FUNDATIA IOAN BARBUS

Legi împotriva Legii (I)

Uniunea Europeană, în forma sa actuală, poate fi considerată aproape ca împlinirea unei utopii juridico-administrative. Juridică, ceea ce nu înseamnă justă. Rețeta pentru orice neajuns este o nouă reglementare – care, de obicei, nu poate fi deosebită de lege – iar juriștii devin doctorii realității noastre betege, şi totodată, ultima instanță, adică suveranii regimului postdemocratic.

Se înmulțesc noile generaţii de drepturi ale omului, ce se bat cap în cap unele cu celelalte, iar legiuitorii europeni se îngrijesc într-atâta de noi, încât se străduiesc să cuprindă în paragrafe toate domeniile vieții umane. Legislația are pretenția să reglementeze viaţa intimă şi de familie, totalitatea relaţiilor dintre angajator şi angajat, toate comportamentele noastre, exprimările și atitudinile noastre. Ea devine sinonimă unei politici cu ambiţii din ce în ce mai totalitare şi se transformă în instrument de inginerie socială, pentru construirea Europeanului, adică a Omului Nou.

Pentru a realiza acest lucru, legislația trebuie să distrugă formele tradiţionale de existență ale locuitorilor continentului nostru, precum şi orice identitate mai puternică ce le definește statusul, cum ar fi naţiunea, religia, şi chiar familia şi sexul; deconstruieşte cultura clasică europeană şi principiile acesteia.

Legislația ajunge să înlocuiască obiceiul, etica, precum şi piaţa, și să devină singurul sistem de reglementare al comportamentelor umane. În acelaşi timp, prin forța lucrurilor, se desprinde de ideea de dreptate și de intuițiile etice universale. În veșmintele unui pragmatism liber definit, devine domeniul unor inițiative complet arbitrare, care fac apel la noi drepturi ale omului, înființate ad hoc, și a căror principală preocupare ar fi grija de minorităţi create arbitrar. O astfel de legislație devine instrument al noii ideologii a stângii liberale, căreia, deşi nu posedă un canon oficial, i se pot deduce cu ușurință principiile, atât din teoria cât şi din practicile curentului politic şi cultural dominant în Europa de astăzi.

Concepută astfel, legislația are ambiţia de a înlocui, sau cel puțin de a reduce în mare măsură politica, deci sfera auto-determinării comunităţilor reale, naţionale, ceea ce înseamnă, de asemenea, lichidarea democraţiei sub forma care ne este cunoscută. În locul acesteia sunt create ficţiuni de tipul democraţiei europene, adică al consensului prin dialog, care, paradoxal, conduce la dominaţia celor mai puternice grupuri de influenţă, al căror teren de vânătoare devine în prezent UE. În acest fel sunt realizate interese, atât materiale, cât şi ideologice, care, întrepătrunse, constituie configurația actuală a Europei.

Dar, ca de obicei, proiectele utopice sunt puse în aplicare sub forma caricaturii lor – un paravan, în spatele căruia, cei mai puternici preiau puterea. Reacţia puterilor continentale, în special a Germaniei, a făcut ca politica acestor țări să fie cea care stabilește în prezent direcţia de acţiune a UE. Politica reală se împleteşte însă cu ideologia stângii liberale, care își pune amprenta asupra ei.

Naţiunea și statul național luate la ochi

Se poate considera că acest proces a luat amploare începând cu Tratatul de la Maastricht, adică de la apariția UE la începutul anilor ’90 din secolul care a trecut, dar noile concepte legislative deja apăruseră mai devreme şi s-au dezvoltat odată cu formarea comunităţii europene. Proiectul acesteia este un răspuns față de cel de-al Doilea Război Mondial şi, în sens mai larg, față de criza europeană 1914-1945, care aproape că a dus la sinuciderea continentului nostru.

În acest context, ideea înființării unei comunități europene mai profunde, care ar putea depăşi animozităţile tradiţionale, era, din toate punctele de vedere, rezonabilă. Dar, la crearea ei au participat și unele fobii care, în timp, au apăsat extrem de greu asupra configurației viitoarei Uniuni Europene şi au devenit un element esențial al noii ideologii. Ele provin din diagnosticul care punea responsabilitatea pentru criza europeană, culminând în cel de-al Doilea Război Mondial, pe seama naţionalismului, și considera naţional-socialismul, echivalat cu fascismul, drept o continuare directă a naționalismului.

Prima afirmaţie este doar parţial adevărată; cea de a doua, care extinde în mod nejustificat conceptul de fascism, are caracter ideologic, și mai mult mistifică decât clarifică. Ea a făcut totuși o carieră remarcabilă şi continuă să fie una dintre abordările canonice de interpretare a naţional-socialismului. În cadrul ideologiei de stânga, devine o justificare pentru lupta împotriva patrimoniului cultural al Europei, al cărui moştenitor, mai mult sau mai puțin legitim, ar fi hitlerismul.

Putem fi de acord că, într-o anumită măsură, el a rezultat din tradiţia europeană, care conţine numeroase curente de idei, ce se ciocnesc între ele, iar la marginea ei a funcţionat întotdeauna un curent revoluționar ce o contesta. Din acesta s-a născut naţional-socialismul, pe drept cuvânt numit de unul dintre adepții săi, devenit mai târziu un critic, Herman Rauschning, „o revoluţie a nihilismului”. El era îndreptat împotriva fundamentelor culturii occidentale, împotriva întregului ei raţionalism clasic şi împotriva creştinismului. Metaforic, putem considera că principalii dușmani ai lui Hitler şi ai echipei sale au fost cele două surse ale tradiţiei noastre: Atena şi Ierusalimul. Naziștii urau și capitalismul, identificat cu „spiritul evreiesc”. Cu toate acestea, în lupta pentru putere, nazismul, ca și leninismul de altfel, nefiind legat de niciun fel de reguli, de nicio lege primordială sau naturală, s-a dovedit a fi foarte pragmatic şi a jonglat cu uşurinţă cu diferite idei.

În jargonul şi eristica stângistă, denumirea de „fascist”, sau, și mai neclară şi arbitrară, cea de „fascizant”, au devenit epitete curente, îndreptate împotriva unor atitudini şi credinţe diverse, care nu numai că nu au avut nimic de-a face cu fascismul, ci dețin un loc binemeritat în tradiţia europeană, cum ar fi: etica eroică și categoria sublimului, etc.

Experienţa nazismului a provocat suspiciuni față de un stat puternic, ce se folosește de lege pentru a impune o ordine etică. Trauma războiului a declanșat teama de majoritate și a sugerat o grijă specială pentru minorităţi care, prin natura lucrurilor sunt mai slabe.
De fapt, acestea au fost mai degrabă reflexe rezultate din luarea în serios a propagandei naziste.

Hitlerismul a instrumentalizat categoriile de „stat” şi „lege”, şi se poate dovedi că a acționat împotriva ideilor fundamentale ale acestora. Naziştii au fost doar o minoritate bine organizată, care are întotdeauna un avantaj faţă de majoritatea neorganizată şi reușește să-i impună voința sa. Acest lucru nu înseamnă că temerile de tirania unui stat puternic şi de despotismul majorității sunt nefondate. Acestea trebuie totuși să fie privite în contextul altor pericole.

Experienţa nazismului în Europa a dus la impunerea de constrângeri legale asupra voinţei democratice a majorităţii. Au slujit pentru aceasta Curțile Constituţionale, care aveau rolul de a supraveghea democraţia, ca să nu comită suicid, aşa cum s-a întâmplat în cazul Republicii de la Weimar. Cu timpul, acestea au început să treacă dincolo de rolul ce le fusese încredințat, şi să interpreteze nu numai litera, ci și „spiritul” Constituţiei, ceea ce le-a făcut să treacă mult dincolo de atribuțiile prevăzute de creatorii lor.
Putem observa un proces similar în Statele Unite, unde întregul sistem judecătoresc, în special Curtea Supremă, încearcă în permanență să-și extindă competenţele în dauna reprezentării politice şi politicii ca atare. Legislația care pierde fundamentul puternic al normelor general acceptate, definite drept lege naturală, se lipsește, în același timp, de restricţiile care rezultă din aceasta. Autoritatea sa suferă o atrofie, față de care răspunsul ei este extinderea continuă a sferelor sale de acţiune şi asumarea de noi și noi competențe.

Pericolele pozitivismului juridic

Experienţa celui de-al Doilea Război Mondial a impus contestarea dogmei pozitivismului juridic, ce domnea înainte pe continent. Teza sa principală spunea că legea este voinţa suveranului, iar sistemul moral şi cel juridic operează în ordini complet diferite. Adoptând o jurisprudenţă astfel concepută, nu era posibilă judecarea criminalilor naziști, care acționaseră în conformitate cu legislația celui de-al Treilea Reich, şi nici ca această legislație să fie supusă unei critici fundamentale.

Mai mult decât atât, procesul de la Nüremberg părea să încalce o normă sacră de drept, „lex retro non agit” (legea nu este retroactivă). Acestor îndoieli le-a răspuns filosoful juridic german Gustav Radbruch, introducând categoria de „fărădelege legiferată”. Acest lucru nu înseamnă doar o lege nedreaptă, ci o lege care este făcută cu contestarea conștientă a ideii de justiţie.

Cel de-al Doilea Război Mondial a trebuit să ducă la respingerea pozitivismului juridic dur, care funcţionase înainte, de la John Austin, trecând prin Hans Kelsen. Noile sale versiuni, în ediția lui Herbert Hart sau Joseph Raz, s-au îndepărtat de la dogmele pozitiviste, nu au subliniat importanţa dominantă a voinţei suveranului, nici diferenţe radicale între sistemul juridic şi cel moral. Hart este cel care a spus că dacă societatea nu se vrea a fi un club de sinucigași, atunci sistemul ei normativ trebuie să reflecte un minim de drept natural.

Se poate considera că pozitivismul juridic tradiţional a fost o tentativă, tipică pentru acele vremuri, de a construi un sistem științific de reglementări, şi prin urmare, închis şi auto-suficient, care respingea legea naturală ca pe relicva unei concepții pre-științifice, religios-mitologice asupra lumii. În urma experienței devastatoare a nazismului, unii gânditori anterior favorabili pozitivismului, cum ar fi Radbruch, au înţeles că trebuie să se revină la o anumită formă de drept natural. În general însă, a domnit convingerea că apărarea împotriva despotismului puterii constă în independenţa sistemului judiciar, având drept element Curțile Constituţionale, dar și în normele universale cuprinse în drepturile omului şi în crearea unei legislații supra-naționale pe baza acestora.

În mare măsură a dispărut conştientizarea faptului că, atât normele constituţionale, cât mai ales cele supra-naţionale, garantate în drepturile omului, trebuie să aibă un anumit fundament, şi să rezulte dintr-o anumită concepţie asupra omului şi a lumii. Se pare că nimeni nu se preocupa atunci de aceasta, peste tot dominând spiritul pragmatismului.

Drepturile omului şi evoluţia lor

Nu întâmplător, drepturile omului sunt numite astăzi „religia seculară a timpurilor moderne.” Şi, așa cum se întâmplă cu Ersatz-urile (înlocuitorii, n.t.) religiei, se încurcă în contradicţii.

Drepturile omului pot fi deduse din legea naturală. Ele sunt atunci un element dintr-o ordine mai largă, şi derivă din ideea de dreptate. Expunerea lor a fost un efect al apariţiei liberalismului, care a redirecționat gândirea juridică şi politică asupra subiectului uman individual, iar ordinea politică a dedus-o dintr-un contract social, adică dintr-un acord ipotetic al tuturor pentru crearea unui anumit sistem de putere.

Această schimbare a avut un caracter fundamental. De la dreptul obiectiv, care indica regulile funcționării lumii, şi deci și a omului integrat în ea, şi, în același timp, considera pedeapsa drept o reacție adecvată față de încălcarea acestora, accentul a fost mutat pe dreptul subiectiv, subliniindu-se drepturile individului uman. În general, însă, clasicii liberalismului nu au contestat ordinea din lume, adică legea naturală.
Termenul „drepturile omului” a apărut pentru prima dată în Codul de Legi al Statului Virginia în anul 1776. Astfel de drepturi i se cuvin fiecărui om, prin naştere, şi se află mai presus de politică. John Locke, cel care a scris despre acestea în Două tratate despre cârmuire (1690), le-a denumit „drepturi naturale” şi a arătat că ele trebuie să ocrotească viaţa, sănătatea, libertatea şi proprietatea. În Constituţia Americană, acestora li se adaugă și dreptul la „căutarea fericirii”. De fapt, până la mijlocul secolului al XX-lea domnea un consens general cu privire la domeniul lor de aplicare.

În anul 1945, încă în umbra celui de-al Doilea Război Mondial, organizaţia care a fost creată ca o încercare de răspuns față de tragedia lui, adică ONU, subliniază necesitatea acestora în documentul său constitutiv, Carta Națiunilor Unite. Trei ani mai târziu, adoptă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Ea se compune din 30 de articole. Primele 20 pot fi considerate drepturi naturale ale omului, înscrise în reglementări concrete. Articolul 21 este un fel de manifest democratic, ce identifică drepturile civile cu sistemul democratic. Următoarele nouă sunt un ansamblu de largi revendicări ținând de economie, politică şi cultură.

Noile generaţii de drepturi ale omului au apărut ca o consecinţă a evoluţiei pe care a parcurs-o gândirea politică occidentală, inclusiv liberalismul însuși. Creşterea predispozițiilor de stânga a dus la considerarea drepturilor clasice ale omului ca fiind „abstracte” şi chiar ca „apărătoare ale ordinii exploatării capitaliste”. Adepții unor astfel de opinii au susţinut că nu se poate beneficia de adevărata libertate, şi nici chiar de viaţă, fără satisfacerea nevoilor elementare economice şi sociale. Făcând abstracție de gradul de îndreptățire al acestei abordări, trebuie să atragem atenţia asupra diferenţei fundamentale, calitative, dintre drepturile clasice ale omului şi „noile generaţii” ale acestora: revendicări economice şi drepturi colective.

Primii care au extins drepturile omului la drepturile sociale au fost iacobinii. În anul 1793, ei au introdus „Declaraţiei Drepturilor Omului și Cetățeanului” în versiunea lor (prima provenind din anul 1789), ce garanta, printre altele: dreptul la muncă – şi la îngrijire, în cazul incapacității de a munci. Aceasta se întâmpla în momentul apogeului terorii revoluţionare.

În 1961, statele membre ale Consiliului Europei au adoptat Carta Socială Europeană. În 1966, Adunarea Generală ONU a adoptat două acorduri internaţionale privind drepturile: Pactul International cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale şi Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, care au intrat în vigoare în 1976. În plus, a promulgat un număr mare de convenţii în această privință.

În prezent, sunt propuse noi generaţii ale acestora, chiar şi în Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, parte integrantă a Tratatului Constituțional UE, care, după respingerea acestuia, a fost anexată – ca non-obligatorie, deşi semnată de aproape toate ţările – la Tratatul de la Lisabona, de fapt, introducând propunerile constituţiei eșuate. Proliferează noi și noi „drepturi”: reproductive, ecologice, drepturi ale copiiilor, și chiar ale animalelor.

Revendicarea ca drept

Drepturile tradiționale ale omului erau menite să-l apere împotriva despotismului puterii şi să-i impună acesteia limitări. Prin urmare, au un caracter negativ şi relativ uşor de determinat. Pot fi considerate norme universale. Viaţa, libertatea, un anumit nivel de garantare a proprietății asupra a ceea ce s-a dobândit în conformitate cu legea, sunt indispensabile pentru funcţionarea şi dezvoltarea omului, indiferent de civilizaţia în care trăiește.

Acestea sunt reguli condiţionate. Oricine le încalcă şi, în sens mai larg, încalcă regulile de drept, poate fi lipsit de proprietate, de libertate, iar în cazuri speciale, de viaţă. De asemenea, în situații excepționale, comunitatea politică are dreptul de a le limita.

Drepturile civile au un caracter diferit. Cele recunoscute la articolul 21 din Declaraţia Universală adoptă drept normă sistemul democratic, prevăzând dreptul de a participa la alegeri regulate, universale şi secrete. Se poate considera că, în cultura noastră, aceasta este o regulă politică ce funcţionează, deci este justificată. Aceasta presupune, însă, o serie de condiţii prealabile, fără de care ea se poate transforma în propria-i parodie, și poate duce la efecte radical diferite de cele scontate. Alegerile în ţări fără o identitate civică au devenit o ocazie pentru ca un anumit grup (naţiune, trib) să-și impună voința comunității generale, şi, sub pretextul aplicării formale a democraţiei, care în sistemul social respectiv funcționează defectuos, au fost de multe ori distruse structurile sociale tradiţionale, care acționau acolo.

Revendicările sociale trebuie să fie, prin natura lucrurilor, arbitrare. Care este nivelul de trai adecvat? Ce înseamnă asistenţă medicală, sau învăţământ gratuit? Şi ce înseamnă „drept la muncă” şi cum ar trebui ca statul să îl asigure tuturor? Aceste aşa-numite drepturi sunt particulare, iar tentativa de a le universaliza este utopică. Unul este standardul decent de trai în Sudan şi altul în Elveţia. Nu pentru că sudanezii ar fi o specie inferioară de oameni, ci pentru că standardul de viață al elvețienilor, acumulat de-a lungul secolelor, le-a creat acestora alte aşteptări şi alte posibilități de a le pune în aplicare.

Se poate, într-adevăr, considera că foamea fără vină este un scandal moral-politic şi lumea ar trebui să facă tot posibilul pentru a o elimina, dar nu există pentru aceasta vreo reţetă. Ajutorul extern trebuie să treacă prin instituțiile locale, într-o oarecare măsură responsabile pentru starea ţării în care domnește foametea. Un astfel de ajutor poate, prin urmare, servi la consolidarea acelei politici dezastruoase, care a cauzat nenorocirea. Cunoaștem, din secolul XX, câteva exemple de ajutor internaţional, care a consolidat regimuri criminale. Controlul exercitat de către donatori asupra distribuției pe plan național ar însemna subordonarea ţării respective față de aceștia. Instituţiile internaţionale funcţionează prost, etc.

Revendicările sociale se raportează la situația cantității limitate de bunuri în care omul funcționează, şi ridică întrebarea privind regula redistribuției. Se vor dedica mai mulţi bani îngrijirii sănătăţii, sau poate educaţiei, sau justiţiei, sau armatei? Puterii i se pot impune anumite restricţii, dar nicio reglementare nu o poate dota cu mijloace materiale. Cineva trebuie să plătească pentru aşa-numitele beneficii „gratuite”, altfel spus: trebuie ca mai întâi să fie luate de la cetățeni resursele, pentru ca, mai apoi, ele să fie redistribuite. Întotdeauna, aceasta se leagă de întrebări ca: în ce măsură statul poate dispune de proprietatea privată şi interveni în viaţa cetăţenilor, pentru a duce o politică redistributivă eficientă? Reflectând la gradul aplicării acesteia, trebuie să cântărim, de asemenea, consecinţele negative inevitabile pe care trebuie să le declanșeze, printre altele, extinderea instituţiilor birocratice, care au tendinţa de a deveni independente, şi de a înghiți tot mai multe resurse.

Toate acestea, mai ales într-un sistem democratic, se află în domeniul politicii, adică al preocupării pentru binele comun. Comunitatea cade de acord asupra metodelor optime de auto-organizare, în condiții care se schimbă. Intervenţiile legislative în politică duc la limitarea acesteia, şi, astfel, la lipsirea de autodeterminare a cetăţenilor, în locul cărora cineva vrea să decidă, odată pentru totdeauna, şi să le planifice viaţa.

Pentru apărarea autonomiei persoanei umane pot fi – şi, probabil, trebuie – impuse constrângeri permanente şi universale oricărei guvernări (chiar democratice). Apărarea demnităţii umane, într-o anumită măsură, trebuie exclusă din domeniul politicii. Totuși, aceasta este o abordare model şi ştim că, în cazuri speciale (stare excepțională), astfel de norme trebuie să fie, de asemenea, reduse. Cu toate acestea, în general, ele sunt relativ evidente.

Revendicările sociale sunt contrariul unei astfel de evidențe. Drepturile social-economice sunt o încercare de a impune modelul de stat social-democrat, ceea ce vine în contradicţie cu convingerile democratice declarate în altă parte de către susţinătorii acestuia. Acesta este un atac la drepturile fundamentale ale cetăţenilor, o limitare a libertăţii lor politice şi o încercare de a decide în locul lor chestiuni fundamentale din acest domeniu.

Traducere de Anca Cernea

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Bronisław Wildstein

Bronisław Wildstein

9 comentarii

  1. Riddick
    28 octombrie 2012

    Foarte bun articolul, îl preiau la blog.

    Tusk şi partidul lui sunt în pierdere de viteză, conform sondajelor. Şi nu în favoarea socialistilor, ci a conservatorilor (partidul PiS, condus de Jaroslaw Kaczynski).

  2. Toiu
    28 octombrie 2012

    “Drepturile civile au un caracter diferit. Cele recunoscute la articolul 21 din Declaraţia Universală adoptă drept normă sistemul democratic, prevăzând dreptul de a participa la alegeri regulate, universale şi secrete. Se poate considera că, în cultura noastră, aceasta este o regulă politică ce funcţionează, deci este justificată. Aceasta presupune, însă, o serie de condiţii prealabile, fără de care ea se poate transforma în propria-i parodie, și poate duce la efecte radical diferite de cele scontate. Alegerile în ţări fără o identitate civică au devenit o ocazie pentru ca un anumit grup (naţiune, trib) să-și impună voința comunității generale, şi, sub pretextul aplicării formale a democraţiei, care în sistemul social respectiv funcționează defectuos, au fost de multe ori distruse structurile sociale tradiţionale, care acționau acolo.”

    Aceasta este o afirmatie dureros de adevarata! Cel mai recent exemplu: Venezuela. Venit la putere prin vot popular mascariciul de Chavez a reusit sa distruga intr-o decada bruma de fundament democratic dintr-o tara oarecum normala (normala pentru standardele din AL).

    In Europa de Est (inclusiv in multe tari din URSS) aceasta concluzie a lui Wildstein s-a verificat, din pacate, de prea multe ori! Sigur ca, in aceasta regiune, aceste regimuri post comuniste nu au distrus structuri sociale traditionale. De aceste structuri se ocupasera zeci de ani cu eficienta maxima regimurile criminale comuniste de la mijlocul sec.XX. In schimb au reusit sa zapaceasca categorii intregi de oameni in asa masura incat intalnesti la tot pasul cetateni (inclusiv prieteni proveniti din acelasi mediu social si politic!!) care incearca din rasputeri sa te lamureasca cat de abuziv si depasit este un regim democratic. Confuzia dintre un regim democratic cu norme izvorate din legi naturale si morala elementara (Cele 10 porunci) si aberatiile unor regimuri care nu se raporteaza in nici un fel la aceste norme este extrem de periculoasa!

  3. Anca Cernea
    28 octombrie 2012

    textul e mai lung, l-am împărțit în fragmente (trei),
    încă mai lucrez la traducerea ultimei părți,
    vom posta II și III în următoarele zile
    mi se pare un articol foarte important

  4. Anca Cernea
    28 octombrie 2012

    Da, Platforma se face tot mai rău de spanac, ies la iveală tot mai multe adevăruri sinistre despre Smolensk, se înmulțesc atacurile la religie – problema TV Trwam, pentru care opoziția și diferite organizații catolice au realizat cel mai mare marș de protest de după 1989, cca 200 000 participanți, atitudinea anticatolică a liberalilor PO în chestiunile pro-life și familiei tradiționale – slugărnicia lui Tusk față de Rusia și de UE, scandaluri imense de corupție, mari probleme economice, etc etc. PiS e în creștere, a depășit Platforma în sondaje. Trebuie spus că sondajele, prin definiție, sunt un instrument de propagandă al Platformei, dar, chiar și așa, PiS este dat în fața PO.
    Un mare scandal, foarte important, recent descoperit este acela că LA ALEGERILE PARLAMENTARE DIN 2011, SERVERELE PRIN CARE S-AU TRANSMIS REZULTATELE DE LA NIVEL LOCAL LA BEC-UL POLONEZ SE AFLAU PE TERITORIUL FEDERAȚIEI RUSE ȘI APARȚINEAU UNOR FIRME PRIVATE CU CAPITAL RUSESC – CF EXPERȚILOR, ACEST LUCRU A PUTUT INFLUENȚA REZULTATUL ALEGERILOR.
    Prof Urbanowicz, care a descoperit acest detaliu și l-a făcut public, a murit brusc a doua zi după ce l-a comunicat. În ultima vreme, multă lume a murit brusc în Polonia. În acest week-end a murit brusc un martor cheie în privința misterelor de la Smolensk, Lt. Remigiusz Muś, tehnician militar care s-a aflat la bordul Jak-40, ce aterizase la Smolensk cu o oră înaintea dezastrului. Polonezii consideră că Muś, care știa o mulțime de lucruri, și nu se temea să le spună, a fost victima sinucigașului în serie, care lovește, unul după altul, o mulțime de martori incomozi.

  5. Mihaela Bărbuş
    28 octombrie 2012

    http://www.romanialibera.ro/actualitate/europa/un-martor-cheie-in-ancheta-mortii-presedintelui-poloneaz-kaczynski-gasit-mort-282278.html

    10:20, 29 Octombrie 2012

    Un martor-cheie în ancheta morţii preşedintelui poloneaz Kaczynski GĂSIT MORT
    de RL ONLINE
    Unul din martorii-cheie în ancheta asupra cauzelor prăbuşirii aeronavei Tu-154 lângă Smolensk (vestul Rusiei), care a costat viaţa a 96 de cetăţeni polonezi, între care preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski, soţia sa Maria, precum şi peste 80 de oficiali de rang înalt din armată, politică şi reprezentanţi ai societăţii civile, a murit în circumstanţe încă neelucidate, informează Agerpres.

    El a fost descoperit spânzurat sâmbătă seara la domiciliul său din apropierea Varşoviei, transmite Polskie radio şi Wiadomsci.

    După cum a declarat presei un reprezentant al Parchetului, Dariusz Slepokur, anchetatorii consideră că este vorba de o sinucidere, neavând deocamdată motive pentru a suspecta o crimă.

    Corpul neînsufleţit al lui Remigiusz M. (42 de ani), inginer de bord pe Yak-40, a fost descoperit în subsolul casei în care acesta trăia împreună cu soţia sa.

    În ziua fatidică de 10 aprilie 2010, Remigiusz M. se afla în cabina aparatului de zbor Yak-40, care aterizase cu o oră mai devreme pe aeroportul militar Severnîi de lângă Smolensk, unde avea să se prăbuşească Tu-154.

    Prin staţia de bord, el a auzit convorbirea dintre echipajul aeronavei oficiale şi turnul de control de pe aeroportul de lângă Smolensk.

    În depoziţiile sale, el susţinea că dispecerul rus i-a permis aeronavei prezidenţiale poloneze să coboare ‘până la înălţimea luării unei decizii’ de 50 de metri, în pofida ceţii dense. Potrivit versiunii oficiale, dispecerul nu ar fi permis coborârea decât la o altitudine de 100 de metri. Conform mărturiilor pilotului polonez, turnul de control rus permisese înainte coborârea până la altitudinea de 50 de metri pentru aparatul său de zbor Yak-40.

    Şeful Comisiei parlamentare de anchetă a catastrofei aeriene de lângă Smolensk, Antoni Macierewicz, comentând moartea inginerului de bord, a remarcat că acesta a fost unul din cei doi martori – cheie ai dosarului. Al doilea este pilotul de pe Yak-40, Artur Wosztyl, care ar trebui plasat sub pază, în opinia sa.

    ‘Am impresia că se strânge laţul în jurul nostru, al celor care pot să spună adevărul despre Smolensk’, citează portalul Niezalezna.pl. o declaraţie a şefului Comisiei de anchetă, vicepreşedintele partidului Lege şi Justiţie, al fraţilor Kaczynski, susţinător al teoriei că Rusia este responsabilă în cazul tragediei lângă Smolensk.

    În august, comisia condusă de acesta a dat publicităţii un raport, care menţiona o explozie produsă la bordul aeronavei preşedintelui Lech Kaczynski înainte de prăbuşire.

    Aeronava Tu-154, cu o delegaţia oficială de 88 de persoane plus opt membri ai echipajului, s-a prăbuşit în condiţii de vizibilitate redusă, în apropiere de aeroportul militar Severnîi, fără să existe vreun supravieţuitor. Oficialii polonezi se îndreptau la Katyn /nu departe de Smolensk) cu ocazia celei de-a 70-a comemorări a execuţiei zecilor de mii de militari polonezi, din ordinul lui Stalin, în 1940, în URSS.

  6. Riddick
    28 octombrie 2012

    Who will be carrying out the investigation concerning Remigiusz Mus?

    The investigation concerning the death of the technician of the Yak-40, which on 10th April 2010 landed in Smolensk, is from now on to be carried out by the District Prosecutor’s Office in Warsaw.

    The autopsy of Remugiusz Mus’s body was planned to take place today at 12:15 p.m. in the Forensic Medicine Institute in Warsaw. It also turns out that from today on the investigation concerning his death will be carried out by the District Prosecutor’s Office in Warsaw and not by the community prosecutor’s office.

    The investigation concerning the death of the board technician of the Yak-40 is being carried out on the basis of Article 151 of the Penal Code because even though the investigators speak about suicide, they admit that they have not found a suicide note.

    “The district prosecutor’s office will carry out the investigation concerning the death of Remigiusz M. on the basis of Article 151 of Penalty Code which says: “Who by persuasion or by providing help makes a person commit a suicide is subject to the punishment of from 3 months up to 5 years in prison.” This is a usual rating in cases of this kind,” explained prosecutor Dariusz Slepokura, the head of the Warsaw district prosecutor’s office, in an interview for the tvp.info.

    Remigiusz Mus was one of the most important witnesses in the investigation concerning the Smolensk air crash. He heard the orders given from the tower in Smolensk and during an interrogation he also spoke about 2 explosions taking place before the TU-154M engines stopped.

    http://freepl.info/3206-who-will-be-carrying-out-investigation-concerning-remigiusz-mus

  7. Riddick
    28 octombrie 2012

    Macierewicz: “It is a shocking news”

    “We have an impression as if the noose was getting tighter and tighter in connection with all the people who can say what actually happened in Smolensk,” says to the Niezalezna.pl portal Antoni Macierewicz, a Law and Justice MP and the head of the Sejm committee investigating the causes of the Smolensk air crash.

    The spokesman for the Warsaw police has confirmed that warrant officer Remigiusz Mus is dead.

    Warrant officer Remigiusz Mus’s death is a truly shocking news. I would like to express my deepest sympathy to the family of the warrant officer. Everyone who knew him before and who met him recently must be shocked. It is especially true because an important and even a key, as it is in this case, witness of these events dies in mysterious circumstances. It is necessary to remember that warrant officer Mus was one of the 2 witnesses who personally heard the order from the tower in Smolensk to fly down to 50 m. This is a totally key statement when it comes to establishing the circumstances of the Smolensk crime. Today only lieutenant Artur Wosztyl can still confirm it.

    For the time being the police refuse to reveal the circumstances of the death but their spokesman says: nothing proves the participation of a third party.

    The Prosecutor General himself must supervise this investigation. If now, after preliminary examination, final conclusions are suggested, this is acting according to a thesis. By the way, we have an impression as if the noose was getting tighter and tighter in connection with all the people who can say what actually happened in Smolensk.

    Lieutenant Wolsztyl’s statement was similar to the one made by warrant officer Mus. Should Wosztyl be guarded?
    Sometimes guarding may be as risky but undoubtedly he should be included in the programme for key witnesses. However, what is the most important is to try to make the investigation international because then evidence will not be able to be concealed and it will be impossible to obstruct the case. Today we need to be aware that it is all connected with a crime. We do have a right and an obligation to suspect that the Smolensk crime took place. And the witnesses who can help to investigate it must be particularly protected.

    http://freepl.info/3201-macierewicz-it-shocking-news

  8. Riddick
    28 octombrie 2012

    Why Remigiusz Mus died

    Remigiusz Mus was one of the most important witnesses in the investigation concerning the Smolensk air crash. He heard the orders given from the tower in Smolensk and during an interrogation he spoke about 2 explosions taking place before the TU-154M engines stopped.

    “On Saturday at about 11:30 p.m. the police were notified that in a basement of one of the buildings in Piaseczno Remigiusz M.’s body had been found. The doctor who went there confirmed that Remigiusz M. was dead. After preliminary examination the prosecutor said that no third party had been involved and he ordered an autopsy to be carried out on Monday,” says prosecutor Dariusz Slepokura from the District Prosecutor’s Office in Warsaw.

    It remains unknown why the autopsy is to take place as late as on Monday. Its preliminary results will be known in a few days’ time. A member of the family of one of the victims of the Smolensk air crash told the “Gazeta Polska Codziennie” daily about Remigiusz Mus’s death.

    “I had an appointment with him on Sunday. In the morning I found out that he was dead. I am shocked because the Yak-40 crew, just like the other pilots from the 36th special regiment, were treated in a totally unjust way. The majority of them had to retire despite their young age as they were threatened with criminal liability for their alleged misdeeds during the flight to Smolensk. Their statements were publicly questioned,” says the interlocutor of the “Gazeta Polska Codziennie” daily.

    Remigiusz Mus was, just like the other members of the Yak-40 crew, a witness of the air crash of the governmental TU-154M. During an interrogation in the Military District Prosecutor’s Office in Warsaw, answering the questions asked by the investigators and concerning a possible pressure exerted on the crew, warrant officer Mus said that he had never seen anything like that. Let us remind that the alleged pressure on the crew was forced already on the very day of the air crash by, among others, Roman Kuzniar, currently President Bronislaw Komorowski’s advisor.

    “There was never a situation when high-rank supervisors took the control when they were not on the list of the members of the crew,” said in June 2010 to the investigators warrant officer Mus. In his statement he expressed a positive opinion about particular members of the TU-154M, which was in opposition to the thesis promoted by the pro-governmental media, which kept speaking about their bad training.

    Warrant officer Mus, just like the other members of the Yak-40 crew, heard 2 explosions which took place before the engines of the governmental plane stopped. An hour after the air crash he went to the place where there were the remains of the plane and the bodies of the victims.

    “Nobody was interested in them (i.e. the bodies), i.e. nobody covered them and nobody took them from there. During my stay there I noticed that parts of the plane were being carried to particular places created by the services (i.e. the Russian services). There were already a few such places. The places looked in such a way that there was a table and on the table there were documents, a laptop etc. In these places there were people (…)” said Remigiusz Mus.

    Interestingly enough, after these words the prosecutor interrogating Mus asked him another question concerning a totally different thing and then finished the interrogation.

    The investigators have never come back to the issue of storing the plane and leaving the bodies, which warrant officer Mus spoke about.

    http://freepl.info/3202-why-remigiusz-mus-died

  9. Silvapro
    28 octombrie 2012

    Au fost intrebati oameni apropiati ai lui Remigiusz Mus daca era in depresie?
    Oricum, si mai ales daca intentiona sa se sinucida, trebuia sa scrie si sa inmimneze declaratii cit mai complete despre ce stia si sa le amplaseze la diferite persoane / avocati. De fapt cit a apucat sa faca public ceea ce stia?

    Din ce in ce afacerea de la Smolemsk devine tot mai ciudata.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian