Cartea Marea Foamete a lui Mao: Istoria Celei Mai Devastatoare Catastrofe a Chinei (titlul original: Mao’s Great Famine: The History of China’s Most Devastating Catastrophe), scrisă de Frank Dikotter nu este o lectură pentru nostalgicii steagului roşu de orice nuanţa şi cu orice background. Ea este însă o lectură aşteptată de mai bine de 40 de ani de cei care iubesc libertatea şi adevărul, din momentul în care Robert Conquest a publicat în 1968 The Great Terror în care a descris crimele lui Joseph Visarionovici Stalin. A venit acum rândul lui Mao Zedung să îi fie numerate crimele şi să fie pus de istorie în acel loc în care i-a pus deja pe Hitler, Lenin, Pol Pot sau Sadam Hussein.

Frank Dikotter a avut privilegiul unic să cerceteze arhivele puse la dispoziţia sa de către conducerea statului chinez actual. El este un erudit, un savant pasionat de istorie, profesor universitar la Hong Kong şi la Universitatea din Londra (de unde şi-a luat un concediu pe perioadă nedeterminată), care a studiat ce s-a întâmplat în Republica Populară între 1958 şi 1962, în acea perioadă numită A Marelui Salt Înainte. Saltul trebuia să conducă la o bunăstare generală în China, să creeze acea societate visată de Marx în care se trecea din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii, în realitate ajungându-se prin extremismul teoriei şi a practicii comuniste doar la haos, ruină şi moarte.

Vă prezentăm în continuare un extras din introducerea la lucrarea lui Frank Dikkotter, publicat de acesta pe situl personal.

Marea Foamete a lui Mao: Istoria Celei Mai Devastatoare Catastrofe a Chinei

Frank Dikotter

(din introducere)

Marea Foamete a lui Mao: Istoria Celei Mai Devastatoare Catastrofe a Chinei se bazează pe mai bine de o mie de documente de arhivă, inclusiv rapoartele de la Biroului de Securitate Publică, procesele-verbale ale şedinţelor de partid la vârf, versiuni necenzurate ale discursurilor importante ale conducerii, expertize ale condiţiilor de muncă în mediul rural, investigaţii în cazuri de ucidere în masă, confesiuni ale liderilor responsabili de moartea a milioane de oameni, anchete realizate de către echipe speciale trimise să descopere amploarea catastrofei, rapoarte privind rezistenţa ţăranilor în timpul campaniei de colectivizare, sondaje de opinie secrete, scrisori de reclamaţie scrise de oameni obişnuiţi, şi multe altele.

Ce reiese din acest bogat şi detaliat dosar depăşeşte cu mult chiar şi cele mai pesimiste estimări. Când vine vorba de ansamblu total al morţilor, de exemplu, cercetătorii au trebuit până în prezent să extrapoleze din statisticile oficiale referitoare la populaţie. Estimările lor variază de la 15 la 32 milioane de decese datorate exceselor. Dar rapoartele publice de securitate compilate în acea perioadă, precum şi voluminoasele rapoartele secrete adunate de comitetele de partid din ultimele luni ale Marelui Salt Înainte, arată modul în care aceste calcule sunt inadecvate, indicând în loc o catastrofă de o mult mai mare amploare. Această carte arată cum cel puţin 45 de milioane de oameni au murit inutil între 1958 şi 1962.

Crimele în masă nu sunt de obicei asociate cu Marele Salt Înainte, iar Mao continuă să fie comparat favorabil cu Hitler, Stalin sau Pol Pot. Dar, aşa cum demonstrează probele noi prezentate în această carte, constrângerea, teroarea şi violenţa sistematică au fost bazele Chinei maoiste. Mulţumită rapoartelor adesea meticuloase elaborate de multe ori de către însăşi partidul comunist, putem deduce prin aproximare că, în perioada 1958 – 1962, între 6 şi 8 la sută din cei care au murit prematur au pierit prin tortură sau au fost executaţi sumar – ajungându-se la o cifră de cel puţin 2,5 milioane de oameni. Multe alte victime au fost în mod deliberat private de hrană şi au murit de foame. Dar şi mai mulţi oameni au dispărut pentru că erau prea bătrâni, prea slabi sau prea bolnavi ca să lucreze – şi, prin urmare nu au putut să-şi câştige mijloacele de întreţinere. Au fost ucişi selectiv oameni pentru că erau bogaţi, pentru că îşi târau picioarele, pentru că au vorbit sau pur şi simplu pentru că nu plăceau pentru indiferent ce motiv omului care deţinea polonicul de la cantină. Nenumăraţi oameni au fost ucişi în mod indirect, prin neglijenţă, deoarece cadrele locale (de partid, nt) au fost sub presiune să se concentreze pe cifre, mai degrabă decât pe oameni, asigurându-se că au îndeplinit obiectivele au fost încredinţate de către planificatorii de top.

O viziune a unei abundenţe promise nu numai că a motivat una dintre cele mai devastatoare crime în masă din istoriei umane, dar de asemenea a cauzat daune fără precedent în agricultură, comerţ, industrie şi transporturi. Efectivele de animale au scăzut vertiginos, nu numai pentru că au fost sacrificate animalele pentru piaţa de export, dar şi pentru că ele sucombat en masse (în masă, nt) datorită bolilor şi a foametei – în ciuda proiectelor extravagante pentru crescătorii gigante de porci care trebuiau să pună carne pe fiecare masă. Deoarece toată lumea folosea scurtături în urmărirea neobosită de producţii mai mari, fabricile produceau mărfuri jalnice care se acumulau pe liniile secundare de cale ferată. Sistemul de transport scârţâia către oprire înainte de colapsul total, incapabil să facă faţă cerinţelor create de o economie de comandă. Ar fi fost greu ca să fie proiectat un sistem mai risipitor ca acesta, unul în care cerealele putrezeau necolectate pe drumuri prăfuite din mediul rural în timp ce oamenii scurmau după rădăcini sau mâncau noroi.

De asemenea, cartea documentează cum încercarea de a face un salt în comunism a dus la cea mai mare demolare imobiliară din istoria omenirii – depăşind cu mult orice distrugere realizată prin campanile de bombardamente din Cel De-al Doilea Război Mondial. Între 30 şi 40 la sută din totalul locuinţelor a fost transformat în moloz, întrucât casele au fost doborâte pentru a se face îngrăşământ, pentru a construi cantine, pentru strămutarea sătenilor, pentru a face drumuri mai drepte, făcându-se loc pentru un viitor mai bun aducându-l forţat mai aproape sau pur şi simplu ca să-i pedepsească pe ocupanţii acestora.

La rândul ei, natura nu a scăpat neatinsă. Noi nu vom şti niciodată măsura deplină a pierderii de suprafaţă forestieră din timpul Marelui Salt Înainte, însă un atac prelungit şi intens asupra naturii a distrus până la 50 la sută din toţi arborii din unele provincii. De asemenea au suferit râurile şi căile navigabile: în întreaga ţară, barajele şi canalele construite de sute de milioane de agricultori cu un mare cost uman şi economic, s-au dovedit a fi în cea mai mare parte inutile sau chiar periculoase, rezultând alunecări de teren, colmatări cu aluviuni a fluviilor, salinizarea solului şi inundaţii devastatoare.

Cartea face o cronică, de multe ori cu detalii chinuitoare, a sistemului social şi economic aproape de colaps pe care Mao Zedong şi-a pariat prestigiul. De asemenea, aduce împreună două dimensiuni ale catastrofei care până acum au fost studiate în mod izolat, şi anume ceea ce s-a întâmplat în coridoarele de la Zhongnanhai, compusul care a servit ca sediu de la Beijing al partidului, precum şi experienţele de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi. Arhivele aduc la lumină unele dintre întâlnirile secrete de top şi vom vedea în toată goliciunea lor trădările vicioase şi tacticile de hărţuire care au avut loc printre liderii de partid. Portretul care se conturează lui Mao însuşi nu este deloc măgulitor, şi este departe de imaginea publică cultivată cu atâta atenţie, astfel: incoerent în discursurile sale, obsedat de propriul său rol în istorie, de multe ori insistând asupra lucrurilor neînsemnate din trecut, un maestru în folosirea emoţiilor pentru a forţa un rezultat într-o adunare şi, mai presus de toate, insensibil la pierderi umane.

Dar preşedintele nu ar fi fost în măsură să triumfe fără sprijinul lui Liu Shaoqi şi Zhou Enlai, următorii doi lideri de partid ca putere. Aceştia, la rândul lor, îşi obţineau sprijinul de la alţi colegi de rang superior, după cum lanţuri de interese şi alianţe se extindeau de acolo până la sat – aşa cum este documentat aici în detalii convingătoare. Au fost realizate epurări feroce, după cum au fost înlocuite şi cadrele de partid şterse cu oameni duri, fără scrupule, care şi-au croit velele la navele propriilor interese ca să beneficieze de vânturile radicale de la Beijing.

Aşa cum probele noi din arhive arată cum responsabilitatea pentru catastrofă s-a extins mult dincolo de Mao, documentaţia abundentă pe care partidul a elaborat-o asupra fiecărui aspect al vieţii de zi cu zi sub conducerea sa, contestă ideea simplă a oamenilor ca simple victime. În contrast cu imaginea unei societăţi comuniste disciplinate cu stricteţe, în care erorile care apar la conducere au drept efect că întreaga maşinărie se uzează până la oprire, portretul care se desprinde din arhive şi interviuri este acela al unei societăţi în dezintegrare, care lasă oamenii să recurgă la orice mijloace disponibile pentru a supravieţui. Atât de distructivă a fost colectivizarea radicală, că la fiecare nivel al populaţiei s-a încercat eludarea, subminarea sau exploatarea planului principal, oferind în ascuns ca scop ultim motivul profitului, pe care partidul a încercat să îl elimine.

Cu răspândirea foametei, însăşi supravieţuirea unei persoane obişnuită a depins din ce în ce mai mult de abilitatea de a minţi, de a fermeca, de a se ascunde, de a fura, de a înşela, de a jefui, de a devasta, de a face contrabandă, de a trişa, de a manipula sau orice alt fel de a dovedi că eşti mai deştept decât statul. Dar colectivizarea a forţat pe toată lumea, de asemenea, la un moment dat sau altul, pentru a face compromisuri morale sumbre. Oamenii s-au turnat unii pe alţii, unii părinţi furînd de la proprii lor copii, sau i-au vândut la străini pentru un pumn de grăunţe. Degradări de rutină au fost astfel mână în mână cu distrugerea în masă. Supravieţuitorii au fost rareori eroi, ei erau determinaţi să trăiască într-o lume dominată de legea supravieţuirii, trebuind să pună la tăcere sentimentele lor morale. Înţelegerea gamei extraordinare şi complexitatea comportamentului uman în perioadele de catastrofă este un obiectiv cheie al cărţii, pentru că arhivele ne permit înţelegerea alegerilor dificile ale oamenilor făcute cu o jumătate de secol în urmă – indiferent dacă au fost în coridoarele de la putere sau în interiorul unei colibe de ţăran departe de capitală.

PS. “Mao’s Great Famine: The History of China’s Most Devastating Catastrophe, 1958-62” is published by Bloomsbury in the U.K. and by Walker in the U.S. (422 pages, 25 pounds, $30).