FUNDATIA IOAN BARBUS

Drapelul

Naţionalismul nu trebuie confundat cu patriotismul. Ambele cuvinte sunt utilizate într-o manieră atît de vagă încît orice încercare de a le defini este contestabilă. Dar trebuie să facem o distincţie clară între ele, de vreme ce avem de a face cu două concepte diferite şi uneori chiar opuse. Prin patriotism înţeleg devotamentul faţă de un anumit loc şi un anumit mod de viaţă, pe care o persoană le consideră a fi cele mai bune din lume, însă nu are nici cea mai mică dorinţă de a forţa alte persoane să creadă în aceleaşi lucruri. Patriotismul este prin natura sa defensiv, atât militar cît şi cultural. Naţionalismul, pe de altă parte, este inseparabil de voinţa de putere. Scopul invariabil al naţionalistului este de a obţine mai multă putere şi mai mult prestigiu, nu pentru el, ci pentru naţiune sau pentru o entitate de altă natură în care a ales să-şi scufunde individualitatea. (George Orwell, Notes on Nationalism)

Istoric, steagul era un simbol al suveranităţii unui stat asupra unui teritoriu, nu al unei naţiuni. În preajma Unirii, steagul Moldovei avea două fîşii orizontale, albastră şi roşie, iar steagul Munteniei, albastră şi galbenă. După Unirea din 1859 a fost adoptat tricolorul naţional, iar în 1872 s-a schimbat dispunerea orizontală a benzilor cu cea verticală pe care o cunoaştem astăzi. Sub drapelul României servesc astăzi patria şi Gheorghe şi Attila, Hans, Şlomo sau Elvis. Dacă Gheorghe întîlneşte în Irak sau Afganistan vreun Ion luptînd hăbăuc sub semilună pentru renaşterea Califatului, acesta va fi duşmanul, iar Attila, Hans, Şlomo sau Elvis, camarazi credincioşi.

În ciuda hîrjonelilor istorice (care au ţinut, dacă citim onest istoria, mai puţin de 200 de ani), românii şi ungurii din Ardeal au aceeaşi patrie, au trăit alături şi devotamentul lor se manifestă faţă de aceleaşi pămînturi şi faţă de acelaşi mod de viaţă. Eu sînt român ardelean (cel puţin pe cît am putut afla, adică de la 1800 încoace), dar am crescut cu Erji neni şi Pista baci, mă jucam cu Laci, Anikó sau Ildikó, mama are nume evreiesc după primul copil al familiei care stătea în acea vreme la bunicul meu şi si-a petrecut tinereţea la Sibiu în gazdă la nişte nemţi cu care au rămas prieteni pe viaţă. Exemplele sînt nenumărate, viaţa în Ardeal a fost şi aşa; şi ar fi bine să fie şi pe mai departe.

În anii ’20, după eliberarea Ungariei de către România, au avut loc negocieri intense pentru unirea celor două ţări într-un Regat Româno-Maghiar. Conducătorii Ungariei au oferit de mai multe ori coroana maghiară Regelui Ferdinand I al României. Din partea română negocierile erau purtate de cumnatul lui Iuliu Maniu, iar printre susţinătorii unirii se aflau Alexandru Vaida-Voievod, Take Ionescu, Regele Ferdinand şi Mareşalul Averescu. În opoziţie se situau liberalii lui Ionel Brătianu, partid practic fără istorie în Ardeal. Din partea maghiară, printre susţinătorii fervenţi îl regăsim pe Contele Miklós Bánffy, fost ministru de externe al Ungariei. Acesta se trage dintr-o familie veche ardeleană şi, de altfel, după eşuarea planurilor de unire, Contele Banffy s-a mutat înapoi în Ardeal şi şi-a luat cetăţenia română. În timpul războiului prin intermediul său au fost purtate negocieri secrete între Ion Antonescu şi Anglia pentru întoarcerea armelor. Muzeul de Artă din Cluj este găzduit într-una din reşedinţele contelui. De ce să fi încercat o astfel de unire nişte patrioţi ardeleni ca Iuliu Maniu sau Vaida-Voievod? Pentru că în noua configuraţie a lumii, după destrămarea imperiilor, o astfel de unire oferea Regatului suficientă forţă pentru apărarea libertăţilor şi pentru protejarea intereselor cetăţenilor săi.

Dreptul la Viaţă, Libertate şi la Căutarea Fericirii sînt drepturi divine, însă nerespectate de oameni. De-abia ieşiţi din comunism, încă nu am învăţat să mergem bine pe picioarele noastre şi deja sîntem ameninţaţi de o nouă sovietizare. Asuprirea europeană este mai politicoasă, însă nu mai puţin periculoasă. Asuprirea europeană ne îngăduie să existăm ca naţiune, însă ne cere drapelul.

Uniunea Europeană şi-a depăşit mandatul. Era vorba de o asociere între parteneri egali în vederea înlesnirii relaţiilor comerciale şi a liberei circulaţii. Încetul cu încetul Berlaymont(ster) s-a transformat într-un nou Kremlin unde sînt planificate vieţile supuşilor din soviete: de la reţete alimentare la fumat, de la pescuit la multilingvism, mass-media, egalitatea de şanse şi schimbările climatice. Totul se reglementează la Bruxelles, într-un mod cît se poate de netransparent. Acolo li se pregăteşte viaţă mai bună, un nou paradis terestru experimental pentru supuşii din guberniile îndepărtate, sărace şi înapoiate.

Un exemplu de mecanism extrem de dubios de cedare a suveranităţii este cel reprezentat de fondurile nerambursabile. În această lume nu există astfel de gratuităţi, nu există fonduri nerambursabile. Banii “gratuiţi” acceptaţi de România reprezintă un cec în alb oferit conducerii nealese a Uniunii Europene, un angajament nescris în vederea unor acţiuni viitoare neclare din partea unei ţări sărace al cărei vot poate fi cumpărat cu pachete de făină şi ulei. (În acelaşi fel, ajutorul extrem de generos oferit de China Greciei trebuie să neliniştească pentru că reprezintă în fapt un act de donare de acţiuni europene către un despot oriental.) După trecerea acestei perioade în care uzăm (sau nu) de “dreptul” de a încasa aceste fonduri, vom continua să plătim anual contribuţii şi nu ştim dinainte cît şi pentru ce anume. Un mic exemplu: Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe (cînd am votat asta?), Catherine Ashton, şi Comisarul pentru Comerţ, Karel De Gucht, sînt practic anti-semiţi; politica comună europeană are şi va avea în continuare (cel puţin) accente anti-Israel; şi asta cu toate că în suficient de multe state dreapta populară, în general pro-israeliană, a cîştigat ultimele runde de alegeri. Pentru noi Israel este un aliat important, pentru UE este, dacă nu un duşman, măcar o entitate nejustificată şi agasantă.

Cum reacţionăm, cum ne apărăm ca ţară împotriva acestui nou val de sovietizare? Avem nevoie mai întîi să ne recîştigăm demnitatea, să ştim cine sîntem şi de unde venim, avem nevoie să ne regăsim şi Gheorghe şi Attila, şi Hans şi Şlomo şi Elvis sub acelaşi drapel. Naţionalismul nu este o valoare în sine, este o metodă; naţionalismul politic ne-a fost de folos nouă ardelenilor pentru apărarea în faţa agresiunii despotismului unguresc din sec. XVIII-XIX. Naţionalismul nu este întotdeauna, cum spune Orwell, o expresie a voinţei de putere, naţionalismul românilor ardeleni din secolul XIX a fost o formă de patriotism. Însă acum ameninţarea este de o altă natură, iar noi avem nevoie de patriotism pur şi simplu.

Şi mai avem nevoie de aliaţi egali, care să ne împărtăşească interesele; iar aceştia sînt în mod natural ţările din blocul estic: Ungaria, Cehia, Polonia, Lituania, etc. Singuri avem o voce slabă şi uşor coruptibilă în faţa progresismului năuc al socialiştilor occidentali sau în faţa pragmatismului unor înţelegeri pro-ruse, pro-turce sau pro-arabe ale Germaniei, Franţei sau Marii Britanii. Împreună cu aliaţii din blocul estic ne putem apăra în faţa agresiunii şi ne putem urmări fiecare interesele şi modul de viaţă.


În aceeaşi ordine de idei, ştiaţi că? O parte importantă dintre lăutarii din vechime erau evrei; aşa se face că Doina despre care am învăţat în şcoală că este doar a noastră, face parte si din tradiţia klezmer; pentru că le-a fost dragă, pentru că au compus şi au cîntat nenumărate doine.

The Klezmatics, Doyna

şi… Rumania, Rumania, un cîntec clasic despre toate lucrurile frumoase (sau nu ???? ) care îi leagă pe evrei de România (puteţi vedea pe youtube şi versiunea lui Lebedeff; am ales-o pe asta pentru frumuseţea interpretării şi pentru reacţia sălii – e un dintr-un musical jucat în Tel Aviv)

Moshe Schulhof – Rumania, Rumania


Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Liviu Crăciun

Liviu Crăciun

7 comentarii

  1. Pataphyl (Andrei R.)
    26 octombrie 2010

    Nu știam citatul din Orwell, auzisem doar extrem de vag despre proiectul Regatului Româno-Maghiar, n-am apucat să diger multe din argumentele din prima parte dar sînt de acord fără rezerve cu a doua parte începînd cu

    Dreptul la Viaţă, Libertate şi la Căutarea Fericirii sînt drepturi divine, însă nerespectate de oameni. De-abia ieşiţi din comunism, încă nu am învăţat să mergem bine pe picioarele noastre şi deja sîntem ameninţaţi de o nouă sovietizare. Asuprirea europeană este mai politicoasă, însă nu mai puţin periculoasă. Asuprirea europeană ne îngăduie să existăm ca naţiune, însă ne cere drapelul.
    Uniunea Europeană şi-a depăşit mandatul. Era vorba de o asociere între parteneri egali în vederea înlesnirii relaţiilor comerciale şi a liberei circulaţii.

    De fapt m-am grăbit să postez pentru a-mi exprima emoția reală pe care am simțit-o vizionînd cele două clipuri de la “știați că…”. E mai mult adevăr și simțire acolo decît în orice document guvernamental! Am nenumărați foști colegi evrei, cu mulți am reuit să reînnod legături rupte acum 40-50 de ani, cu alții chiar m-am revăzut, și da, confirm: sînt patrioți români, se simt și se comportă ca atare!

  2. Vlad M.
    26 octombrie 2010

    Dar natonalismul este, inainte de toate, un act de auto-afirmare si o expresie politica a unei loialitati primare, aceea fata de tara si popor. In masura in care se limiteaza la asta, actiunea nationalismului este una prin excelenta pozitiva. Trebuie abandonat numai daca se transforma intr-un vehicul al urii fata de ceilalti.

    Una din marile minciuni care sunt rostite in mediile aparent elevate este aceea ca tragediile secolului trecut isi au radacina in nationalism ori, mai grav, in patriotism. Nimic mai fals. Comunismul a demonstrat contrariul. Internationalismul poate ucide la fel de lesne.

  3. Liviu Crăciun
    26 octombrie 2010

    citatul lui Francesco face parte din acelasi eseu din 1945; Orwell gaseste aceleasi modele mentale la nationalistii propriu-zisi (il numeste nationalism pozitiv pentru ca acestia au un obiect al loialitatii – un exemplu este sionismul), la cei “prin transfer” (loialitatea nationalista, fiind sentimentala la origine, se poate “transfera” in urma deceptiilor provocate de obiectul sau – aici incadreaza comunismul, catolicismul politic, sentimentul de clasa sau pacifismul) sau la cei negativi (cei care au doar dusman, fara a avea insa un obiect al loialitatii – aici incadreaza antisemitismul si trotkismul)

    nationalistul lui Orwell se defineste pe sine in opozitie, de partea dreptatii si intotdeauna in competitie cu “altul”; asa se intimpla cu romanul nationalist, dar la fel se intimpla cu ardeleanul fata de moldovean, cu clujeanul fata de “albanez” (=cetatean din Alba-Iulia ???? ), cu taranul din satul cutare fata de cel de peste deal, cu suporterul “cfr” fata de suporterul “u cluj”, cu orice membru al unei familii in relatie cu ceilalti, cu unele rude fata de altele, etc; in fine, nationalistul lui Orwell este obsesiv, are predilectie pentru clasificari si coloreaza orice gest sau gind in aceleasi culori, ignora realitatea cind aceasta are tendinta sa ii contrazica parerile, pune intotdeauna si in orice conditii interesele natiei sau grupului in fata celor individuale, etc

    el opune acestui soi de angajare a loialitatii (si, pina la urma, de inecare a individualitatii) patriotismul, pe care il defineste ca atasament fata de un loc si un mod de viata, pina la urma un soi de “nationalism bun” care cuprinde doar componenta pur defensiva, atit cultural, cit si politic; cu aceasta precizare, redesteptarea nationala a romanilor din sec XIX, spre exemplu, ar veni incadrata la patriotism;

    eseul este criticabil, insa critica exagerarilor sau a lipsei de nuante trebuie sa tina cont si de faptul ca a fost scris in mai 1945; pe de alta parte, si noi avem astazi nevoie sa privim lucid si nuantat nationalismul si patriotismul, sa punem pret pe ce are valoare in sine, sa nu ne mai atasam sau sa ne angajam loialitatea fata de fictiuni; asta incerc sa spun prin redescoperirea patriotismului si a loialitatii fata de drapel

  4. Florina B.
    26 octombrie 2010

    Multumesc foarte mult pentru articol. Si prin anii 47-64, prin puscariile politice, se vorbea foarte favorabil despre incercarile de unire amintite. O discutie de felul asta a avut loc la inchisoarea din Galati intre Camil Demetrescu (diplomat, a fost printre cei care a pregatit 23 august 44) si Jakab Antal (episcop romano-catolic de Alba Iulia).

  5. abbu
    26 octombrie 2010

    Foarte buna articol si necesar,
    De mult imnul si drapelul nu mai spun nimic majoritatii romanilor.
    Incepand cu gaura facuta in drapel la revolutie,gaura care mi-a ramas definitiv in minte ca ceva de rau augur si continuand cu nesfarsitul sir de simboluri musulmane,politice,sau pur si simplu golanesti ce s-au lipit drapelului national.
    Poate daca grija pentru drapelul national in scoli ar fi mai mare decat pentru icoane,s-ar reveni la respectul pentru simboluile nationale.

  6. abbu
    26 octombrie 2010

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian