Nu ştiu cît interes prezintă acest subiect pentru voi, dar ca amator cu un aparat foto şi ochii atenţi la lumea înconjurătoare, fotografia mă interesează în mod deosebit. Este atît de accesibilă oricui încît faptul că poate fi şi o artă e un detaliu în general ignorat. În primul rînd, este cea mai democratică formă de exprimare. Nu a celor care fotografiază, ci a realităţii. Realitatea se lasă fotografiată de oricine şi oricînd, cu un abandon total şi nepăsător. Această disponibilitate enormă este mecanismul de auto-apărare al realităţii: expunîndu-se complet reuşeşte de fapt să se ascundă. Democraţia vine cu un preţ. Fotografia devine o formă de exprimare a celui din spatele obiectivului abia cînd acesta învaţă să refuze seducţia realităţii în devălmăşia ei contradictorie şi efemeră. Nu e greu: însuşi aparatul foto conţine antidotul. E vorba despre cadrul fizic limitat al cîmpului vizual. Transformarea democraţiei foto în artă fotografică devine posibilă abia odată cu înţelegerea acestei limitări drept o eliberare şi nu o trunchiere stînjenitoare. Prin cadrul care decupează realitatea se realizează o compoziţie. Într-o compoziţie reuşită sensurile realităţii capturate devin instantaneu inteligibile. Sugestia transcende fizica reală. De aici încolo posibilităţile sînt infinite.

Vorbărie lungă sărăcia omului. BBC a realizat în 2007 un documentar fascinant despre istoria artei fotografice. Pentru început primele trei părţi, urmate în fiecare zi de alte trei.