Eroii români din ultimul secol sunt foarte nedreptăţiţi.

Parcă la inspiraţia lui Iliescu, în Vest nu se iau în considerare decât protestele din perioada ceauşistă, iar atunci se preferă numai disidenţii şi se ignoră suveran rezistenţii.

La noi, când nu se neagă existenţa eroilor, sacrificiile lor sunt evaluate de neaveniţi şi găsite prea mici sau inactuale. Cele mai tari caractere ale ţării, oamenii cu care ne mândrim cel mai mult, sunt analizaţi ştiinţific de experţi infatuaţi care nu vor decât să profite de cei care şi-au câştigat renumele cu sânge (la propriu) . În loc de recunoaştere ni se servesc serate literare cu „comentarii de intimi, amendamente de edificaţi, dezvăluiri de cunoscători” (vorba lui Tudor Octavian) ce reduc cel mai adesea măreţia gesturilor şi a statorniciei în suferinţă la nivelul autorului şi publicului de moment. Am aflat cu stupoare, nu demult, că Alina Mungiu Pipidi a stabilit ca eroii ne ard la buzunar şi, între ei, Ion Diaconeescu este chiar exorbitant.

Între eroii nedreptăţiţi, Ion Diaconescu e unul dintre cei mai nedreptăţiţi.

Un om foarte inteligent şi foarte echilibrat, al cărui curaj moral şi fizic nu a fost contestat deschis de nimeni, a fost comparat, măsurat şi comentat de toţi neîntrebaţii, începând de la intelectuali sclifosiţi şi politicieni fripturişti până la gospodine şi puştime fără educaţie. I s-a reproşat că nu vorbeşte bine, când el vorbea clar şi la obiect. Că nu are priză la public pentru că avea prea mult respect pentru oameni şi lua prietenia personală prea în serios pentru a se ocupa de succes de mase. Că nu se ştie ce a făcut pentru PNŢ pentru că ciocoiul nou, dispreţuitor şi cinic, nu ţine seamă decât de ce e la nivelul lui, nu şi ce e deasupra lui.

A absolvit strălucit liceul Mihai Viteazul din Bucureşti şi Institutul Politehnic. Începuse cea mai promiţătoare carieră şi nu avea nevoie de sprijin politic care să îi deschidă vreo uşă pentru că inteligenţa şi munca proprie erau suficiente. A intrat în lupta politică în cel mai defavorabil moment, numai din spiritul de dreptate şi cinste în care a fost format în familie. În puşcărie, curajul moral şi fizic era recunoscut de cei care l-au văzut cum s-a purtat când a fost pus la încercare, indiferent că erau tovarăşi de suferinţă sau torţionari dezaxaţi – repet acest lucru pentru că modestia şi reţinerea lui nu îl lăsau să se întrevadă. Pus la încercare în cele mai psihopate feluri, nu şi-a trădat crezul politic şi nu şi-a părăsit familia şi prietenii. După ce a stat foarte multă vreme în lanţuri (fizic) la Aiud, în 1956, a fost trimis la Râmnicul Sărat. Atunci era deja o personalitate, ştiut fiind că nu oricine a fost trimis acolo. Ion Diaconescu a fost printre puţinii care au supravieţuit toţi cei şapte ani, de la debutul experimentului Râmnicu Sărat, până la încheierea acestuia.

Ca pentru toţi deţinuţii politici, ieşirea din închisoare nu a însemnat şi uşurarea poverii. În afară de familie şi prieteni, nimeni nu s-a întrebat dacă s-a adaptat la societatea „nouă” şi cum şi-a refăcut viaţa. Cu toate acestea, cei care l-au cunoscut la Valea Călmăţuilui îl reţin ca pe un om energic şi optimist, deşi el tocmai ieşise dintr-un loc vecin cu iadul, în care condamnaţii, ani de zile, nu i-au văzut şi nu i-au auzit decât pe călăi. După zeci de ani a rămas la fel. La sediul PNŢCD era acelaşi om optimist, care râdea cu poftă şi nu avea aerul obosit aproape niciodată.

Nu s-a autocompătimit şi a făcut tot ce se putea în condiţiile date. A rămas alături de prietenii din PNŢ, iar noi am putut vedea că dorinţa de viaţă şi de luptă politică nu l-au părăsit nici după 94 de ani. Nu e o coincidenţă faptul că a fost printre cei care au înscris PNŢ-ul în Internaţionala Creştin-Democrată în 1987 şi că, mulţumită şi lucidităţii şi stăruinţei cu care a sprijinit toată viaţa opţiunea anglo-americană, în timp ce era preşedintele Camerei Deputaţilor, România a devenit un partener serios (şi nu peste mult membru deplin) al Alinţei Nord-Atlantice. După cum nu e întâmplător nici că rectitorit biserica din comuna natală şi că oamenii de acolo îl respectă şi iubesc.

Pentru ca jertfa să fie completă, la presiunile fizice la care a fost supus în închisoare şi la persecuţiile politice din toată perioada comunistă, s-a adăugat mâhnirea produsă de priveliştea sforăriilor şi arivismului lingăilor şi infiltraţilor mai mult sau mai puţin discreţi din partid. Sigur că ştia cine sunt sforarii şi nu îşi făcea iluzii în privinţa lor. După mărturia Domnului Ion Varlaam, care l-a văzut cum reacţiona în cele mai tensionate împrejurări, el, care nu se dădea în lături de la suferinţe fizice chiar cu riscul vieţii, avea oroare de luptele interne. Avea o „slăbiciune”: nu putea să îi vadă învrăjbiţi pe ai lui. Deşi a evitat conflictul deschis, pentru cine ştie câte ceva despre PNŢCD, este foarte clar că nu i-a plăcut compania trepăduşilor, nici măcar cât era inevitabil în mod formal.

Cu toate că prea mulţi dintre colaboratorii politici din PNŢCD nu l-au răsplătit cum se cuvenea, el continuat să fie deschis şi prietenos cu cei care îi mai rămăseseră fideli şi să facă noi sacrificii, care au mers până la achitarea din ultimele economii a facturilor pentru sediul PNŢ (ca să ştie şi prof. Mungiu cam ce voia să facă cu banii).

În ce mă priveşte, sunt foarte impresionată de lunga prietenie cu părinţii mei, neîntreruptă timp de multe zeci de ani grei. Probabil că a început cu opţiuni politice asemănătoare, mai ales anticomunismul. Ce e frumos e că a continuat cu asumarea riscului de a miza pe prietenia celuilalt în condiţii de incertitudine, de demoralizare, de împlinire poate prea târzie a visurilor din tinereţe. Aceasta e prietenia adevărată, nu absenţa idilică a asperităţilor, neverosimilă de altfel în relaţia dintre caractere foarte tari, ci pariul câştigat în ciuda duşmanilor şi a cinismelor vieţii. Nu pot să uit cât de frumos a vorbit Ion Diaconescu la moartea tatălui meu şi nici că întreba mereu de mama, de sora mea şi de Marius Bostan.

După alegerile din 2007, când ţărăniştii nu mai erau în parlament, Diaconescu spunea că aceasta nu o mare problema pentru că partidul a mai avut o perioada de aproape 50 de ani fără parlamentari, adăugând însă că cel mai important este faptul că cei mai înverşunaţi adversari politici au fost nevoiţi să adopte poziţia PNŢ privind orientarea ţării spre Occident, aderarea la NATO şi UE, afirmarea valorilor morale, economia de piaţă şi democraţia.

Mi se par foarte grăitoare reacţiile la aflarea trecerii lui Ion Diaconescu la cele veşnice. Doamna Lăzărescu şi domnii Mihai şi Adrian Marinescu, nepoţii care l-au îngrijit cu dragoste până în ultimul moment tac. Prietenii vorbesc despre tăria şi optimismul lui. Oamenii obişnuiţi îi admiră de profilul moral. Politicienii care l-au amărât cel mai mult vorbesc cu un tremolo în glas de moralitate, de cât au fost impresionaţi de exemplul lui, de golul rămas… Câţiva mâncători de spanac reiau pe bloguri tâmpeniile despre despăgubiri.

Probabil că vor apărea fripturişti care să spună că ei sunt adevăraţii fii spirituali ai – iată, din nou! – ultimului senior. Nu trebuie crezuţi. Nu ei sunt adevăraţii continuatori ai lui Ion Diaconescu. Ei sunt lupii la oi. Mai degrabă trebuie să avem încredere în cei mulţi şi cuviincioşi, care nu se lungesc la vorbă, însă reţin lecţia de tărie morală. Ion Diaconescu e continuat de cei văd partea plină a paharului, care fac ce pot în condiţiile date, învaţă mereu, îşi păstrează credinţa şi îşi iubesc ţara cu statornicie în fapte, nu în lamentaţii şi promisiuni.