Marea Britanie este un teritoriu multicultural, aşa că instituţiile sale s-au adaptat de-a lungul timpului, şi-au modificat şi completat structurile şi şi-au lărgit orizontul de aşteptare. Au renunţat la închistarea specifică conservatorismului şi izolaţionismului englez, la viziunea arhaică proprie unor componente ale unei civilizaţii şi culturi dominante, încercând să se adapteze şi să se integreze cât mai discret în societatea multiculturală din care fac parte, la fel cum cultura locului se integrează treptat în rândul celorlalte culturi, care în timp, trec şi ele, tot discret, de la postura de oaspete la cea de gazdă.

Un exemplu elocvent îl constituie vestita Poliţie Metropolitană – Scotland Yard, care pusă faţă în faţă cu tradiţiile ancestrale şi valorile culturii nigeriene, a fost nevoită, începând cu anul 2001, să-şi recunoască limitele şi să şi le depăşească. A făcut-o cu operativitate şi profesionalism, înfiinţând Departamentul de sacrificii rituale!

Totul a pornit de la descoperirea în Tamisa a unui trunchi de copil fără cap si fără membre, al cărui sânge fusese oferit ca ofrandă zeiţei Oshun – zeitatea râurilor –, figură importantă a panteonului marelui trib nigerian Yoruba. Misterul a fost dezlegat la capătul unei cercetări ample, i-aş spune chiar ştiinţifică, la care au participat nu numai poliţişti, ci şi biologi, medici, geologi şi etnologi. Asta deoarece în Nigeria sacrificiile rituale sunt practicate nu numai asupra animalelor (oi, capre, vaci) din gospodărie, ci şi asupra copiilor – dacă “Zeităţile” nu răspund la sacrificarea unui animal, atunci este obligatorie folosirea unuia dintre copiii familiei. În general se practică decapitarea, dar dacă zeul o cere i se oferă în dar sânge sau diverse părţi ale corpului. Vraciul satului rosteşte litaniile în timp ce soarbe sângele strâns într-un recipient şi-l scuipă apoi în focul de vreascuri. Acest ritual este pe placul zeităţilor, deranjate mai degrabă de eventualele comentarii ironice făcute pe seama lor de ultimii reprezentanţi ai unei culturi pe cale de dispariţie – cultura engleză.

Veniţi în Marea Britanie, având în bagaje numai cultură, nigerienii (cetăţeni englezi sau nu), dornici să-şi păstreze tradiţiile milenare, se confruntă cu o mare problemă, mai ales la Londra: nu au la dispoziţie oi, capre sau vaci, aşa că sunt obligaţi să folosească copiii, şi asta pentru că vracii garantează rezultate pozitive.

În 2005, a fost rândul BBC să arate că s-a emancipat. A făcut-o – dovedind că obiectivitatea jurnalistică e în stare să-şi depăşească limitele atunci când se află sub influenţa binefăcătoare a multiculturalismului – în clipa în care i-a numit „militanţi” pe reprezentanţii culturii islamice ce tocmai tranşaseră cu ajutorul explozibililor corpurile a zeci şi zeci de englezi, mulţi dintre ei, probabil, abonaţi ai postului. Ofrande aduse, atât în subteran cât şi la suprafaţă, marelui Allah.

În urmă cu doar două luni, posturile de televiziune britanice s-au înghesuit să-l invite în studiourile lor pe cunoscutul avocat şi mentor al „militanţilor” islamişti englezi, Anjeem Choudary; era în spiritul tradiţiei întemeiatw de BBC. Acesta a avut o seara plină, trecând de la o televiziune la alta pentru a explica publicului dornic de cultură, noua direcţie abordată de „artistul” Michael Adebolajo şi anume: de la islam versiunea Semtex la islam tendinţa satâr. Cu doar câteva ore înainte, folosind satârul cu iscusinţa cu care îşi folosesc foarfeca croitorii de lux de pe elitista stradă londoneză Saville Row, Adebolajo – discipolul lui Anjeem Choudary – îl decapitase pe soldatul englez Lee Rigby, ajustându-i (inamicii multiculturalismului ar spune „ciopârţindu-i”) trupul inert, în timp ce striga, mândru şi triumfător, „Allah Akbar!”.

În ziua următoare, probabil în timp ce Anjeem Choudary se odihnea în mijlocul familiei după epuizantul maraton mediatic, Poliţia Metropolitană – martoră activă a deselor schimburi culturale – a încătuşat câţiva opozanţi ai ideii că popasul la izvoarele altor culturi nu poate fi decât benefic pentru o naţiune care vrea să reziste încercării supreme – timpul. În faţa eventualilor critici ai opozanţilor aş invoca, dacă mi se permite, într-un singur caz, „alibiul cultural”, șii anume în cazul doamnei de 85 de ani, pusă în cătuşe de către vigilenţii poliţişti englezi atunci când le-a spus musulmanilor adunaţi în faţa unei moschei să se întoarcă în ţările lor. E greu să-ţi mai schimbi modul de a gândi când el este format în nişte vremuri în care cei care doreau să vină în Marea Britanie pentru „schimburi culturale” erau întâmpinaţi cu arma în mână!

Pe teritoriul multicultural ce poarta încă numele de Marea Britanie, 9 iulie a fost prima zi a sărbătorii Ramadanului. Cu această ocazie, parcă pentru a scuza gestul bătrânicii ce a fost contemporană cu un personaj de tristă amintire al istoriei britanice, Winston Churchill, canalul de televiziune britanic Channel 4 a avut lăudabila iniţiativă de a difuza în fiecare dimineaţă apelul muezinului la rugăciune! O „provocare deliberată” adresată celor, probabil puţini, care asociază islamul cu extremismul. Cu siguranţă făuritorul de „militanţi” Anjeem Choudary şi “designer-ul” Michael Adebolajo (din lipsă de spaţiu îi nominalizez doar pe ei) au apreciat iniţiativa!

Şi ministerul britanic al educaţiei încearcă să-şi aducă contribuţia la întărirea schimburilor multiculturale. Astfel, din toamna lui 2014, în programa de învăţământ a şcolilor britanice va fi introdus un curs de istorie a islamului. Acţiunea este deocamdată unilaterală, dar probabil că viitorul ne va rezerva surpriza – atunci când de binefacerile multiculturalismului vor avea parte şi ţări ca Pakistan, Somalia, Irak, Iran sau Afganistan – să-i vedem pe elevii musulmani învăţând în madrasse despre istoria creştinismului sau, măcar, despre cea a imperiului britanic.

Până atunci, unii profesori au demarat din proprie iniţiativă un proiect menit să-i obişnuiască pe elevii englezi cu postul Ramadanului, ţinut cu stricteţe (deocamdată) doar de către colegii lor musulmani. Astfel, la şcoala Charles Dickens din Portsmouth, lui Luke, în vârstă de 10 ani, i s-a atras atenţia că temperatura ridicată şi setea nu pot fi, pe bună dreptate, un motiv să ceară apă de băut, deoarece încalcă astfel canoanele Ramadanului.

Dacă armata britanică a putut să le ceară soldaţilor ei, dupa execuţia publică a lui Lee Rigby, să nu mai iasă îmbrăcaţi în uniformă pe străzi, tocmai pentru a nu se expune unor „accidente culturale”, nu văd de ce lui Luke nu i s-ar putea cere să rabde de sete câteva ore.

Personal, aş remarca şi atitudinea laudabilă, deşi oarecum surprinzătoare, a primului ministru conservator David Cameron care vorbind despre „adevăratul spirit al islamului” le-a adresat urarea de „Ramadan Kareem” tuturor musulmanilor englezi. S-a dat astfel pe brazdă şi cel care la începutul mandatului său remarca eşecul multiculturalismului, denunţa politica de prea mare toleranţă faţă de cei care resping valorile occidentale şi dorea întărirea identităţii naţionale a Marii Britanii. Din fericire pentru el, Cameron a făcut acest lucru la timp, astfel încât nimeni nu-l poate acuza că i-ar călca pe urme lui Winston Churchill, înaintaşul său conservator.

În 1937, chiar în vremea când Hitler începuse să-şi facă cunoscută intenţia de a propaga cultura Germaniei naziste în întreaga Europă, respectatul filosof şi istoric britanic Bertrand Russell declara: „Marea Britanie ar trebui să se dezarmeze, iar dacă soldaţii lui Hitler ne-ar invada, ar trebui să-i primim prieteneşte, ca pe niste turişti; ei s-ar îmblânzi, astfel, şi s-ar lăsa seduşi de modul nostru de viaţă”.

Visul lui Russell a fost destrămat cu brutalitate de către cel de care am mai amintit – ultimul leu englez, Winston Churchill. Din nefericire pentru el, pacifistul Bertrand Russel s-a născut prea devreme. Nu a mai apucat să cunoască o Britanie minunată, populată cu englezi paşnici ce se lasă seduşi de modul de viaţă al unor „turişti” blânzi.