unui risc serios ca un reprezentant al PiS (un partid din Polonia) din fracțiunea ECR din PE să fie ales președinte al Comisiei pentru Ocuparea Forței de Muncă și Afaceri Sociale a PE. ”, scria Luca Visentini în scrisoarea datată 2 iulie 2019. Și adăuga: „Vă rog să contactați deputații europeni ai țării dumneavoastră cât mai curând posibil pentru a sublinia preocuparea profundă a mișcării sindicale cu privire la această posibilitate negativă și la necesitatea unei acțiuni imediate pentru a evita un astfel de rezultat”.

Față de mesajul lui Visentini, a protestat imediat Piotr Duda, Președintele Comisiei Naționale a NSZZ Solidarność (adică, al Sindicatului Solidaritatea) și membru al Comitetului de Conducere și al Comitetului Executiv al CES, în următorii termeni:

„NSZZ Solidarność, în calitate de membru al Comitetului Executiv al Confederației Europene a Sindicatelor, consideră inacceptabil ca, fără a consulta organizația noastră, Secretarul General, în numele Comitetului Executiv, să solicite organizațiilor asociate CES să acționeze împotriva alegerii unui candidat polonez pentru funcția de președinte al Comisiei pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale a PE. Cu atât mai mult cu cât nu s-a votat în comisie o astfel de declarație. Prin urmare, nu aveți niciun mandat să vorbiți în numele comisiei în această chestiune.” (…)

„Referindu-ne la însuși conținutul scrisorii și al anexei acesteia (o scrisoare către liderii S&D), care menționează în mod explicit „preocuparea profundă a CES”, aș dori să vă subliniez că nu există nicio poziție oficială a CES în această privință, ca să puteți acționa în numele acesteia. Până una, alta, suntem o organizație democratică și, prin acest procedeu, noi am fost lipsiți de posibilitatea de a ne exprima punctele de vedere și de a prezenta, de exemplu, o opinie disidentă”.

Să nu credeți că a ținut cineva seama de părerea sindicaliștilor Solidarității. Candidatura Elżbietei Rafalska a fost blocată eficient.

Ar mai fi multe de spus, dar trebuie totuși să încheiem. O vom face citând opinia unui foarte bun cunoscător al mecanismelor europene, europarlamentarul Jacek Saryusz-Wolski.

„Problema este de sistem, nu e o problemă parlamentară. Vedem copaci, dar nu vedem pădurea. Prindem babuște, nu peștii mari. (…) Defectul de sistem al UE este acela că, în el, unii sunt mai egali decât alții, iar instituțiile nu se controlează între ele”.

Aceasta duce, după părerea Lui Saryusz Wolski, la o „oligarhizare” în cadrul Uniunii. Există, spune el, „o acceptare sistemică pentru utilizarea politică a procedurilor împotriva celor mai slabi, dar nu și a celor care determină curentul principal”.

O manifestare a acestui lucru este ceea ce numim violență instituțională și juridică în cadrul instituțiilor UE, consideră europarlamentarul polonez. În schimb, spune el, observăm o tendință de a se încheia aranjamente în cadrul UE, bazate pe înțelegeri între cei puternici, împotriva celor mai mici.

Astfel s-au creat condiții favorabile pentru practici necinstite – a adăugat el.

foto copertă: DALL-E: “Members of the European Parliament in Brussels taking bribes from Russian oligarchs close to Kremlin Governent drawing”