FUNDATIA IOAN BARBUS

Maniu – morala patriotismului. PS Mihai Frățilă, discurs la comemorarea lui Iuliu Maniu

Ca să evocăm patriotismul lui Iuliu Maniu și morala care i-a determinat și susținut valorile ar trebui să ne întoarcem în timp. Nu neapărat la momentele de după arestarea sa, în 1947, nici la infernul temniței de la Sighet și nici măcar la tinerețea marilor sale aspirații în compania altor personalități românești din Monarhia austro-ungară, de la sfârșitul secolului XIX. Ar trebui mers ceva mai departe: la anii copilăriei din casa familiei de la Bădăcin, la valorile insuflate acolo, într-un cămin din Sălajul ardelean, de către un tată – judecător de plasă – și o mamă cu ascendențe preoțești greco-catolice. Atunci a început totul.

Atunci a aflat Iuliu Maniu despre Hristos care a murit pentru păcatele lumii, despre Maica Domnului, despre cele zece porunci, despre dragostea de nație, despre demnitate și eroism, despre speranța Raiului și despre oastea creștină care avea în frunte – precum spune „Un răsunet” (Andrei Mureșanu) preoți cu crucea în mână. Atunci a învățat Iuliu Maniu că omul bun nu se măsoară după strălucirea intelectului, a succesului, a puterii, ci după simțul moralității sale, după frumusețea sufletească și după victoria asupra sinelui.

Este oare cu putință a vorbi despre morala patriotismului?

Alegerile lui Iuliu Maniu și nu în ultimul rând felul său de a muri, confirmă faptul că un om se poate înscrie în slujba celorlalți dacă își păstrează crezul interior. Ca să te identifici până la moarte cu țelul tău, nu reziști prin ieftine filosofii și nu vei muri pentru acel tip de libertate pe care o definește statul. Evocându-l pe Iuliu Maniu nu-i putem înțelege personalitatea fără amprenta morală creștină. A fost un credincios îndatorat Bisericii sale greco-catolice, iar Biserica îi rămâne datoare, la rândul ei, pentru mărturia, dusă dincolo de suferință și moarte, a năzuinței devotamentului său creștin. Dar de ce ne-am mai uita în trecut dacă tipologia omului de altă dată ni se pare atât de irelevantă? Poate și pentru că viețile trecute au avantajul de a fi încheiate, iar existența noastră, aflată în curs, n-are cum să fie percepută în variantă definitivă. Fără ceasul morții paradoxal nimic nu e terminat!

Ce este viața unui erou dacă nu exemplu de perseverență față de adevăr și moralitate?

„Ce este adevărul?” – se întreba Pilat în fața lui Hristos arestat și maltratat. „Ce este moralitatea?”, ne putem întreba. Ce este cu adevărat omul care părăsește această viață și ce fel de legătură ne mai putem imagina cu el? Oare viața este o călătorie spre neant sau spre eternitate, al cărui sens îl vom descoperi după ce ne-am expus îndelung libertatea între a alege Binele și a evita Răul, inspirați de credința în Dumnezeu? Pandemia și mai ales invazia țării vecine, războiul pe care l-a declanșat invadatorul, ne pun în fața unei realități crude: nu putem surprinde măreția personajelor care lasă urme în istorie, fără să le vedem atitudinea în suferință, fără slujirea lor dezinteresată în favoarea comunității și fără a descoperi credința lor intimă în alegerile pe care le fac. Nimeni nu e pregătit să moară pentru lucruri care pier, cu atât mai puțin pentru cauze futile (cu un pronunțat substrat ideologic) precum încălzirea globală și combaterea obiectelor din plastic în uzul menajer.

Credincios fiind, Iuliu Maniu găsea timp să-și facă zilnic examinarea conștiinței și-i cerea iertare lui Dumnezeu pentru păcatele sale, dar și ajutorul pentru a se îndrepta. A face acest lucru nu i se părea ceva înjositor, ci însemna pentru el bunul simț de a asuma realitatea firească a vieții ca pe un pelerinaj spre veșnicie. Adversarii politici i-au catalogat scăpările și ezitările, mai ales în perioada interbelică, dar nu i-au putut reproșa nimic în ceea ce privește strădania față de idealul său eroic singular, izvorât din consecvența la morală.

Avea într-adevăr un simț moral inspirat și de educația sa religioasă, care i-a fost de ajutor să rămână vertical până la sfârșit, mai ales atunci când comunismul a decretat moartea libertăților publice. Și fiindcă fără discernământ orice om cu bune intenții nu reprezintă nimic, politicianul creștin Maniu nu a lăsat să treacă o zi fără a rosti o rugăciune simplă, dar concisă pentru păstrarea spiritului misiunii sale de persoană publică, în slujba celorlalți:

Doamne Dumnezeule, dă-mi sănătate, putere de muncă, rezistență morală și fizică. Curăță-mi, Doamne, gândurile, îndreaptă-mi judecățile, apără-mă de griji, necazuri și schingiuiri. Alungă de la mine lenea, neștiința și uitarea, micimea de suflet și nesimțirea împietrită… Nu mă lăsa, Doamne! Isuse Hristoase, ia-mă sub scutul Tău, Spirit Sfânt luminează-mi mintea, întărește-mi voința, arată-mi țintele nobile și mijloacele potrivite...”

Putem surâde la gândul că aleși publici ai zilelor noastre, care-și declamă cu emfază identitatea creștină, ar mai găsi tupeul să folosească asemenea cuvinte.

Moștenirea generației Iuliu Maniu nu se poate răscumpăra prin vanități romantice și nici prin banale explicații ideologice naționaliste. A ne defini legătura cu personaje creatoare de istorie, a ne întreba cine sunt cu adevărat acești oameni pentru noi este un lucru hotărâtor pentru statura pe care ne angajăm să o mărturisim! Nu e doar indicele că mai credem în cultura și limba noastră românească, ci și în figurile de caracter care ne-au marcat istoria în mod benefic. Avem parte, deci, și de o chestiune de onoare, fiindcă viețile celor trecuți au beneficiul moral de a fi veritabila răscumpărare pentru prezent.

Iuliu Maniu și cei mai mulți colegi ai săi făceau apel, așadar, la instanțele creștine. Nu  pretindeau că sunt infailibili și realizau că politica nu e făcută de îngeri. Știau însă că cea mai elocventă probă a bunătății și compasiunii lui Dumnezeu pentru oamenii pe care Isus i‑a întâlnit, la venirea sa în lume, a fost fără îndoială curajul Lui de a suporta suferința și moartea. Acest adevăr îi inspira în așa fel încât nu disprețul față de ceea ce li se părea mărunt îi împiedica pe acești oameni să fie nepăsători în viață, ci respectul pentru cerințele a ceea ce este mai înalt. Cunoscuseră că lucrul cel mai frumos era faptul că năzuințele costisitoare și abrupte sunt însoțite de o piatră de încercare: aceea de a descoperi ceea ce e înalt în fiecare lucru mărunt al vieții.

Moralitatea dragostei de patrie poate fi așezată, prin urmare, pe lepădarea de sine, pe smerenie și pe încredere, pe seninătate. A discerne, așadar, ce e important pentru a păstra gustul caracterului și a-i ajuta pe oameni să nu piardă calea rămâne o chestiune de viață și de moarte, la fel de actuală ca și în orice generație. Aceste alegeri clare, dacă e să ne oprim la o generație ca aceea a lui Iuliu Maniu, ne încurajează să vedem că statura istorică a unui popor stă pe consecvența față de reperele sale morale, dar mai ales față de sacrificiul pentru ceilalți și fidelitatea față de adevăr.

Povara vremurilor l-a condus pe Iuliu Maniu în postura întrupării istoriei în propria sa persoană, o istorie dedicată idealului național, ideal democratic și pro-european fără rezerve. În generația închisorilor avem parte de dovezi suficiente că ținuta omului de caracter nu-și poate găsi împlinirea, fără încercările și greutățile pe care viața le presară înainte. Fără exemplul de curaj, de sinceritate, de franchețe al eroilor care și-au consumat viața pentru cauza demnității, fără statura lor liberă de duplicitate, de ipocrizie; fără dezgustul lor față de minciună și idolatria deșertăciunilor, fără sila pe care au arătat-o față de impostură, mulți oameni n-ar putea trece prin vâltorile istoriei.

„Să credem cu o credință mai adevărată și s-o dovedim. Falșii zei fac numai minuni false; scepticii și isteții sunt însă sortiți să le ia în serios. Numai credința ne va elibera de religiile născute din frica oamenilor” – spunea Denis de Rougemont. Tocmai de aceea, Iuliu Maniu nu este o figură tragică sau o personalitate strivită de fatalitate și tristețe. Viața sau realizările sale, dar și îndoielile sau greșelile lui ca om ne rămân aproape sufletește. Umanitatea, patriotismul și curajul lui Iuliu Maniu ne încurajează să vedem că există cel puțin o performanță „contabilă” pe care Dumnezeu sigur o apreciază: aceea de a crește în omenie prin devotamentul față de semeni.

PS Mihai Frățilă

Fundația Ioan Bărbuș

Fundația Ioan Bărbuș

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Campania pentru “alegerile” la președinția Rusiei programate pentru 15-17 Martie se înfierbântă. Nu încape îndoială că Vladimir Vladimirovici va fi “reales la al N-șpelea congres”, dar întrebările pasionante care rămân sunt: 1) Câți contracandidați vor fi lăsați în cursa electorală măcar așa, de ochii lumii? 2) Cine va mai fi aruncat din tren înainte de …

Putin-stalin-1000x600-11
Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian