Ce se întâmplă de fapt la Copenhaga? În centrul conferinţei COP15 se află înlocuirea Protocolului Kyoto, care obligă toate cele 37 de naţiuni dezvoltate ale lumii la reduceri masive ale emisiilor de bioxid de carbon. Înlocuirea Protocolului Kyoto cu un tratat care să permită monitorizarea contribuţiei fiecărei ţări la totalul emisiilor de bioxid de carbon a declanşat lupte aprige la scenă deschisă şi multiple negocieri de culise. Salvarea insulelor arhipelagului Tuvalu a devenit mantra oficilala a demersurilor gălăgioase ale grupurilor neomarxiste de ambientalişti, care fac presiuni asupra naţiunilor occidentale să cheltuie din mai mulţi bani pentru ajutorarea ţărilor sărace sau în curs de dezvoltare.

Deja se ştie că Brazilia are o pretenţie de doar 500 de miliarde de dolari pentru a nu-şi distruge în totalitate suprafeţele împădurite, ajunse la mai puţin de jumătate din cât erau cu 30 de ani în urmă. India, al cărui teritoriu în proporţie de 25 la sută este deşert sau în curs de deşertificare, nu ar vrea să semneze fără compensaţii şi ajutoare niciun fel de angajament tip „Danish Text”. Arabia Saudita şi celelalte ţări producătoare de petrol vor compensaţii pentru epuizarea zăcămintelor, dar ştiu că nu COP15 este cadrul cel mai adecvat. Ţările africane sărace vor mulţi bani şi control deloc. China, sfătuitoarea din umbră şi liderul semioficial al ţărilor în curs de dezvoltare, se avântă în cizme cazone într-un balet negraţios şi pune 2 condiţii ţărilor dezvoltate. Prima condiţie ar fi că ţările dezvoltate să reducă şi mai mult limitele pentru emisiile de carbon la care ar fi vrut să se angajeze prin Textul Danez. A doua condiţie ar fi că textul final să fie mai moale, mai lax cu privire la monitorizarea emisiilor cu naţiunile în curs de dezvoltare. Simplu spus, ţările dezvoltate trebuie să-şi închidă şi mai multe fabrici care să se deschidă în China sau în alte ţări în curs de dezvoltare. Per total, emisiile de bioxid carbon se pot înscrie în cerinţele Textului Danez, dar locul lor de origine trebuie deplasat în Asia. Este ca un altfel de război economic în care doar cuvintele sunt frumoase, dar rezultatul va fi o forţare a transferului bogăţiei acumulate şi avansului tehnologic dinspre ţările dezvoltate către naţiunile gureşe din Asia. În timp se va vorbi despre o pauperizare relativă a ţărilor bogate fără că naţiunile în curs de dezvoltare să mişte un deget. Subminare prin convingere, dacă s-ar putea imagina ceva de acest gen.

A trecut aproape neobservat că pe data de 18 noiembrie Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie a dat publicităţii un avertisment în care a făcut o legătură directă între fenomenul numit Climate Change şi creşterea necontrolată a populaţiei în ţările sărace sau în curs de dezvoltare. Raportul UN Population Fund vorbeşte despre necesitatea planningului familial şi despre acordarea gratuită de preservative populaţiei din ţările sărace. Dacă în prezent trăiesc 6.7 miliarde de oameni, în 2050 vor fi 9.2 miliarde, cea mai mare parte a lor în ţări sărace sau în curs de dezvoltare. Această populaţie săracă va avea nevoie de mai multă hrană produsă de o agricultură avidă de combustibil şi îngrăşăminte, deci se va consuma şi mai mult lemn, petrol şi carbune pentru prepararea hranei şi pentru încălzire. În consecinţă, multe din pădurile care ar fi trebuit să fixeze bioxidul de carbon prin fotosinteză vor dispărea într-un ritm alert şi fenomenele de deşertificare vor afecta o suprafaţa mai mare de teren de pe glob.

Nu este nevoie să vorbeşti despre planning familial în China, Partidul Comunist l-a introdus cu mulţi ani în urmă, încă de pe vremea când Al Gore se încălzea la minunate focuri de tabără şi credea ca în urmă lor rămâne doar cenuşă, nu şi că se emană nişte gaze ucigaşe pentru Arhipelagul Tuvalu. Al Gore şi-a primit Premiul Nobel, doctrina Încălzirii Globale s-a transformat la primele zăpezi în Schimbarea Climatică, devenită doctrină mondială a începutului mileniului trei. Despre populaţie nu vorbeşte nimeni, e un tabu perfect. Din punctul de vedere al creşterii populaţiei în rândul ţărilor în curs de dezvoltare, China rămâne o ţara singulară. Ţările islamice, India, ţările din sud-estul Asiatic, din Africa şi din America Centrală şi de Sud, din varii motive religioase sau politice nu vor şi nu pot să se implice în controlul creşterii populaţiei. Pe de altă parte, scăderea absolută a populaţiei din Rusia, Europa (fără Turcia), Japonia, America de Nord (în cazul opririi sau frânării imigrării), nu va compensa pentru creşterile de populaţie din celelalte zone ale globului.

Dacă există doar neînţelegeri sau există o înţelegere secretă între Barack Obama şi liderii chinezi o vom afla în curând. Lumea vorbeşte despre G2, grupul Statele Unite-China, răspunzător pentru 40% din emisiile de bioxid de carbon. Cele două state sunt liderii celor doau grupuri antagonice de la Copenhaga, şi este neverosimil ca să nu se fi pus de accord în secret la întâlnirea din capitala chineză de acum o luna.

De aceea, în pofida tratatelor prezente sau viitoare, lumea anului 2050 va fi totuşi o necunoscută, dar va fi foarte probabil rezultanta unor scenarii pesimiste ce pot evolua în motive de confict zonal sau global. Actorii scenei de la Copenhaga, păpuşi care zâmbesc şi se bat pe umeri, joacă de fapt o piesă a unui grup de autori, certaţi între ei sau care se urăsc de moarte. Iar de aici, finalul propus cu happy-end nu este şi cel real, pentru că, deşi una singură, scena teatrului mondial are mai multe cortine, iar maşinistul nu ştie să lucreze la computerul care le pune în funcţiune.