un text de Alex Amarfei

Virtutea autentică nu cere întâi fără să ofere, nu cere perfecțiune ci funcționalitate și nu prezumă că tot răul sunt ceilalți. Este șocant că oameni care pretind că democrația e plină de rele au de fapt despre democrație o mentalitate extractivă: ce li se cuvine lor, și iar ce li se cuvine lor. În timp, desigur, li se cuvine din ce în ce mai mult. De vină sunt întotdeauna alții pentru ce nu pot extrage. E interesant că au argumente de fiecare dată (nu că ar fi valide, dar cel puțin se străduie să găsească unele), dar nu-și dau seama că asta e o modalitate de a se comporta dictatorial cu democrația: nevoia mea e proclamată necesitate absolută. Nu există să poată să se pronunțe alții despre nevoia mea, iar dacă o fac și nu o satisfac, sunt dușmani. Asta e „democrația lui dă-mi, că te spurc”. Sau „ferește-te, fă loc, că defilează interesul meu, sensibilitatea mea, fițele mele!” Sau democrația lui „tot timpul pot pretinde că mă deranjezi”. Iei bani de la buget și eu nu sunt de acord, dacă iei de la buget, oricât de justificata e nevoia ta, și oricât contribui tu însuți la buget, e ca și cum mă furi. Singurul care decide pentru mine sunt eu, și tot eu decid și pentru toți ceilalți.

Democratia, chiar când își permite așa ceva, trăiește pe osânza unor sacrificii din trecut. Asta e tot, au răbdat alții cândva ceea ce nu dorește sa rabde Gicu-plin-de-drepturi azi.

De aceea democrația fără un discurs al virtuții cetățenești este ca un pește care presupune că tot timpul va lucra o curvă pentru el și se duce la cetățeni și zice „dă-mi bani, pentru banii ăstia cineva, cândva, îți va presta servicii plăcute”.