Britt Petterson de la revista Foreign Policy le-a făcut o surpriză plăcută cititorilor interesaţi (şi) de literatură prin publicarea unei serii de scurte traduceri din autori puţin cunoscuţi publicului american. Fragmentul A Hajj Gone Wrong face parte din cartea The Tale of the Missing Man, de Manzoor Ahtesham, în ale cărui cărţi scrise în hindusă sunt descrise personaje de religie musulmană din India post-colonială. Manzoor Ahtesham s-a născut în anul 1948 în Bhopal (statul Madhya Pradesh) într-o familie musulmană din clasa medie şi a publicat în ultimii 30 de ani un număr de romane de ficţiune traduse în diverse limbi din subcontinentul indian, precum şi în engleză şi germană. Traducerea cărţii The Tale of the Missing Man (titlul original Dastan-e Lapata, apărută în 1995) este realizată de Jason Grunebaum şi Ulrike Stark.

Fragmentul A Hajj Gone Wrong a apărut şi în ediţia romană a revistei Foreign Policy nr.16 din 10 mai sub titlul Un pelerinaj ratat, reluat şi de Dilema veche.

Un pelerinaj ratat

“Lăsaţi-mă în pace! Uite că am făcut şi pelerinajul la Mecca” – , zise Dulham Chachi, în timp ce familia ei o îmbrăţişa la întoarcere. “M-am întors vie şi nevătămată. Nu e nevoie să faceţi atâta caz”.

“Oamenii se roagă pentru ca soarta să le decidă momentul morţii chiar atunci când se află în locurile sfinte”, a îngânat cineva, poate în speranţa că Dulhan Chachi ar fi putut a treacă printr-o transformare după pelerinaj. “E o mare binecuvântare să mori acolo”.

“O să mă rog în continuare”, a mormăit ea. “N-ai decât să te duci tu în pelerinaj la Mecca şi să te alegi tu cu binecuvântarea aia. Eu, una, mulţumesc de o mie de ori că m-am putut întoarce întreagă, ca să pot să mor la mine acasă. Ce fel de moarte poate fi aia? Printre străini şi fără nimeni care să-ţi sape groapa?” Se înfierbântase vorbind. “Nu am nevoie de un rai simandicos. N-aveţi decât să vă ţineţi voi grădina raiului. Mie una îmi ajunge grădina mea de aici”.

Pe măsură ce se strângeau să o audă pe Dulhan Chachi povestind peripeţiile pelerinajului ei la Mecca, oamenii nu se puteau abţine să nu clatine din cap a mirare, să nu-şi acopere gura ca să nu izbucnească în râs, şi să nu se gândească în sinea lor, Doamne fereşte! De la un cap la altul, pelerinajul lui Dulhan se dovedise a fi un chin mai groaznic decât în cele mai cumplite vise ale ei. A început chiar în momentul în care vaporul a ridicat ancora de la Bombay, când i s-a făcut rău şi a început să vomite; abia putea să se ţină pe picioare sau să stea aşezată, să mănânce sau să bea. Nici clima din Arabia nu i-a priit, iar înghesuiala pelerinilor cu atât mai puţin. Se hotărâse însă să facă pelerinajul, aşa că, ghinion, trebuia să îndure tot. Dacă ar fi fost după ea, ar fi renunţat la mijlocul drumului şi ar fi făcut imediat cale întoarsă.

“Oamenii tot veneau, un val după altul!”, i-a povestit Ammei câteva zile mai târziu, ştergându-şi lacrimile între ropote de plâns isteric. “Era o explozie de oameni, oriunde te-ai fi dus. Parcă erau toţi nebuni, încercând să îndeplinească toate ritualurile cât mai repede posibil, atât de nebuni că dacă te împiedicai şi cădeai te călcau în picioare. Asta se cheamă pelerinaj? Toată lumea bălmăjea câte o rugăciune sau două, fără să ştie ce spun, încercând mai ales să rămână în viaţă. Gata cu toate astea! Ce pot să-ţi spun eu, când totul se rezumă la răsplată şi pedeapsă în lumea de apoi? Aruncă cu pietrele în Satana, crezând că este cel adevărat. Pesemne că Necuratul l-a îmbrobodit pe unul dintre profeţi. Dar ce fel de profet te pretinzi, dacă Satana îşi pierde timpul lui preţios cu tine? Aşa că toată lumea se face că face ce trebuie, dar nimeni nu are suficientă minte în cap să priceapă înţelesul ascuns. Ce să-ţi spun eu? Pedeapsă şi răsplată. Da, se învârt ca nebunii în jurul pietrei Kaaba. Se înghesuie şi se împing, dau din coate şi se luptă unii cu alţii, ferit-a Cel de Sus! Apoi încearcă toţi să pupe cât pot de tare stânca aia, ştii care, piatra aia, Sang-e Aswad. Cineva a zis că nu ne băgam la partea asta, dar vezi ce ţi-e şi cu soarta asta? S-a năpustit un val de oameni din toată mulţimea aia, şi nici nu m-am dezmeticit bine că m-am trezit drept în faţă cu Sang-e Aswad. Când mi-am ridicat capul să o sărut”, povesti ea, zgâlţâindu-se de râs, “ce să văd? O piatră neagră mânjită de scuipatul tuturor nebunilor care o sărutaseră. Oamenii o lingeau, o pupau, şi dacă ar fi putut, ar fi ronţăit-o. Eram cu faţa la doar câţiva centimetri de piatră şi tocmai mă pregăteam să îmi pun buzele pe ea, când toate balele alea aproape că mi-au întors stomacul pe dos, aşa că m-am ferit. Oamenii erau atât de obsedaţi de pupăturile şi săruturile lor lipicioase! M-am tras deoparte şi am zis du-te frate, n-ai decât să o pupi tu cât vrei! Imaginează-ţi puţin scena asta”.

Auzindu-i istorisirea, inima Ammei trebuie să fi tremurat de frică şi ea trebuie să se fi rugat în sinea ei, iart-o Doamne, iart-o Doamne, dându-şi seama, în acelaşi timp, că în faţa lui Allah, singura cale de iertare era în speranţa că Allah va înţelege că Dulhan Chachi nu era în toate minţile.