Şahul Iranului, Mohammad Reza Pahlavi, cel pe vremea căruia Teheranul era numit Parisul Orientului, a fost omul care a încercat să fie pentru Iran ce a fost Mustafa Kemal pentru Turcia. Dreptul de vot pentru femei, reforma agrară, sistem judiciar modern în locul medievalei Shari’a, au fost doar câteva dintre reformele menite să civilizeze Iranul. A fost înlăturat de la putere, sub ochii unui Occident în cel mai bun caz indiferent, de o revoluţie islamică al cărui şef, nu numai spiritual, ayatollahul Khomeini, fusese oaspetele unei ţări pentru care revoluţia a fost un afrodisiac, iar cuvintele “libertate, egalitate, fraternitate”, trinitatea sfântă.

Jimmy Carter, preşedintele Statelor Unite, cel a cărui soţie afirma că “dacă soţul ei ar fi bombardat Teheranul, ar fi câştigat un nou mandat la preşedinţia Americii”, era ocupat în vremea când islamiştii puneau mâna pe prima ţară din Orient, cu lupta pentru respectarea drepturilor omului şi cu primirea la Casa Albă a unui cunoscut, la vremea aceea, ”luptător pentru pace şi democraţie în întreaga lume”, luptător care a sfârşit doborât de gloanţele unui pluton de execuţie într-un mic orăşel dintr-o ţară numită România. Despre el, Jimmy Carter spunea cu respectuoasa admiraţie a socialistului de pe Broadway aflat în faţa comunistului autentic: “Marele conducător Nicolae Ceauşescu, a îndurat multe în trecut, a fost închis, torturat, dar datorită curajului şi a încrederii sale în viitorul ţării a înfăptuit realizări majore.”

Nu din această cauză, Jimmy Carter a fost considerat de mulţi cel mai slab preşedinte din istoria Statelor Unite. Primind un Nobel pentru Pace în Vinerea Neagra a lui 2002, el a contribuit, fără să ştie, la întemeierea unei tradiţii în ceea ce priveşte acordarea acestui premiu; începând cu el, premiul va fi acordat mereu următorului “cel mai slab preşedinte din istoria Statelor Unite”.

În anul 2009, pe 9 octombrie, preşedintele Barack Hussein Obama a fost anunţat ca laureat al premiul Nobel pentru Pace datorită ”eforturile extraordinare de consolidare a diplomaţiei internaţionale şi a cooperării între popoare”. El a surclasat, nu putem spune “înfrânt” când vorbim despre pace, celelalte 204 persoane şi organizaţii care s-au aflat pe prestigioasa listă.

Despre Iran, ţara în care s-a instalat la putere o teocratie islamică sângeroasă în timp ce Jimmy Carter admira letargic de la fereastra Biroului Oval peluza Casei Albe, Barack Hussein Obama spunea în luna mai, într-unul din fulminantele şi aplaudatele lui discursuri: “Până în prezent Siria şi-a însoţit aliatul iranian, beneficiind de sprijinul Iranului în tacticile de represiune. Lucrul acesta spune mult despre ipocrizia regimului iranian care declarativ apără dreptul de a manifesta în străinătate, dar îşi reprima poporul în propria ţară. Să ne amintim că primele manifestatii paşnice în regiune au fost pe străzile Teheranului, unde guvernul a brutalizat femei şi bărbati şi a aruncat oameni nevinovaţi în închisori.”

Halucinant este că Barack Hussein Obama face un apel la memorie atunci când condamnă represivul regim iranian, uitând însă în mod suspect de importanta contribuţie pe care şi-a adus-o la instaurarea acestuia, înaintaşul său, de la coada aflată în faţa dughenei ce distribuie Nobelul pentru Pace. Putem fi siguri că peste alte câteva decenii, dacă preşedintele de atunci nu se va ruga de cinci ori pe zi cu faţa la Mecca, un preşedinte american, la fel de anistoric ca şi înaintaşul său, va vorbi din nou despre felul în care dictatorialele regimuri islamice din Egipt, Tunisia, Libia, Algeria şi Siria, reprimă libertatea de exprimare a propriilor popoare. Cel ce-şi închipuie că istoria reprezintă doar faptele petrecute în timpul mandatului său, spunea cu un irecuperabil optimism infantil, în acelaşi discurs din luna mai: “Acum timpul lucrează contra lui Gaddafi. El a pierdut controlul asupra ţării. Opoziţia s-a organizat de o manieră legitimă şi credibilă, condusă de Consiliul Interimar. Şi când Gaddafi va pleca sau va fi dat jos de la putere, deceniile de provocări vor lua sfârşit şi tranziţia către o societate democratică în Libia va începe.”

Că timpul a “lucrat” şi contra lui Gaddafi, dar şi contra “profeţiei” celui pe care dictatorul libian îl numea Barack Hussein Abu Oumama, o dovedeşte faptul că, doar după câteva luni, nici măcar ani, Consiliul National de Tranziţie libian a decretat prin vocea preşedintelui său, Mustafa Abdeljalil, că ”Shari’a va fi principala sursă de legislaţie în noua Libie.” Că Shari’a înseamnă Islam, iar “Islamul şi Democraţia sunt antagonice” o ştiu mulţi, dar din păcate se face că nu o ştie Barack Hussein Obama.

Vorbele înălţătoare ale hawaianului Obama, frumos colorate asemeni unor vise juvenile, s-au ridicat ca nişte baloane umplute cu aer cald deasupra capetelor auditoriului ce le aplauda cu frenezie, fiind purtate apoi de undele herţiene, ca nişte curenţi de aer cald, spre tărâmurile Orientului musulman: „reformă, Tunisia, val al democraţiei, Egipt, societate civilă dinamică, alegeri libere şi echitabile, tranziţia către democraţie, toleranţă religioasă, cântec – ”musulmani, creştini suntem uniţi” – televiziune prin satelit, internet, fereastră spre lume, tineret, reţele sociale, drepturi universale, libertatea de expresie, egalitatea între barbaţi şi femei”. Baloanele s-au spart deasupra teritoriului Statelor Unite!

Dupa câteva luni, în Egipt şi Tunisia, conform vorbelor profetice, “Dictatura iese de multe ori din urne”, s-a întâmplat ce toată lumea, cu excepţia lui Barack Hussein, ştia încă din luna mai: alegerile drepte şi echitabile le-au câştigat partidele islamiste, organizaţii considerate şi etichetate pe bună dreptate, zeci de ani, ca teroriste. Astfel, Egiptul va fi condus cu certitudine de un regim islamist care se va baza pe armată cât timp va fi nevoie, pentru ca parlamentul, constituţia şi societatea sa fie islamizate complet.

Tăcute şi invizibile pentru marele public, dar la fel de reale ca nişte radiaţii nucleare, au fost cuvintele rostite de Mahmud Ahmadinejad cu ocazia aniversării a 32 de ani de la prima revoluţie islamică: “Revoluţia islamică a fost un început cu un final deschis şi nu ar trebui privită drept o miscare naţională, ci drept una globală. Revoluţia noastră nu a fost o mişcare politică sau naţională obişnuită, ci vedem astăzi, după 32 de ani, că a dus la o trezire globală şi la o noua mişcare în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord.” Mahmud Ahmadinejad spune adevarul, un adevăr atât de şocant şi de supărător încât cei mai mulţi nu vor să-l vadă sau să-l audă; asta nu înseamnă că el nu-şi face efectul.

Da, “Revoluţiile primăverii arabe” sunt revoluţii islamice, revoluţii prin care Renaşterea islamică înlătură, treptat-treptat, încet, dar sigur “ monarhii, sisteme de partid unic, regimuri militare, dictaturi personale”, toate având un punct comun: laicitatea. Îşi urmăreşte astfel neabătută scopul: Ummah – Comunitatea Islamică. Termen pe care vedem că musulmanul kenian Barack Hussein Obama Senior a uitat să îl explice fiului său, sau pe care acesta se preface că l-a uitat.

În timp ce utopicul Hussein Obama şi, din nefericire nu numai el, vorbeşte despre modernizarea Islamului, sub ochii lui şi ai noştri are loc islamizarea modernităţii, aşa cum remarca atât de bine Huntington cu mulţi ani în urmă.

O calitate, simpatizanţii o consideră aşa, a lui Barack Hussein este indiscutabil, consecvenţa. În loc să-şi facă “mea culpa” şi să schimbe discursul, atunci când a privit împreună cu “comunitatea internaţională” cum sunt măcelăriţi creştinii copţi, pentru a căror libertate religioasă luptase retoric în discursul din mai, şi mai ales atunci când a aflat ce “duh” a ieşit din urnele tunisiene şi egiptene, Barack Hussein a transmis felicitări islamiştilor pentru “succesul procesului democratic”. Nu o putem învinovăţi cu mâna pe inimă de acest lucru pe egipteanca, pardon, americanca de origine egipteană Dalia Mogahed, consilier cu rang înalt al Departamentului de Stat în probleme arabe şi islamice. Nu, doamne fereşte! Ea şi-a adus doar contribuţia modestă – Insha’Allah- la anularea vizitei patriarhului maronit Rahi la Washington, cel care vroia să semnaleze administraţiei americane persecuţiile religioase şi epurarea etnică cu aspect de genocid, cărora le cad victime nu numai creştinii egipteni ci şi cei din Siria şi Liban. Total întâmplător, singurii mulţumiţi de anularea acestei vizite au fost coreligionarii Deliei, Fraţii Musulmani din Egipt.

Dacă lui Jimmy Carter, aflat în timpul mandatului său în perioada de început a expansiunii islamice, îi putem cauţiona istoricile greşeli invocând “sfânta naivitate” şi lipsa unui “precedent creat” pe care să-l aibă ca studiu de caz, nu de aceeaşi indulgenţă trebuie să beneficieze Hussein Barack, cel care azi vorbeşte cinic de “egalitatea femeii în faţa bărbatului” în lumea musulmană, în timp ce se apleacă până la pământ în faţa regelui unei ţări în care femeile sunt biciuite în public, dacă se urcă la volanul unei maşini!

Stupefiantă este şi referirea la “societatea civilă dinamică” dintr-o lume, cea musulmană, care are azi atâta “societate civilă” câtă avea şi în urmă cu 1400 de ani! Şi nici următorii 1400 nu vor arăta mai bine! Asta dacă, în cinismul lui, Hussein Obama nu se referea la “societatea civilă” islamică creată de grupările islamiste, gen Frăţia Musulmană, societate despre care acelaşi Huntington scria: “Islamiştii au fost în special atenți, deopotrivă să creeze şcoli islamice şi să extindă influenţa islamică în şcolile de stat. De fapt, grupările islamice au făcut posibilă existenţa unei “societăţi civile” islamice care este asemănătoare, depăşeşte şi adeseori înlocuieşte în obiective si activitate instituţiile, în mod frecvent fragile, ale societătii civile laice.”

În realitate, Barack Hussein, cel ce joacă atât de convingător în fata mass-mediei rolul de mediator al politicii internaţionale şi de reformator al societăţilor musulmane, este în ochii acestora din urmă doar portavocea hârbuită a unei civilizaţii, cea occidentală, aflată în defensivă pe toate fronturile, ca să nu spun în declin. Pentru scurt timp ofensiva islamiştilor se va opri. Uimiţi de rapiditatea cu care au obţinut victoria, după lungi decenii de activitate clandestină, ei se reculeg pentru a-şi consolida triumful. Apoi, din noile baze, mult mai puternici decât au fost vreodată, nu vor declanşa blitzkrieg-ul, ci îşi vor continua lent, înaintarea implacabilă. Păsările de pradă au realizat că livezile pline de rod au ca paznici nişte saci peticiţi umpluţi cu paie care se leagănă din ce în ce mai tare în bătaia simunului. Cel de la Casa Albă, spunea în atât de pomenitul discurs ţinut în luna mai: “Strigătele demnităţii umane s-au făcut auzite în toată regiunea. Şi prin forţa morală a non-violenţei, populaţiile regiunii au realizat, în doar şase luni schimbări uriaşe, pe care teroriştii nu le-au reuşit timp de decenii.”
Gura păcătosului. Într-adevăr, în timpul preşedinţiei “marelui orator”, foştii terorişti, actualmente ascunşi sub boneta frigiană a libertăţii, au realizat ce n-au reuşit să realizeze, timp de decenii, asta după ce, inutil, în urmă cu 32 de ani în Iran, istoria a demonstrat că în ţările musulmane, întotdeauna, sub boneta frigiană va sta ascuns, turbanul negru al ayatollahului.