În apărarea Occidentului

Etichete:

Există carţi care izbutesc să deschidă drumuri către viitor chiar dacă par a se ocupa de oameni sau evenimente care aparţin trecutului. Acesta este cazul cărţii lui Ibn Warraq, Defending The West: A Critique of Edward Said’s Orientalism, apariţie editorială din 2007 ce vine să suplinească dorinţa multora de a sistematiza cunoştiinţele cu privire … …

Există carţi care izbutesc să deschidă drumuri către viitor chiar dacă par a se ocupa de oameni sau evenimente care aparţin trecutului. Acesta este cazul cărţii lui Ibn Warraq, Defending The West: A Critique of Edward Said’s Orientalism, apariţie editorială din 2007 ce vine să suplinească dorinţa multora de a sistematiza cunoştiinţele cu privire la Orientul musulman şi hindus.
Faptul că Edward Said, autor american ce este părintele expresiei – Islam, religion of peace – a indus în eroare lumea ştiinţifică fiind el însuşi în eroare, a fost demonstrat cu acurateţe in aceasta carte. În cele ce urmează se prezintă traducerea unui articol remarcabil, scris de Rebecca Barnum şi apărut in New English Review. Sunt multe paralele ce fac jonţiunea cu fosta lume comunistă din est, dar sunt şi multe aspecte ce ţin de o lume ce trăieşte o viaţă ciudată şi care de multe ori are nevoie de alţii pentru a se reforma…

O minte descătuşată

de Rebecca Bynum (decembrie 2007)

Defending The West: A Critique of Edward Said’s Orientalism (Apărând Occidentul: O Critică a Orientalismului lui Edward Said)
de Ibn Warraq
Prometeus Books, 2007, 500p

Ibn Warraq este probabil cel mai învăţat şi articulat apostat musulman din generaţia noastră. A studiat islamul mai adânc decât oricare altul iar opera sa exegetică asupra Coranului este fără seamăn. Ibn Warraq se ocupă de adevăr, de modalitatea în care Coranul şi islamul au apărut, precum şi de adevărul despre interacţiunea civilizaţiei islamice cu restul umanităţii. În recenta sa carte, Ibn Warraq explorează adevărul despre mult huliţii orientalişti si colonialişti aparţinând lumii occidentale şi interacţiunea lor cu lumea orientală, atât musulmană cât şi hindusă. Warraq critică în mod expres cartea Orientalism a lui Edward Said, care a înveninat minţile unei generaţii de învăţaţi din Orientul Mijlociu şi i-a întors împotriva şcolii marilor orientalişti din trecut, în special a celor din secolul 19. Studiul lui Warraq se duce chiar mai departe, observând lunga istorie a atitudinilor invăţaţilor si artiştilor occidentali în descrierea lumii orientale, de la grecii antici până în zilele noastre.

Edward Said se auto-descrie adesea ca fiind “un creştin înfaşurat în cultura musulmană,” aceasta fiind o descriere corectă, deoarece Edward Said vede realitatea într-adevăr prin prisma culturii musulmane şi aplică aceasta modalitate de abordare la studiul istoriei, cu rezultatul unei teze simpliste şi reducţioniste care, deloc surprinzător, a găsit un teren fertil în mediile academice americane moderne. Deseori în istoria dezvoltării intelectuale occidentale apare câte cineva, neavând neapărat geniu, dar care, prin exprimarea unui set general de idei în aşa manieră încât să sintetizeze o tendinţă, işi pune o marcă personală pe o întreagă generaţie. Un asemenea om a fost Edward Said.

Din fericire, Ibn Warraq, alăturându-se lui Ernest Geller, Bernard Lewis, Albert Hourani, Robert G. Irwin şi lui Nikki Keddie, îşi dezvoltă critica sa deja considerabilă din alte lucrări în ultima sa carte, Defending The West (Apărând Occidentul, n.t.). Ibn Warraq demonstrează în detalii amănunţite slabiciunile atât ale presupunerilor cât şi a metodei utilizate de Said. La baza nereuşitei lui Said se află o neputinţă a acestuia de a înţelege mintea occidentală, aceea care s-a născut în cultura occidentală. În mod ironic, în timp ce Warraq demonstrează, luând exemplu cu exemplu din cei mai cunoscuţi orientalişti, că aceştia aveau o dorinţa reală de a înţelege culturile non-occidentale (atât cu exemple din zona musulmană cât şi din aria hindusă), Said, în ciuda faptului că a fost educat la şcoli occidentale şi că a trăit cea mai mare parte a vieţii în America (a studiat atât la Princeton cât şi la Harvard, apoi a devenit membru al corpului profesoral de la facultatea Columbia), demonstrează un refuz încăpăţînat de a înţelege miezul gândirii occidentale, supunând în schimb Vestul la un reducţionism crud ce frizează caricatura. Astfel, Said scrie:

Nu cred că este deplasat să afirm că natura interesului pentru India sau Egipt a unui englez trăind în aceste ţări pe la sfârşitul secolului nouăsprezece nu a fost niciodată separată în mintea sa de statutul lor de colonii britanice. A spune asta poate părea foarte diferit de a spune că toată ştiinţa academică despre India şi Egipt este oarecum nuanţată, impregnată, violată de factorul politic de bază – şi totuşi asta este ceea ce afirm în acest studiu al Orientalismului.

Orientalism, pg.11

Cultura occidentală a fost creată ca rezultat al unei sinteze a două curente din istoria gândirii, Helenismul şi Iudaismul, aşa cum a notat Matthew Arnold cu mult timp în urmă. Pe de o parte se află grecii antici, care s-au gândit foarte mult la sociologie, politică, ştiinţă şi filozofie, dar care au neglijat religia, şi pe de altă parte sunt evreii care s-au gândit serios la natura lui Dumnezeu şi la moralitate şi care au luat religia foarte în serios. Înregistrarea reflecţiilor lor a creat cel mai avansat corp al gândirii religioase pe care a cunoscut-o lumea.

Când această gândire religioasă, dezvoltată pe mai departe de acel ultim profet evreu, Isus, a fost ulterior elenizată, sinteza rezultată a creat un corp al gândirii care poate fi privit ca o nouă ordine socială, una intens concentrată pe individualism – salvare şi auto-realizare individuală. Urmărirea cunoaşterii pentru ea însăşi, ca parte a unui proces de auto-actualizare individuală, este luată ca fiind o constantă în societatea occidentală şi totuşi acest aspect profund al civilizaţiei occidentale este în continuare înteles greşit de către lumea musulmană, deoarece ţelul societăţii musulmane este diametral opus individualismului. Lumea musulmană se concentrează în schimb pe perfecţionare comunitară, în apărarea şi lărgirea sistemului islamic, care pare să nu aibă alt scop decât propria perpetuare. Acest lucru face ca lumea islamică să considere de regulă în mod greşit că simpla curiozitate a intelectualului occidental are drept scop ascuns apărarea sau lărgirea zonei occidentale. Aceasta este o înţelegere greşită pe care dr. Said era într-o poziţie unică de a încerca să o corecteze, dar în loc de asta s-a văzut pe sine însuşi ca un apărător în plus al Orientului musulman împotriva asaltului rapace, continuu, al lumii occidentale. Said a fost un apărător al culturii musulmane şi al viziunii acesteia a unei umanităţi perpetuu divizate, aşadar un apărător al islamului.

Criticându-l pe Said cu referire la o altă carte a sa , Covering Islam: How the Media and the Experts Determine How We See the Rest of the World, autorul Martin Kramer notează că în ediţia revizuită a acelei carţi este inclusă o referire a lui Said la mass-media care face “speculaţii despre ultimele conspiraţii pentru a arunca în aer clădiri, pentru a arunca în aer avioane comerciale, sau de a otrăvi alimentări cu apă.” Oricum, când avioane comerciale au fost utilizate să arunce în aer World Trade Center patru ani mai târziu, Said s-a retras din zona publică şi a refuzat să răspundă la telefon.

Recenzia lui Robert Irwin a lucrării Dangerous Knowledge de Martin Kramer.

Că scopul societăţii ar trebui să fie grija faţă de individ, că de aceea ar trebui ca ştiinţa să fie privită ca fiind crucială în împlinirea individuală, aceste lucruri sunt concepte străine minţii islamice, pentru care binele este definit ca fiind ceea ce este bun pentru islam sau bun pentru comunitatea musulmană ca întreg. Bunătatea ca un concept aparte de islam nu există şi cu atât mai puţin ca o valoare transcedentală care poate fi realizată în suflet. De aceea, cunoaşterea nu există ca un lucru bun în sine. Cunoaşterea este bună doar dacă face să înainteze scopurile societăţii islamice.

Se pare că Said s-a identificat cu acest concept atât de deplin încât nu poate să-şi imagineze oameni studiind Orientul din dorinţa simplă de a câştiga cunoaştere şi pentru a-şi lărgi mintea şi simpatiile ca o funcţie a auto-realizării, sau că unii colonialişti ar fi putut avea motive altruiste. Pentru el, cercetarea occidentală a Orientului nu avea alt scop decât o cucerire şi o umilire a Orientului. De aceea, toţi oamenii de ştiinţă orientalişti care au lucrat înainte ca Edward Said să ajungă pe scenă, sau mai exact, aceia care au lucrat într-o atmosferă anterioară corectitudinii politice şi care au spus adevărul neînfrumuseţat asupra islamului şi asupra societăţilor islamice, trebuie ca, în accepţiunea Said-iştilor, să fie neglijaţi iar istoriile lor rescrise conform liniilor Said-iene. Said chiar merge atât de departe încât să descrie eronat opera lui Richard W. Southern şi pe aceea a lui Raymond Schwab ca fiind în consonanţa cu el când de fapt, aşa cum demonstrează Ibn Warraq, operele lor resping teza lui Said de la început la sfârşit.

Ibn Warraq realizează un mare serviciu atunci când cu multă rabdare şi cu multă grijă, atent la detalii, face o istorie amănunţită a acelor orientalişti care de-a lungul istoriei occidentale au fost continuu angajaţi în studierea culturilor non-occidentale şi în mod specific a culturii islamice de la începuturile sale. Propriile lor scrieri ne dau posibilitatea de a urmări cum aceşti orientalişti sunt atât curioşi cât si foarte simpatetici cu viata “celorlalţi”, cum s-ar spune a acelor fiinţe umane care trăiesc existenţe independente în cadrul culturilor diverse. În timp ce Said prezintă acele scrieri occidentale despre Orient ca arătându-l iraţional, slab, feminizat şi capabil numai de reacţie datorită Occidentului, nicicând acţionând datorită unui impuls propriu. Said a afirmat că Occidentul a construit diferenţele dintre Est şi Vest şi le atribuie unor esenţe imutabile care de aceea nu pot fi fi surmontate pentru a justifica exploatarea Orientului. Irfan Khawaja, un profesor de filozofie şi un apostat (al islamului, n.t.) a afirmat la o conferinţă din 2005:

… Said este adeptul unui set incoerent de afirmaţii asupra faptului dacă doctrinele au sau nu esenţe. Pe de o parte, Said este prin natura tezei sale adeptul ideii că orientalismul are o esenţă. Pe de altă parte, el acuză orientalismul pentru ideea că islamul are o esenţa. Prima dată Said este adeptul credinţei că doctrinele au esenţă. A doua dată Said se arată adeptul ideii că doctrinele nu o au. Această combinaţie este clar inconsistentă, dar ambele afirmaţii sunt centrale în teza sa. Dată fiind inconsistenţa tezelor sale, Said este obligat în mod logic să renunţe la una din ele. Dar, dată fiind natura tezei sale, nu poate dezaproba vreuna din teze fără să dezaprobe întreaga teză a cărţii sale. De aceea, cartea este un eşec intelectual evident. Punând sare pe rană, Said admite explicit că “a proiectat cartea ca să fie inconsistentă teoretic.” Mai departe se arată că această lucrare este un eşec admisibil. Pentru a pune şi mai multă sare pe rană, Said are îndrăzneala să acuze orientalismul de violarea legilor logicii – o critică care poate fi descrisă, în cel mai bun caz, ca fiind un act perpetuu de ipocrizie.

Defending The West, pg.269

Să acuzi că orientaliştii timpurii erau motivaţi de lăcomie colonială este tot atât de înşelător ca şi afirmaţia curentă că aceia care studiază islamul şi cultura islamică astăzi sunt motivaţi de ură sau frică. Aceia care au lansat termenul de “islamofobie” au puţină sau chiar le lipseşte înţelegerea asupra adâncimii şi avengurii acestor învăţaţi sau a operei lor. Oricine care răsfoieşte acele pagini va fi impresionat de adâncimea înţelegerii, de simpatia şi de relaţia biunivocă a orientaliştilor timpurii către societăţile musulmane cât şi a corespondenţilor lor moderni, ca omul de ştiinţă Ibn Warraq. Acesta propune faptul că ar exista de fapt trei islamuri:

Islamul 1 este ceea ce a spus Profetul, învăţăturile sale din Coran.
Islamul 2 este o religie aşa expusă, interpretată şi dezvoltată prin Tradiţii (hadith) de teoreticieni şi de jurişti, care include sharia, legea islamică precum şi corpul teologiei dogmatice.
Islamul 3 este ceea ce au făcut sau realizat musulmanii, cum s-ar spune civilizaţia islamică, aşa cum este ea cunoscută în istorie, aproximativ echivalentă cu Creştinătatea.

Defending The West, pg.284

Orientaliştii trecuţi în revistă în aceasta carte variază în atitudini faţă de Islamul 1 sau 2, de la ostilitate implacabilă la conversiune, dar ei arată o remarcabilă simpatie catre Islamul 3, către musulmanii înşişi. Este deosebit de nefiresc pentru comentatori ca să utilizeze termenul “islamofob” pentru a descrie pe aceia care, la fel ca şi anti-comuniştii din secolul XX, sunt motivaţi nu de ură împotriva fiinţelor umane, ci prin simpla opunere faţă de totalitarism. S-ar putea argumenta că anti-comuniştii erau mult mai îngrijoraţi faţă de cei prinşi în sistemul totalitar decât cei care arătând simpatie faţă de sistemul comunist, au făcut prin asta o mare injustiţie victimelor sale.

Care au fost adevăraţii prieteni ai victimelor comunismului? Cu siguranţă nu cei care ne-au spus că sistemul comunist era speranţa viitorului, sau aceia care susţineau o atitudine liniştitoare, conciliantă, sau aceia care erau pentru “angajament constructiv” cu statele comuniste. Cine sunt adevăraţii prieteni ai musulmanilor astăzi – aceia care îi liniştesc cu privire la totalitarismul lor prin pretenţia că totul este dulceaţă şi lumină, sau aceia care se opun pe temeiuri umanitare?

Ibn Warraq este un intelectual în cel mai pur sens, unul care, cu un mare risc personal, a îndrăznit să arunce lanţurile islamului şi să recunoască şi îmbraţişeze ce este mai bun în lumea occidentală: arta sa, literatura sa, libertatea mentală şi intelectuală. Studiile sale asupra Coranului şi asupra islamului nu sunt motivate îndeosebi prin ura faţă de un sistem obtuz, ci mai degrabă prin dragostea de adevăr. Warraq este un om care poate să se mişte între două lumi cu înţelegere şi compasiune pentru ambele. Lucrării sale ar trebui să i se acorde atenţie la cele mai înalte niveluri guvernamentale sau culturale, ca fiind expresia unei minţi descătuşate cu adevărat.

Daniel Francesco

Daniel Francesco

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *