În introducerea la partea I a prefaței scrise de Constantin Antip, am enunțat motivele pentru demersul nostru de a prezenta publicului român contribuția evreiască la istoria militară a României. Este bine cunoscut că atitudinea anti-Israel are de cele mai multe ori la bază o cunoaștere deformată asupra propriei noastre istorii naționale. Înainte ca ai noștri compatrioți să se pronunțe asupra conflictelor mai vechi sau mai noi este bine să fie informați, iar informarea nu poate fi completă în lipsa unei imagini clare asupra a ceea ce au făcut evreii pentru România. Suntem perfect conșienți că nu avem nici o șansă de a-i putea îndrepta pe răuvoitori, dar credem că putem convinge măcar o parte din indiferenți și rătăciți că anti-iudaismul este moralmente greșit, indiferent dacă se numește sau nu antisionism.

Înainte de a trece la partea a doua documentului care deschide Evreii din România în Războiul de Reîntregire a Țării, 1916-1919, publicată la editura Hasefer în 1996, doresc să vă prezint câteva „mărturii ale contemporanilor”, după cum chiar se numește capitolul din volum unde pot fi găsite (menționez că îngroșările din text îmi aparțin). Una aparține regelui Ferdinand I Unificatorul, în timp ce alte trei sunt ale unor ofițeri din armata română, ale generalilor Nicolae Petala, Ioan Rășcanu și Gheorghe Rujinschi. Ele dovedesc prețuirea armatei române pentru sacrificiul și eroismul soldaților evrei și contrastează cu calomniile rostite de așa-ziși patrioți mânați nu de iubire, ci de ură.

„Am ajuns demult la convingerea și sunt mulțumit să constat că nu m-am înșelat, că toți locuitorii de pe pământul românesc, fără deosebire de rasă și origine, sunt animați de aceleași sentimente înalte de fraternitate.” – Ferdinand I (Din declarația făcută ziarului The Morning Post, 17 noiembrie 1917)

„Cine a văzut, ca mine, cum au luptat și au suferit soldații evrei alături de cei români în armata română, cum au fost răniți și uciși ca ceilalți, acela nu poate fi antisemit. În afară de armată pot să mai existe antisemiți, însă armata este liberă de antisemitism.” – General de corp de armată Nicolae Petala

„Stimăm și iubim pe cetățenii evrei întrucât au contribuit la mărirea Patriei și și-au făcut cu prisosință datoria, soldații evrei luptând în aprigele lupte cot la cot cu soldații români.” – General Rășcanu, ministru de război (Dintr-o scrisoare către președintele Uniunii Evreilor Pământeni, Curierul Israelit, 13 martie 1921)

UNIUNEA OFIȚERILOR DE REZERVĂ
Comitetul Central
Str. Brezoianu 11

D-lui
Dr. Lazăr Mayersohn
Calea Moșilor nr. 81
Loco

Iubite Camarade,

Vă spun drept că scrisoarea dvs. ne-a surprins foarte mult. Uniunea ofițerilor de rezervă strânge laolaltă pe toți ofițerii de rezervă ai armatei române. Nimeni nu face nici o deosebire între ei, căci suntem camarazi solidari.

Uniți ca pe front, uniți ca frați, așa suntem și astăzi. Gradul ne leagă laolaltă, fără nici o considerație, și jurământul depus e o garanție că toți suntem egali în drepturi și la îndatoriri.

Vă rog, iubite camarade, înscrie-te în Uniunea și fă propagandă pentru ea.

Președintele U.O.R. G-ral de divizie
RUJINSCHI
Secretar general căpit. C. Tisescu

(Curierul Israelit, 15 februarie 1931)

Este mare păcat că alți ofițeri au întinat această camaraderie născută în război prin politici care nu au adus cinste nici lor, nici țării, doar și mai mult nefericire și nedreptate.

A doua jumătate a prefaței lui Constantin Antip poate fi găsită între paginile 13 și 18.

Prefață

gen. (r) Constantin Antip

A doua coordonată de bază a susținerii războiului a fost contribuția materială. Încă din aprilie 1916, Comitetul Central al Uniunii Evreilor Pământeni chema obștea să subscrie la împrumutul național lansat de guvern.

„Am dat în toate împrejurările dovada unui patriotism sincer și leal […]. N-am precupețit niciodată sprijinul nostru ori de câte ori a fost vorba de intereseșe țării. Țara apelează astăzi la fiii săi să o sprijine în acțiunea de pregătire și de apărare a marilor ei interese. Suntem și noi fii ai țării și ne vom face și cu această ocazie întreaga datorie. Vom subscrie pentru împrumutul național. Vom subscrie fiecare pe cât ne îngăduie mijloace. DAR TOȚI.”[18]

După angajarea în război, în acest scop au fost adoptate măsuri organizatorice. Astfel, a luat ființă Comitetul de Ajutoare al Uniunii Evreilor Pământeni, cu ramificații în toată țara, având sarcina coordonării de ansamblu a acțiunii de colectare a ajutoarelor în bani sau obiecte, de realizare a conlucrării cu Crucea Roșie, societatea Familia luptătorilor, rețeaua de spitale Regina Maria și alte asociații și instituții. Un comitet special al Uniunii Femeilor Israelite se îngrijea de confecționarea de rufărie necesară spitatelor militare, după cum un comitet de doamne și domnișoare colecta bani pentru combustibil, haine, încâlțăminte, pregătea și expedia pachete cu daruri soldaților de pe front de Crăciun și Anul Nou.

Pe lângă Uniunea Evreilor Pământeni, și-au dat concursul Comitetul Federal al Sioniștilor, societatea Sacra, lojile masonice Noua Fraternitate din București, B’nei B’rith din Iași, Egalitatea din Craviova, Bien din Galați și altele. Spitalele comunităților evreiești au fost puse la dispoziția armatei, multe școli și sinagogi au fost transformate în lazarete; de asemenea, așezămintele create de diferite personalități pentru ocrotirea bolnavilor sau bătrânilor, cum au fost cele din Iași și București ale fruntașului socialist dr. Leon Ghelerter, sau cele zece spitale amenajate și susținute pe cheltuiala proprie – în locașuri de cult, case părăsite, remize – de soții Mina și Aron Schuller din Bacău. Au fost inițiate numeroase cantine și ospătării populare care serveau masa gratuit la sute și mii de persoane din rândurile familiilor luptătorilor de pe front sau ale refugiaților din spațiul ocupat de inamic.

Importante sume de bani au fost subscrise individual pentru cele mai variate nevoi impuse de război, iar un industriaș și proprietar din județul Botoșani, Frederic Costiner, vedea peste timpul imediat, contribuția lui de 20.000 de lei fiind destinată creării unui fond în vederea cumpărării de pământ pentru urmașii sătenilor căzuți în luptă.

Cauza pentru care România a intrat în război a fost slujită și de activitatea de informare și propagandă făcută peste hotare, în care au fost antrenați și intelectuali evrei; alături de Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Vasile Lucaciu, Constantin Mille, între colaboratorii ziarului La Roumanie, editat la Paris de emigrația română, s-au aflat reputații ziariști evrei Emil D. Fagure și Albert Honigman, după cum alături de unul dintre pionierii aviației mondiale – Traian Vuia, stabilit de mulți ani în Franța – milita la Londra dr. Moses Gaster, exilat din România, care era șef-rabin al comunității sefarde din Marea Britanie. În Războiul nostru în note zilnice, Nicolae Iorga scria:

„Nu oricine, ca eminentul nostru concetățean și confrate d. Emil Fagure, are chemarea firească de a culege de pe buzele lordului Milner și ale lui Looyd George asigurări pentru acea patrie pe care o iubește atât de mult și a servit-o totdeauna așa de nobil.”

După Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, care, urmând hotărârilor Sfatului Țării de la Chișinău și Congresului General de la Cernăuți, desăvârșea procesul făuririi statului național unitar român, ziarul Curierul israelit, în numărul din 12 decembrie 1918, putea conchide:

„Ne-am împărtășit din durerile acestui război, la care au luat parte toți fiii noștri. La temelia României Mari rămâne și piatra care am pus-o noi.”

O piatră ce a fost înroșită de sângele celor aproape 1000 de morți și 800 de răniți din rândurile evreilor care au luptat sub drapele regimentelelor armatei române. Recunoștința binemeritată din partea națiunii române a fost promptă.

„Stimăm și iubim pe cetățenii evrei – scria generalul Ion Rășcanu, ministru de război în guvernul prezidat de generalul Alexandru Averescu între 1920 și 1921, președintelui Uniunii Evreilor Pământeni, Wilhelm Filderman -, întrucât au contribuit la mărirea Patriei și și-au făcut cu prisosință datoria.”[20]

Regele Ferdinand îi cuprinde pe evrei în declarația:

„Am ajuns de mult la convingerea, și sunt mulțumit să constat că nu m-am înșelat, că toți locuitorii de pe pământul român, fără diferență de rasă și origine, sunt animați de aceleași sentimente înalte de fraternitate.”[21]

Semn al recunoștinței reprezintă cele peste 800 de decorații conferite – între 1916 și 1920 – eroilor de neam evreiesc, precum și înaintările în grad militar făcute de-a lungul multor ani.

Susținerea războiului cu toate mijloacele, jertfa de sânge dată pe câmpurile de bătălie au constituit argumentul hotărâtor pentru împlinirea emancipării evreilor români, trecerea de la regimul de tolerați la cel de cetățeni egali. Dacă după Războiul de Independență au fost încetățeniți în bloc aproape 900 de evrei participanți, după Marea Unire din 1918 au devenit cetățeni cu drepturi depline toți evreii din România, potrivit Decretului-lege nr. 2685 din 22 mai 1919. Acest act va fi consacrat și internațional prin luarea lui în considerare la definitivarea Tratatului minorităților elaborat de Conferința de Pace de la Paris. Pe lângă legislația internă, România se declara gata să accepte orice dispoziție pe care statele componente ale Ligii Națiunilor ar admite-o pe propriul lor teritoriu în privința minorităților naționale. La 10 ani de la emiterea Decretului-lege 2685, ale cărui prevederi fuseseră încorporate ăn Constituția din 1923, Curierul Israelit, în editorialul numărului din 10 mai 1929, afirma:

„După război, țara a știut să facă dreptate populației evreiești. Legea legilor pe care țara însăși și-a dat-o, după înfăptuirea marelui ideal național, a consacrat egalitatea în drepturi, după ce în război se vădise egalitatea în fața datoriei cetățenești.”

Actul de dreptate înfăptuit se cerea apărat cu îndărjire deoarece împotrivă-i se ridicau organizațiile politice naționalist-extremiste de tipul Ligii Apărării Național-Creștine și Ligii Arhanghelului Mihail, sub impulsul cărora, din resentimentar pe plan religios și economic, antisemitismul devenea unul de cruciadă rasistă. Declarându-se „justițiare”, „salvatoare ale neamului”, formațiunile amintite căutau să impună întregii societăți sloganurile „pericolului evreiesc”, „conspirației iudaice” sau „iudeo-masonice”, înscriindu-și pe prapori eliminarea evreilor din viața cetății, ba chiar alungarea lor din țară.

Împotriva agresivității noilor cruciați, forțele politice evreiești au acționat concertat și în solidaritate cu celelalte forțe democrate și antifasciste din țară. Este revelatoare, sub acest aspect, confruntarea pe cale publicistică dintre președintele U.E., W. Filderman, și șeful L.A.N.C., A.C. Cuza. Liderul politic evreu demonta piesă cu piesă angrenajul diversionist al bătrânului retrograd și punea în lumină datoria democrației și a puterii de stat de a împiedica ascensiunea naționalismului primitiv, atentatele împotriva evreilor și altor naționalități conlocuitoare constituind o primejdie de moarte nu numai pentru israeliți și pentru cei „vânduți jidanilor”, ci și pentru națiunea română în totalitatea ei. Cât privește comportamentul evreilor în ansamblul social, acesta trebuia să rămână neschimbat.

„Numai armonizarea interesului general – țara – și a intereselor majorității – poporul român – cu interesele noastre poate fi rodnică – arăta W. Filderman într-o cuvântare din aprilie 1937. Apelez la evrei și la toți fruntașii lor, să nu-și piardă memoria. Luptând necontenit pentru drepturile noastre, să nu confundăm țara și poporul român cu agitatorii. Să urmăm aceeași politică de dragoste și de conclucrate cât mai strânsă, cât mai leală, cât mai repetată în toate acțiunile și în toate întreprinderile cu românii, pentru binele tuturor.”[22]

Era în aceste cuvinte expresia concentrată a platformei de pe care, în perioada postbelică, populația evreiască s-a implicat în munca de consolidare și proășire a României reîntregite. Aceasta a reclamat, ca prim pas, modelarea unitară a propriei conștiințe, ținând seama că România îi întrunea acum pe evreii crescuți în școala românească în Vechiul Regat și pe cei care, în Transilvania, Bucovina și Basarabia se formaseră în cultura austriacă, ungară și rusă. O dată constituită în minoritate națională unitară, evreimea trecea la al doilea pas, integrarea în societatea românească, dar nu prin dizolvare, nu prin anihilare, ci prin afirmarea identității sale.

Așadar, asumarea destinelor proprii se împletea intim cu asumarea destinelor țării, împletire reflectată benefic în aportul substanțial la modernizarea structurii economice, sociale și politice ale țării, la avântul ei spiritual. Astfel, pe plan economic este de remarcat eficiența marilor întreprinzători în industrie, comerț, finanțe-bănci, dar și încurajarea întreprinderilor mici și mijlocii, contribuție notabilă la formare și dezvoltarea clasei de mijloc, de existența și travaliul căreia, și în zilele noastre, țări ca Germania, de exemplu, leagă prosperitatea economică generală. Strălucit s-au manifestat fiii „poporului cărții” pe eșichierul cultural, comandamentul urmat fiind acela al cunoașterii, înțelegerii și prețuirii „comorilor spirituale ale neamului românesc” – cum sublinia chiar în Parlament Theodor Fischer, viitorul lider al Partidului Evreiesc în cuvântul de răspuns la Mesaj la începutul legislaturii 1928-1929 – și al participării efective la sporirea valorilor culturale ale societății românești.

Investiția de inteligență în știință și cultură se îngemăna cu investiția materială: vestitul financiar Jacques Elias, prin testamentul întocmit încă din 1914, lasă întreaga sa avere, evaluată, când s-a stins din viață, îm 1923, la peste un miliard de lei, forului suprem științific și cultural al țării – Academia Română -, iar un alt bancher de întinsă notorietate, Aristide Blank, susținea editarea de lucrări fundamentale din cele mai diverse discipline, prin editura de nivel european Cultura Națională.

O ofensivă de proporții a declanșat intelighenția evreiască pe tărâmul creației literare. Dacă, de exemplu, în domeniul științelor filolofige, un Barbu Lăzăreanu, Alexandru Graur, Jacques Byck, I. Aurel Candrea beneficiau de opera antebelică a unor uriași – Hariton Tiktin, amic cu Eminescu, Moses Gaster, Lazăr Șăineanu -, dacă Marcel Iancu, Victor Brauner, M.H. Maxy, Jules Perahim fuseseră precedați de un și de remarcabili plasticieni, care începe cu pașoptiștii Constantin Daniel Rosenthal și Barbu Iscovescu, ogorul literar, identificabil doar prin două nume de evrei – povestitorul popular Cilibi Moise și dramaturgul Ronetti-Roman -, își aștepta semănătorii. Și când aceștia au apărut, au produs un adevărat miracol.

Se poate spune, fără a greși, că perioada interbelică s-a caracterizat printr-o explozie de talente, ilustrată de nume de rezonanță: Felix Aderca, Beniamin Fundoianu, Isac Peltz, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Mihail Sebastian, F. Brunea-Fox, prințul reporterilor, Sașa Pană, M. Blecher, Maria Banuș și câți alții ar mai putea fi citați. Nu mă pot opri de a aminti aici judicioasa constatare a subtilului ziarist Marius Mircu: dacă minoritatea maghiară și cea germană din România au dat scriitori maghiari și germani, minoritatea evreiască a dat scriitori români.[23]

Ca un adevărat imn răsună pasajul dedicat de Ilarie Voronca, în A doua lumină, limbii române:

„Din toate limbile europene, limba românească ne pare cea mai adânc înzestrată cu un material sensibil sufletului actual. Esențialmente poetică. O rezonanță multiplă. O imagine ca o glandă în perpetuă secreție. O construcție senzuală a predicatului, substantivul păstrând o mlădoșenie de horă duminicală, verbul mușcând dârz ca un paltin în pulpa vântului, adjectivul șuierând trestie sub înjunghierea lopeții. O prospețime de șipot în pas toate oglinzile întretâindu-se și apoi atâtea tuneluri neexplorate, cuvinte noi cu șfichiuire de nuia. Ce imbecil a spus că literatura și limba românească nu trebuie înglobată încă în arta contemporaneității? Dar cum nu pricepeți, arta nouă cuprinde toată vigoarea, surpriza, trânta dreaptă a acestei limbi.”[24]

Participarea largă, susținută, intensă a evreilor la progres în toate sferele era și cel mai viu omagiu adus celor ce s-au aflat în lupta pentru edificarea României Mari, adeverind sensul cuvintelor rostite, la prima sărbătorire a Eroului Necunoscut, de venerabilul rabin dr. Iacob Itzhak Niemirower, că „eroii români, fără deosebire de origine și religie, care au salvat trecutul statului român de pieire și care au pus o bază sigură viitorului iubitei noastre patrii” reprezentau „o trăsătură de unire între toți fiii țării românești.”[25]

Amintirii acestor eroi îi este închinată și cartea de față, mănunchi de documente și mărturii evocatoare despre participarea evreilor români la actul Reîntregirii, care se publică acum, când se împlinesc 80 de ani de la intrarea României în primul război mondial.

Note
[18] Curierul israelit, 21 aprilie 1916, chemarea a fost reprodusă de principalele cotidiane române.
[19] Nicolae Iorga, însemnarea Ce se poate face în pribegie din Războiul nostru în note zilnice, vol. III, Editura Ramuri, Craiova, 1923.
[20] A se vedea textul reprodus în volumul de față.
[21] Idem.
[22] Dr. W. Filderman, Pro domo mea, Editura Cultura Românească, București, 1937, p.45-46
[23] Marius Mircu, Treizeci și șase de stâlpi ai lumii, Editura Glob, Bat Ilam, Israel, 1994, p.5.
[24] Ilarie Voronca, A doua lumină, Editura Unu, București, 1930, p.24.
[25] I. Niemirower, Eroul necunoscut în Curierul israelit, 20 mai 1923.