Dacă reacțiile de acuzare a armatei Israelului sunt motivate la început de rațiuni umanitare, firul discuției continuă

– cu comparații ilogice, sinistre, între numărul de victime, de parcă s-ar liniști cu un scor egal la numărul de victime în absența Iron Dome; aici merită amintit succesul propagandei inoculate de sovietici încă de pe vremea lui Reagan (și acum de ruși) împotriva sistemelor de apărare ale Vestului: scutul antirachetă, inițiativa de apărare strategică – „războiul stelelor”,

– cu rămășițe de ideologie marxistă -gen „Israel le-a luat teritoriile palestinienilor, îi ține în mizerie și îi asuprește” (ar fi așadar un soi de cotropitori capitaliști ai unui vechi și brav popor) – slogane preluate la a doua ori a treia generație de tineri școliți în Vest, în fapt propagandă comunistă rudimentară à la Scornicești via Paris, Berlin, Zurich ori Londra; grație generalului Pacepa știm de multă vreme că Ceaușescu a jucat rolul de îndrumător ideologic pe lângă Arafat, și că această strategie de a prezenta în termenii asupriți-asupritori lupta pentru distrugerea statului Israel sau delegitimare acestuia a fost gândită de KGB,

și sfârșește apocaliptic cu invocarea unor lucruri care nu au nicio legătură factuală cu discuția inițială, cea despre ultima intervenție a Israel contra infrastructurii terorii din Gaza, din 2014.

Faptele, realitățile de pe teren sunt abandonate pe drum ca un balast, fie din vădită necunoaștere, fie din motivație ideologică.

Se pleacă, așadar, de la invocarea problemelor umanitare la ultimul conflict, și se sfârșește aproape de fiecare dată cu expunerea unor grave prejudecăți la adresa Israel și a evreilor:

– cu citate din Biblie – Matei, 27: „sângele Lui asupra noastră și copiilor noștri” este în top, dar și Vechiul Testament e chemat mărturie a cruzimii armatei Israelului – cucerirea Ierihonului de către Iosua de acum mai bine de trei milenii, luptele lui David cu filistenii și iebusiții, duse, bineînțeles, fără acordul Consiliului de Securitate ONU,

– cu proclamări profetice – gen „pacea nu va veni niciodată de la acest popor însetat de sânge”,

– cu fraze de-ți dau fiori de genul „evreii nu au învățat nimic din cel de-al doilea război mondial” (eu cred, tocmai, că au învățat, și că ceea ce deranjează este exact această determinare și construire a capacității de a se apăra singuri așa cum ar face orice națiune care vrea să dăinuie, înconjurată de state care nu-i recunosc dreptul la existență).

Nu contează numărul de rachete trase bezmetic de Hamas pentru uciderea israelienilor (sau, de fapt, contează că nu și-au atins ținta, fiind interceptate de scutul antirachetă Iron Dome). Nu contează toate încălcările Hamas a acordurilor de încetare a focului. Nu contează tunelurile săpate din Gaza, cu intrări din moschei și case, pentru infiltrarea teroriștilor în Israel. Nu contează răpirea și uciderea cu sânge rece a trei puști israelieni  chiar înaintea ultimei incursiuni în Gaza. Nu contează că Ariel Sharon a decis, împotriva voinței propriului popor, retragerea cu forța a coloniștilor din Gaza lăsându-i pe bunii arabi palestinieni să se administreze singuri. Nu contează nici măcar că Hamas plănuiește răsturnarea prin forță a Autorității Palestiniene din Cisiordania (pentru că acest complot a fost dejucat de serviciile secrete israeline). Nu contează că armata Israelului anunță în prealabil populația privind bombardarea unor obiective civile folosite de Hamas. Nu contează motivația antisemită și genocidară expusă cât se poate de oficial și transparent de Hamas în documentul său fondator. Nu contează că Hamas îi folosește pe civilii din Gaza pe post de scuturi umane, deși acestea sunt, limpede, crime de război. Nu contează că Hamas trage de lângă școli și spitale ONU. Nu contează că Hamas își depozitează rachete menite să ucidă civili israelieni în școli ONU, că a pus explozibili în zidurile unei clinici ONU pe care a aruncat-o în aer pe când era inspectată de soldați israelieni. Nu contează că Hamas își are birourile în spitale ONU și interoghează jurnaliști care scriu pentru publicații occidentale la câțiva metri de intrarea în camera de gardă a celui mai important spital din Gaza. Nu contează însăși perversitatea ideii de a te raporta „echidistant” față de un stat de drept, cu economie liberă și democrație funcțională și față de acțiunile ale unei organizații teroriste care a impus o dictatură atroce în Gaza.

La finalul unor astfel de discuții în care se decolează din realitate, cel mai adesea vei constata că, din păcate, contează numai invocarea trufașă și ignorantă a unor vechi prejudecăți cu două concluzii: evreii își merită soarta, Israel nu are drept la existență. Iar asta rimează iresponsabil cu obiectivul fundamental al Hamas – distrugerea Israel și uciderea evreilor.