Părintele Michel Remaud este un redutabil cunoscător al relaţiilor dintre creştinism şi iudaism.

În primele trei episoade ale interviului cu Părintele Michel Remaud am abordat consecinţele gnozei marcionite (care respingea Vechiul Testament şi opunea un Dumnezeu milostiv, al creştinilor, Dumnezeului imperfect, al fricii, al evreilor) asupra gândirii apusene: Fără Vechiul Testament cădem pradă utopiei progresiste.
Am discutat şi despre raportarea religiei creştine faţă de celelalte religii considerate monoteiste, islamul şi iudaismul: Există şi ecumenism pe dos: când Bisericile îşi dau mâna pentru condamnarea Israelului.
Apoi, am vorbit despre întâlnirea creştinilor de azi cu iudaismul, despre tulburarea pe care o întâmpină adesea acei creştini care descoperă asemănările și faptul că au primit de la evrei o Biblie interpretată: “Dependența față de poporul evreu este înscrisă de la botez în identitatea mea creștină”.

In această ultimă parte a discuției cu Père Michel – despre relația lui Israel cu Occidentul.
Interviul a fost realizat de Gelu Trandafir cu colaborarea lui Liv St Omer.

– Benjamin Netanyahu, în SUA, la discursul din 2010 de la American Israel Public Affairs Committee, a sintetizat raportul Israelului cu Vestul in termeni precum: „noi suntem voi, și voi sunteți noi”. „Această ură fanatică a civilizaţiei occidentale precede înfiinţarea Israelului cu peste o mie de ani. Islamul militant nu urăşte Occidentul pentru Israel. Urăşte Israelul datorită Occidentului – pentru că vede Israelul ca un avanpost al libertăţii şi democraţiei care îi împiedică cotropirea totală a Orientului Mijlociu”, spunea Netanyahu.

La rândul său, Jose Maria Aznar a scris un text de referință: „Dacă se prăbuşeşte Israelul, ne prăbuşim cu toţii”. Premierul Aznar înțelegea bine că Europa își are rădăcinile acolo, în Israel, că „Israelul este o parte fundamentală a Occidentului.”

– Cred că, dacă poporul lui Israel a fost ales, el a fost ales ca să fie exemplul aventurii omului cu Dumnezeu. Cred că Revelația, care se înscrie în timp și spațiu, e ca o rază de lumină care va lumina destinul unui mic popor. Iar istoria acestui popor e semnificativă pentru istoria întregii umanități. Bun, nu spun că israelienii sunt exemplari, nu spun că toți israelienii și toți evreii în general sunt niște mici sfinți. Spun, dimpotrivă, că istoria Israelului este exemplul paradigmatic al aventurii omului cu Dumnezeu, cu păcatul său, cu trădările sale, cu convertirile sale, cu purificările sale, etc.

Adesea există o neînțelegere în legătură cu ideea asta despre alegere. Unii cred că alegerea merge împreună cu sfințenia. Or, a fi ales nu îmi conferă o sfințenie suplimentară. Dar spun pur și simplu că ceea ce i se întâmplă lui Israel e semnul a ceea ce i se întâmplă umanității. Deci eu așa înțeleg această formulă [„noi suntem voi și, voi sunteți noi”].

Și, știți, uneori te enervează să auzi evrei spunând despre ceva „oare este bine pentru evrei?”, este o glumă pe care sunt capabili să o facă chiar între ei.

Dar cred că există o latură de mare profunzime a acestui lucru: anume că, încă odată, alegerea nu este un premiu pentru virtute care este dat unui anumit popor care e mai bun decât celelalte, ci înseamnă că ceea ce i se întâmplă acestui popor e exemplar, în bine și în rău, pentru restul umanității.

Deci pericolele care îl amenință pe Israel amenință umanitatea.

– Și pericolele care amenință Israelul, amenință în mod deosebit Occidentul, civilizația occidentală, iudeo-creștină?

– Sunt înclinat să o cred.

– Putem rămâne, în Occident, indiferenți față de ce se întâmplă în Israel?

– Oricum, nu suntem indiferenți. Eu sunt șocat să văd că în presa pe care o citesc, presa occidentală, presa franceză, se dă o importanță complet disproporționată celor ce se întâmplă în Israel față de cele întâmplate în alte părți. În fine, se vorbește totuși mai mult despre Gaza decât de Darfour în presa franceză.

Mulți creștini, buni catolici, inclusiv duminica, la slujbă, în rugăciunea universală, au mai multă compasiune pentru cei din Gaza decât pentru creștinii din Irak de exemplu. Există, oricum, un interes față de ce se întămplă în Israel care e disproporționat statistic față de importanța Israelului față de restul omenirii. Suntem mai informați despre ce se întâmplă în Israel decât despre ce se întâmplă în China. Și totuși există mai mulți chinezi decât israelieni.

Cred că situația în Franța e foarte complexă, în Franța și în Europa occidentală, mă rog, vorbesc de ceea ce cunosc cât de cât, pentru că există sentimentul de vinovăție, culpabilitatea creată de Shoah, de genocid. Eu găsesc că e normal, de exemplu, ca asociațiile umanitare să denunțe condițiile de viață ale palestinienilor din Gaza, din Bethleem sau din altă parte, dacă ele consideră că aceste condiții de viață trebuie denunțate. Deci nu mă deranjează ca Amnesty International să meargă să facă anchete despre condițiile de detenție ale prizonierilor palestinieni. Dar ce mă deranjează este că se inversează rolurile și se spune că israelienii sunt naziști, și că palestinienii sunt evreii de astăzi. Am citit acest discurs, am auzit toate aceste comparații. Și spun, există aici o dorință de a ne descărca de această culpabilitate pe umerii acelora față de care ne simțim vinovați.

Într-un fel, evreul îi amintește occidentalului de propria vinovăție. Iată, e un element al acestei complexități. Și asta se amestecă cu o grămadă de alți factori, inclusiv cu faptul că cultura creștină care, timp de secole, i-a asimilat pe evrei cu păcatul. Asta spuneam mai devreme. Atunci când Cateheza și predica situează Evangheliile față de iudaism în termeni de opoziție, spunând „iudaismul e ipocrizie, meschinărie, Legea, frica”, etc., iar creștinismul e opusul tuturor acestora , e evident că există o atitudine înrădăcinată la creștini care constă în a se compara cu evreii pentru a se declara mai buni, și cred că există o transpunere a acestei vechi atitudini în situația politică actuală.

– Și acesta este motivul pentru care, în Occident, nu putem fi indiferenți față de soarta Israelului?

– Nu putem fi indiferenți, dar motivațiile sunt foarte ambigue și foarte diferite în funcție de unii sau de alții. Pentru jurnaliștii care fac analiza situației politice nu aceste considerații sunt cele care contează în primul rând.

– Locuiți de multă vreme în acea regiune; care e lucrul care vă uimește, în legătură cu creștinii occidentali veniți în pelerinaj față de Israel?

– Mă întrebați ce cred. Știți, se spune că cineva care a petrecut o săptămână într-o țară scrie o carte, cine a petrecut o lună scrie un articol, iar cine a petrecut un an sau mai mult nu mai scrie nimic…

– Și totuși…

– Cred că oamenii care ajung acolo, mulți dintre ei, nu toți, bineînțeles, sunt obligat să nuanțez, se poate spune totuși că o mare parte a oamenilor care ajung acolo ajung cu prejudecăți. Ajung cu aparatele lor de fotografiat și fotografiază ceea ce le confirmă prejudecățile. Și de când s-au inventat aparatele foto digitale, nici măcar nu mai trebuie să ai grijă să economisești peliculă. Iată.

Deci… dau un exemplu. Cum spune m anterior, în mintea multor creștini Evanghelia se reduce la caritate. „Iubiți-vă unii pe alții.” E foarte bine, și nu am de gând să contrazic asta. Dar dacă nu este decât asta, și dacă televiziunea este cea care îmi spune cine sunt săracii și cine nefericiții, ajung acolo cu aparatul meu foto știind deja cine sunt săracii. Și nu voi fotografia decât ceea ce confirmă prejudecățile mele. Și voi face interpretări care sunt uneori complet delirante despre ceea ce văd.

Vedeți, cred că pot spune că multe pelerinaje, în ziua de azi, nu sunt decât ocazii de propagandă pro-palestiniană, și, de ce nu, de propagandă anti-israeliană. Le-am spus-o de câteva ori pelerinilor. Ei se grăbesc să fotografieze zidul dintre Israel si Bethleem. Le-am spus deja oamenilor, aceasta împrejmuire, care are totuși câțiva kilometri, e un grilaj pe cea mai mare parte a întinderii sale, dar în zonele urbane nu se putea face un grilaj demolând casele pentru a face o pistă de fiecare parte, pentru mașinile militare. Deci în zonele urbane este un zid. E oribil, un zid nu e niciodată frumos, istoria, zicea altcineva, demonstrează că zidurile sfârșesc întotdeauna prin a cădea, dar, în fine, acest zid există. Bun, deci le explic.

Le explic de asemenea o serie de lucruri la care ei nu se gândiseră… într-o zi un jurnalist israelian și-a pus întrebarea „dar de unde vine betonul pentru a construi acest zid?”, pentru că trebuia să vină de undeva. Și deci s-a descoperit că betonul era importat din Egipt prin intermediul unei societăți palestiniene al cărei președinte era văr cu Arafat, și acest zid e construit de palestinieni, asta le dă de lucru. Și uneori grupuri de pelerini creștini îmi pun întrebări, pentru că uneori întâlnesc grupuri de pelerini, seara, în holul hotelului, și îmi pun întrebări clasice: de ce evreii poartă pălăriuțele acelea, de ce se leagănă când se roagă, etc., și brusc apare întrebarea: ce părere aveți despre zid? Și răspund: ei bine, dacă zidul n-ar exista, voi n-ați fi aici. Bun, apoi savurez cele câteva secunde de stupefacție, și apoi le spun că atunci când nu exista zidul, erau atentate, iar oamenii nu veneau. Ierusalimul, orașul vechi, era pustiu. Iar că acum, că există un zid, pelerinii revin, merg, evident, să fotografieze zidul, trec apoi de partea cealaltă, și deci merg să cumpere suveniruri de la comercianții din Bethleem care nu vedeau pe nimeni pe când nu exista zidul.

Nu minimalizez problemele pe care le cauzează acest zid, ele sunt cunoscute si nu le neg, evident. Dar spun: mergeți să fotografiați zidul dacă vreți, dar păstrați de asemenea un minut de reculegere în fața unei stele în memoria victimelor. Și sunt peste tot la Ierusalim, plăci și stele, din păcate, există chiar prea multe pentru a ne spune că acolo, în cutare zi, a existat un autobuz care a explodat, în fine… Deci, fotografiați zidul, dacă vreți, dar păstrați măcar un minut de reculegere pe locul unui atentat, pentru a înțelege de ce există un zid. În general ei nu fac asta, e evident.

– E importantă această idee, cu situaţia creștinilor din zonă, nu se dă atenție la ceea ce se întâmplă cu creștinii în Irak, de exemplu, despre Iran nici nu se poate pune problema. Sau în Egipt…

– Știați că moare câte un creștin la fiecare 5 minute, pe glob, din cauza credinței sale? Am citit cifra asta recent, pe Zenit. La fiecare 5 minute, un creștin moare din cauza credinței sale.

– Și există și convertiri în țările musulmane, la creștinism…

– Există o carte, care a avut succes recent în Franța, numită „Prețul de plătit”. Este povestea unui musulman irakian care s-a convertit la creștinism. Iar prețul pe care l-a plătit… ei bine… a însemnat tortura, închisoarea, tentativele de asasinat venite chiar din partea familiei sale, toate dificultățile pe care le-a avut cu actele falsificate pentru a părăsi Irakul, pentru a părăsi Iordania, pentru a ajunge în sfârșit în Franța. Prețul de plătit înseamnă de a trăi mereu în anonimat, de a nu-și putea arăta niciodată fața, de a fi permanent în pericol de a fi asasinat. Este o carte care are succes mare în Franța în momentul acesta, și nu el e cel care a scris-o, pentru că nu vorbește franceza suficient de bine, a dat-o cuiva să o scrie, dar nu e romanțată. A semnat-o cu un nume fals, pentru că evident că nu putea semna cu numele lui adevărat.

– Și situaţia creștinilor din Israel, cum o comentați?

Trebuie să diferențiem între situația creștinilor din Israel și a celor din teritoriile palestiniene. În Israel, lumea creștină e foarte, foarte complexă; pentru că putem vorbi de creștinii autohtoni, adică cei care trăiesc în Galileea și la Ierusalim, dar ni se va spune că Ierusalimul nu e în Israel, asta e iarăși altă poveste. Bun, dar cei din Galileea, în orice caz, acolo există aproape 2% din populație care e creștină. Majoritar ortodocși, melchiți, latini, sunt și alte grupuri, sunt deasemenea grupuri care sunt foarte puțin cunoscute, despre care creștinii occidentali nici nu bănuie că ar exista. Există evident toți călugării din Orient și Occident, armeni, copți, etc. Există și minoritățile creștine, de exemplu există libanezii care aparținuseră armatei Libanului de Sud, și cărora Israelul le-a oferit dreptul la naționalitate. Printre ei există maroniți, care sunt prost integrați în Israel, pentru că ei nu sunt integrați în societatea arabă, evident. Bun, părinții vorbesc araba, copiii merg la școala evreiască, sunt poate o mie de copii creștini arabi care nu vorbesc decat ebraică, pentru că asta aud la școală. Și trebuie să recunoaștem că biserica locală nu e foarte bine echipată pentru a-i catehiza, deci iată o problemă. Avem de asemenea sute de mici filipinezi -care sunt copii ai muncitorilor imigranți care nu vor rămâne în țară, care înțeleg mai mult sau mai puțin limba părinților lor, dar care vorbesc ebraică la școală și care ar trebui și ei catehizați în ebraică.

Deci, iată, o populație creștină mult mai variată decât am putea să credem, dacă o vedem de departe. Când vorbim de creștinii din Țara Sfântă, toată lumea se gândește la creștinii din Bethleem, dar iată că e mult mai complicat decât atât.

Bun, și aș spune că, în valoare absolută, Israelul, în granițele sale din 1967, e singura țară din Orientul Apropiat în care numărul creștinilor crește. Repet, Israelul e singura țară din Orientul Apropiat în care numărul creștinilor crește. Când spui asta, ești în general acuzat că fabulezi. Dar e adevărat, e suficient să citim statisticile. Dimpotrivă, în teritoriile palestiniene, adică Gaza, Cisiordania, adică în principal Bethleem, Ramallah, Nablus, creștinii dispar cu viteză mare. Iată, este un fapt. Și cred că situația creștinilor palestinieni e foarte incomodă, pentru că în calitate de arabi sunt palestinieni, iar în calitate de creștini sunt o minoritate într-o lume musulmană. Dar nu sunt mandatat să vorbesc în numele lor.