Acesta este un raport secret al CIA privitor la rolul politicii sovietice în declanșarea Războiului de (cinci?) Șase Zile, precum și la dezvoltările ulterioare datorate implicării sovietice în zonă. Raportul a fost emis pe data de 16.03.1970 și a fost declasificat recent. Fragmentele cenzurate sint marcate cu (…)

EXPUNERE PENTRU BENEFICIARI
Cursul evenimentelor dinainte, din timpul şi de imediat după războiul arabo-israelian din 1967 oferă un studiu de caz pentru dilemele şi pericolele care apar atunci cînd Uniunea Sovietică încearcă punerea în aplicare a strategiei sale de bază pentru Orientul Mijlociu: sprijinul pentru mişcările naţionaliste arabe. Rezultatele politicilor Moscovei în Orientul Mijlociu sînt mixte, iar evenimente neprevăzute de către liderii sovietici au condus la schimbări semnificative şi stînjenitoare în orientarea politicilor sovietice.

În perioada de dinainte de războiul de şase zile din 1967, politica sovietică a oscilat de la sprijinul politicilor arabe moderate pînă la mariajul cu linia arabă radicală, încurajînd astfel o succesiune de evenimente pe care Moscova nu a mai putut-o controla. Imediat după înfrîngerea arabilor, politica sovietică s-a reorientat din nou către sprijinirea politicilor arabe moderate. Dar tendinţele actuale în materie de politică sovietică sunt din nou de sprijin față de radicalismul arab, în ciuda aparentei probabilități a unui nou război în Orientul Mijlociu şi a posibilității unei noi înfrîngeri arabe. Aceste schimbări de politică arată cît de rezistentă este Moscova la orice îndepărtare fundamentală față de tendinţa sa instinctivă de a sprijini naţionalismul militant arab în speranţa unor cîştiguri politice sovietice şi/sau a unor pierderi politice ale Occidentului în Orientul Mijlociu. (…)

Rezumat şi concluzii
Războiul arabo-israelian din iunie 1967 a fost atît o înfrîngere umilitoare pentru arabi, cît şi un mare pas înapoi pentru prestigiul sovietic. Sovieticii le-au promis arabilor ajutor substanţial şi sprijin politic, iar linia de activism politic pe care au adoptat-o la mijlocul anului 1966 a contribuit semnificativ la sporirea tensiunilor înaintea războiului. În speranţa de a-și consolida sprijinul noului regim sirian şi pentru asigurarea supravieţuirii acestuia, sovieticii au început la acel moment să ridice tonul, să afișeze o linie militantă anti-Israel şi, mai important, să încurajeze unirea între aliatul lor Nasir şi sirieni. În timp ce atît Nasir cît şi sovieticii sperau ca astfel să obţină un control sporit asupra fanaticilor sirieni, rezultatul net al acestei politici a fost de a-l împinge pe Nasir înspre un militantism mai agresiv împotriva Israelului. Sovieticii nu au reuşit să prevadă rezultatele acestei politici. Iar atunci cînd au pierdut controlul asupra situaţiei, au fost reticenţi în a-și utiliza influenţa pentru strunirea lui Nasir.

Rezultatele stînjenitoare ale politicii de dinainte de război i-a determinat pe sovietici să opereze unele schimbări în abordarea lor asupra Orientului Mijlociu. Înainte de război sprijineau foarte vocal pozițiile cele mai extreme anti-Israel ale regimurilor arabe celor mai militante. După război s-au retras pe o poziție mai moderată, deşi încă anti-Israel. Disponibilitatea lor de a-şi asuma riscuri considerabile într-o situaţie pe care nu o puteau controla, doar pentru a-și realiza unele obiective pe termen scurt, s-a metamorfozat în urma războiului într-o abordare treptată, ceva mai precaută. Pericolele inerente de a intra într-un mariaj cu un regim de stînga radicală au devenit evidente. Înainte de război, au întreprins doar eforturi formale pentru prevenirea provocărilor siriene; acum au început să îndemne în mod serios la reţinere. În locul ambivalenţei demagogice care a marcat declarațiile de dinainte de război, cu promisiuni de sprijin lăsate în mod intenţionat vagi şi nedefinite, sovieticii au clarificat acum limitele sprijinului lor pentru arabi. Şi, ca urmare a dezastrului militar arab, URSS a cerut acum ca, în schimbul ajutorului, instructorii militari sovietici şi consilierii să primească autoritatea de a instrui şi organiza, la toate nivelurile, forţele armate siriene şi egiptene.

Sovieticii și-au schimbat tacticile, însă au rămas la fel de dedicați strategiei care a produs acest fiasco arab prin războiul de şase zile. Ei continuă să creadă că menţinerea tensiunilor arabo-israeliene la un nivel ridicat sporeşte influenţa sovietică în zonă. Cu toate acestea, evident, ei speră să reuşească acolo unde au eșuat în iunie 1967, şi anume în stabilirea unui control eficace asupra arabilor şi, astfel, să evite o repetare a dezastrului din iunie. Rezultatul este că politica sovietică în Orientul Mijlociu are un aspect schizofrenic.

De exemplu, sovieticii le-au făcut clar arabilor că nu intenţionează să se implice într-un conflict militar viitor. Pe de altă parte, Moscova a crescut substanţial de dimensiunea flotei sale mediteraneene şi s-a străduit să restabilească încrederea arabilor în fermitatea sprijinului său prin intermediul vizitelor prelungite ale unor vase din flota sovietică în porturile siriene şi egiptene. Prezenţa unui număr mare de consilieri sovietici şi a personalului militar în zonă, deşi probabil gîndită pentru a se asigura că situaţia nu este din nou scăpată de sub control, a crescut pericolul implicării sovietice în caz de război. Ajutor material suficient pentru reconstruirea forţelor armate (şi, în cele din urmă, a încrederii) arabe continuă să fie transportat în zonă. În ciuda creşterii ameninţării la adresa păcii în Orientul Mijlociu pe care creşterea organizațiilor teroriste și de gherilă arabe o reprezintă, Uniunea Sovietică a evitat orice mişcare care ar putea pune în pericol poziția sa în ochii acestor grupări. A direcționat ajutor militar către mai multe organizaţii de gherilă prin UAR şi Irak, utilizînd aliaţii săi din Europa de Est ca traficanți de armament. În timp ce sovieticii speră astfel să cîştige un anumit control asupra conducerii grupărilor de gherilă, acestea par să fi uitat nerespectarea de către sovietici a unor promisiuni similare faţă de militanţii sirieni înainte de războiul din iunie.

Oricare ar fi situația, se observă o îndepărtare în accentul pus în ultimul an de sobrietatea notabilă şi prudenţa demonstrată de către sovietici după războiul din iunie, către un sprijin reînnoit şi deschis față de militantismul arab. Recent, această tendinţă a fost subliniată de comentariile lui Kosîghin referitoare la deschiderea unei linii de ajutor activ în lupta anti-israeliană (10 decembrie) şi prin creşterea numărului de reportaje în propaganda sovietică despre activităţile şi reușitele mișcărilor de gherilă.

Receptivitatea post-război a sovieticilor pentru o reglementare politică negociată în Orientul Mijlociu nu s-a evaporat complet. Cu toate acestea, considerațiile Moscovei apar la o primă privire – aşa cum au fost și înainte de război – să fie o consolidare a poziţiei sale de campion al luptei arabe „anti-imperialiste” și de „eliberare naţională”. Astfel, au coordonat dezvoltarea mişcării de gherilă. Sovieticii văd, se pare, într-o astfel de acțiune perspectivele pe termen lung ale unor cîştiguri prin influența sovietică în regiune, pe care le evaluează ca fiind mai mari decît pericolul cronic ca evenimentele să scape din nou de sub control, așa cum s-a întîmplat în iunie 1967. Prin urmare, sovieticii au aderat complet la condiţiile prealabile puse de arabi pentru o înțelegere în Orientul Mijlociu, deşi nu ar fi nereceptivi la propunerile SUA, despre care consideră că arabii ar putea fi convinși să le accepte. În timp ce caută să evite o nouă confruntare în zonă, sovieticii ar putea considera că reînnoirea sprijinului pentru Nasir şi pentru militanții de gherilă implică foarte puţine şanse de degenerare într-o astfel de confruntare. În plus, sovieticii par încă o dată încrezători că îl pot controla pe Nasir şi că pot evita un nou război deschis arabo-israelian. Pericolele acestei politici pot fi mai mari decît presupune conducerea sovietică, avînd în vedere pornirile lui Nasir, amplu ilustrate in mai 1967, de a acţiona într-o maniera imprevizibilă, haotic, de multe ori belicos şi, uneori, politic suicidar.

Politica sovietică și Războiul Arabo-Israelian din 1967

Înainte de război

POLITICA SOVIETICĂ ÎN ORIENTUL MIJLOCIU PÎNĂ LA CRIZĂ
Angajamentul sovieticilor de a spriji politic Siria. Primăvara lui 1966
La mijlocul anilor 1950, sovieticii au început să cultive noile regimuri arabe naționaliste, profitînd de creșterea sentimentului anti-occidental, comun printre acestea. Nasir, cel mai impresionant din noua generație de lideri arabi şi conducătorul celui mai puternic stat arab, a fost prima țintă a sovieticilor. URSS a investit masiv în UAR şi, în 1965, Cairo era aproape complet dependent ajutorul militar al Moscovei. Temerile arabe că ajutorul sovietic pentru Orientul Mijlociu ar putea fi redus ca urmare a înlăturării lui Hruşciov au fost infirmate.

După răsturnarea în 1954 a colonelului Shishakli în Siria, sovieticii au avut o relație cu suișuri și coborîșuri cu această naţiune. Lovitura de stat din februarie 1966 a aripii extremiste a Partidului ultra-naţionalist Baas a dus la o rapidă reapropiere în relațiile sovieto-siriene, iar includerea unui comunist în noul cabinet sirian a fost un moment deosebit de îmbucurător pentru sovietici. Ulterior, URSS a crescut foarte mult ajutorul său militar şi economic pentru Siria, iar preocuparea pentru supravieţuirea Baathiștilor radicali a devenit un factor important al politicii sovietice în Orientul Mijlociu.

Într-un efort de a profita de situaţia din Siria, sovieticii au adoptat o linie publică din ce în ce mai militantă anti-Israel şi au început să emită avertismente împotriva oricărui amestec în treburile interne ale noului său client. Se pare, preocupați de faptul că vecinul Siriei, Iordania, ar putea să ia unele măsuri împotriva noului regim sirian, sovieticii au avertizat în particular iordanienii să nu facă acest lucru. (…) Public, la 7 mai 1966, un articol din Izvestiya a atacat Israelul pentru „provocări armate” împotriva Siriei destinate răsturnării noului regim şi a avertizat Israelul să nu intervină.

O depeșă TASS din 27 mai afirma sprijinul politic sovietic crescut pentru regimul sirian. În conformitate cu această declaraţie, Uniunea Sovietică nu va „rămîne indiferentă la tentative de încălcare a păcii în regiune, în imediata proximitate a frontierelor URSS”. Această declaraţie ataca în mod specific forțele „extremiste” din Israel şi acuza cercuri „reacţionare” din Iordania şi Arabia Saudită, susţinute de Statele Unite şi Marea Britanie, de complot împotriva Siriei. Efectul declarației sovietice – în ciuda impresiei diplomatice a limbajului – a fost încurajarea unei linii și mai dure a politicii siriene împotriva Israelului. În această perioadă, sirienii executau raiduri de gherilă în Israel de pe teritoriul iordanian. Deși numărul acestor raiduri nu era comparabil cu nivelul postbelic al atacurilor de gherilă, a fost marcată o creştere semnificativă faţă de situația dinainte.

Sovieticii încurajează uniunea siriano-egipteană: sfîrșitul 1966-începutul 1967
În plus faţă de emiterea de avertismente împotriva intervenţiei, sovieticii au căutat să întărească noul regim sirian îndemnînd la reconciliere între sirieni şi egipteni; cele două naţiuni se înstrăinaseră de la secesiunea Siriei în 1961 din uniunea cu Egiptul. Kosîghin, într-un discurs în fața Adunării Naţionale a UAR la mijlocul lunii mai 1966, a făcut apel la unitate între statele arabe „progresiste”. S-ar putea că sovieticii au sperat că, poate, în schimbul protecţiei oferite de alianţa cu UAR, sirienii ar putea adopta o atitudine mai puțin provocatoare. Cu toate acestea, rezultatul concret pare să fi fost încurajarea lui Nasir de a adopta o linie mai militantă.

In toamna anului 1966 şi apoi în 1967, raidurile teroriste arabe în Israel din Siria şi Iordania s-au intensificat. Israel răspunea cu raiduri de represalii. În octombrie, Prim-ministrul sirian Zuayyin a anunţat că Siria nu va lua vreodată măsuri pentru a-i struni pe Fedayeen. Consiliul de Securitate al ONU s-a întîlnit de mai multe ori între 14 octombrie şi 4 noiembrie, la cererea Israelului, dar veto-ul URSS a împiedicat trecerea unei rezoluţii care condamna raidurile teroriste.

Comportamentul sovietic din toamna anului 1966 a stabilit modelul pentru primăvara anului 1967. (…) În același timp, Moscova a cerut guvernelor Siriei şi Egiptului să rămînă calme şi să evite să ofere Israelului un pretext pentru agresiune.

La 8 noiembrie 1966, aproximativ trei saptamîni după ce sovieticii au transmis raportul despre iminența unei invazii israeliene în Siria, UAR a semnat un pact de apărare reciprocă cu Siria. Momentul sugerează că raportul sponsorizat de sovietici asupra iminenței unui atac israelian a încurajat probabil cele două regimuri arabe să semneze pactul. În mod sigur raportul sovietic a fost un stimulent pentru guvernul sirian în solicitarea protecţiei printr-o alianţă cu Nasir, iar Nasir se poate să fi sperat în dobîndirea unui anumit control asupra sirienilor la schimb. Obiectivul sovietic al apropierii egipteano-siriene a fost bine deservit de falsul raport asupra mobilizării israeliene. Un raport fals similar, difuzat în mai 1967, le-a explodat în față și a dus la precipitarea lanţului de evenimente care au declanșat războiul.

Se pare că URSS a sperat că alianţa UAR-Siria va furniza o mai mare siguranță pentru regimul radical din Siria şi va atenua tendința regimului sirian de a întreprinde aventuri pe cont propriu. Cu toate acestea, Nasir nu a determinat moderarea politicii provocatoare a sirienilor faţă de Israel. Dimpotrivă, Nasir s-a apropiat de sirienii mult mai militanți și a devenit mai vulnerabil în faţa apelurilor demagogice siriene la întărirea patosului anti-Israel printre naţiunile arabe. (Nasir era vulnerabil la acuze de inacţiune și de la stînga, şi de la dreapta. Un raid israelian asupra oraşului de frontieră iordanian As-Samu pe 13 noiembrie 1966 l-a făcut pe Husayn al Iordaniei să deschidă subiectul inacțiunii lui Nasir.)

La începutul anului 1967, tensiunea de-a lungul frontierei israeliano-siriene era foarte mare ca urmare a creșterii în intensitate a schimburilor de focuri de artilerie. Siria (în mod evident, nu suficient de puternică să se ocupe singură de Israel) a pus o presiune considerabilă asupra lui Nasir pentru a-și demonstra rolul conducător din lumea arabă şi pentru a certifica valoarea pactului de apărare din noiembrie. În această perioadă, sovieticii i-au avertizat pe sirieni de cel puţin două ori că nu doresc ca situaţia să scape de sub control. Dar dorinţa sovietică de a profita de tensiunea existentă în scopul creşterii influenței lor în dauna Statelor Unite i-a împiedicat să ia vreo poziție mai fermă față de sirieni şi a condus la unele acţiuni contradictorii. De exemplu, pe 3 februarie, la cîteva săptămîni după ce sovieticii i-au avertizat în privat pe sirieni împotriva precipitării unui război, Izvestiya a publicat un articol care acuza Israel de concentrarea unor forțe masive la graniţa siriană, de mobilizarea rezerviștilor şi punerea în stare de alertă a forţelor militare.

La 7 aprilie 1967, în urma unui schimb de focuri la frontieră, Israelul a lansat cel mai adînc atac aerian în Siria pînă la acel moment. Acest lucru se poate să fi marcat o schimbare majoră în politica de represalii a Israelului, din acel moment piloţii săi fiind autorizați să pătrundă adînc pe teritoriul Siriei. Sirienii au fost umiliți şi sovieticii, care erau furnizorii de avioane ai Siriei, au fost jenați de succesul Israelului. Cinci zile mai tîrziu a avut loc o altă bătălie aprigă pe frontiera israeliano-siriană. Statele arabe au criticat UAR pentru comportamentul rezervat, pasiv de-a lungul acestei perioade. Radio Moscova, pe de altă parte, a aruncat acuze stridente legate de mișcări ale flotei SUA, de „conspiraţii” şi avertismente asupra planurilor israeliene de a invada Siria. Bătălia din 7 aprilie a dezvăluit sovieticilor şi sirienilor vulnerabilitatea Siriei la atacuri israeliene, iar sovieticii se poate să fi tras concluzia că pentru a descuraja Israelul, Egiptul trebuie să facă un angajament mai ferm în susținerea Siriei.

(…) Propaganda sovietică a continuat să facă legătura între Israel şi Statele Unite ale Americii, ca complotişti împotriva Siriei. La 24 aprilie, Brejnev a solicitat retragerea flotei a şasea a SUA din Marea Mediterană.

PRELUDIUL RĂZBOIULUI – MAI 1967
„Zvonurile alimentează tensiunea”
Într-un discurs din 2 mai, Nasir, poate răspunzînd criticilor arabe și ghionturilor sovietice, a atacat „imperialismul” şi Statele Unite în termeni neobişnuit de violenți. La 12 mai, premierul israelian Eshkol, într-o declaraţie formulată foarte abraziv, a avertizat Siria că va avea de înfruntat represalii severe în cazul în care nu oprește incursiunile teroriste în Israel. La scurt timp după aceea, s-a răspîndit zvonul în zonă că Israelul concentrează forţe la graniţa siriană şi că va urma invadarea Siriei. Raportul era fals. În fapt, Israelul nu a consolidat granițele şi nu a mobilizat rezerviștii decît după mobilizarea UAR.

Originea raportului nu este clară; aparent, nu provine nici de la sirieni, nici de la egipteni, ei primind informaţiile de la sovietici. Este posibil ca israelienii să fi lansat zvonul sperînd să-i determine pe sovietici să-i convingă pe sirieni să-și oprească acțiunile provocatoare. În orice caz, sovieticii nu au părut prea preocupați de stabilirea validității raportului. Ei făcuseră acuzații nefondate similare în octombrie 1966 şi în februarie 1967 şi au fost principalii diseminatori ai raportului. (…)

În discursurile din 9 iunie şi 23 iulie, Nasir îi citează pe sovietici ca surse de „informaţii precise” şi susţine că informaţiile au fost transmise unei delegaţii parlamentare egiptene care se afla în mai în vizită la Moscova. (…)

Potrivit cu (…), între 15 și 19 mai, ministrul de externe sovietic Gromyko a informat fiecare ambasador arab acreditat la Moscova despre un atac israelian iminent asupra Siriei şi le-a oferit toată asistenţa, inclusiv militară. Un alt (…) a confirmat că astfel de asigurări au fost date la Moscova de către un înalt reprezentant politic sovietic. Este foarte puţin probabil, însă, ca astfel de garanții maximale să fi fost date vreodată. Raportul asupra presupusului plan israelian de atac a fost ulterior reluat în cadrul reuniunii Consiliului de Securitate la 29 mai de către Ambasadorul UAR, al-Quni, şi a fost susţinut de către ambasadorul sovietic Fedorenko, care a spus că arabii aveau informaţii precise ale dispunerii trupelor israeliene şi despre intenţia acestora de a ataca la 17 mai.

Motivaţia sovietică pentru răspîndirea unui raport subţire şi nefondat, însă cu un astfel de potențial exploziv, nu este clară. Chiar dacă ştiau că situaţia nu este reală, s-ar putea ca sovieticii, de fapt, să se fi temut că, în urma avertismentului lui Eshkol, va urma în scurt timp vreun atac israelian de represalii împotriva Siriei. Dacă este aşa, probabil au sperat ca astfel să împingă UAR spre o mai fermă și deschisă angajare în susținerea Siriei, gîndindu-se că un astfel de angajament i-ar putea descuraja pe israelieni din continuarea raidurilor de represalii. De asemenea, este posibil ca sovieticii să fi sperat să-i sperie pe sirieni astfel încît aceștia să-și modifice politicile, convingîndu-i astfel că se pot confrunta cu un atac masiv israelian (Această variantă ar susţine punctul de vedere că Israel ar fi putut lansa zvonul). (…)

Concentrarea Forţelor UAR
Aparent, Nasir a crezut rapoartele date de către Uniunea Sovietică (dorinţa lui Nasir de a crede rapoartele în acest moment se poate să fi fost influenţată de atacurile aeriene israeliene asupra Siriei din luna aprilie, precum şi de avertizarea fermă a lui Eshkol din luna mai) şi a ordonat mobilizarea forţelor dislocate de UAR împotriva Israelului. Nasir se poate să fi avut și motive personale pentru a proceda astfel, iar raportul diseminat de către ruşi să-i fi dat doar o justificare. Potrivit presei egiptene, situaţia de urgenţă a fost declarată în UAR în scopul de „a pune dinţi în pactul de apărare reciprocă cu Siria”. În declaraţiile publice Nasir a subliniat în repetate rînduri că pregătirile militare ale UAR au fost declanșate ca răspuns la iminența unui atac israelian asupra Siriei. Aparent, aceste declarații au fost concepute pentru a direcționa atenţia israelienă asupra frontierei egiptene şi, în același timp, pentru a consolida imaginea lui Nasir ca lider al lumii arabe.

La 17 mai Nasir a solicitat retragerea UNEF din Sinai şi Fîşia Gaza; el a cerut, ulterior, că aceste forţe să fie retrase în întregime din UAR. La 18 mai forţele UAR au început să ocupe pozițiile ONU din Sinai. Forţele ONU nu erau echipate pentru a răspunde şi în ziua următoare secretarul general U Thant a fost de acord cu retragerea completă (Forţele ONU erau staţionate în UAR de la războiul din 1956; unităţile staţionate în Sharm ash-Shaykh, o locație la sud-vest de Strîmtoarea Tiran, la gura Golfului Aqaba, erau un semn de asigurare pentru trecerea în condiţii de siguranţă a navelor israeliene prin strîmtoare. Controlul Strîmtorii Tiran a fost o sursă de fricţiuni între arabi şi israelieni din anul 1949; în acel an, în urma armistiţiului, Egiptul a instalat tunuri lîngă Sharm ash-Shaykh, cu vedere spre strîmtoare. În campania din 1956, Israelul a capturat postul care comanda strîmtoarea. În urma presiunilor SUA și ale sovieticilor, şi-a retras ulterior forţele) Pe 22 mai, soldaţii egipteni au înlocuit complet forţele ONU.

Nasir a cerut ca forţele ONU să fie retrase, iar conformarea lui U Thant a servit mai multor scopuri. Tamponul UNEF fiind eliminat, forţele egiptene puteau reacţiona mai rapid în cazul unui atac israelian asupra Siriei. Cererea lui Nasir a neutralizat acuzele iordaniene că UAR s-ar ascunde în spatele unui scut ONU. Iar eliminarea forţelor ONU din UAR, în special din locația simbolică şi strategică Sharm ash-Shaykh, a întărit prestigiul Nasir şi a sporit mîndria arabă.

Sovietic apar sangvinici
În timp ce sprijinul presei sovietice pentru UAR transmitea impresia aprobării depline a sovieticilor pentru escaladarea evenimentelor, existau și unele indicii de reţinere din partea acestora. (…) Ambasadorul sovietic la ONU, Fedorenko, și-a exprimat o anumită îngrijorare cu privire la viteza retragerii trupelor UNEF şi, în aceeaşi zi, ambasadorul sovietic Dobrynin i-a declarat ambasadorului Thompson că el crede că sovieticii ar putea acționa „concertat” cu Statele Unite îndemnîndu-i fiecare la reţinere pe aliaţii săi. Sovieticii au făcut unele gesturi de reţinere (…) indicînd refuzul sovietic de a deveni direct implicați într-un război siriano-israelian. (…)

La 18 mai, într-o emisiune a radioului public din Moscova, Israelul a fost acuzat că a concentrat trupe la frontiera siriană şi că unii observatori au comparat situaţia cu cea din ajunul operațiunilor din Suez. Potrivit emisiunii, sirienii nu au altă opţiune decît să-și pună armata în stare de alertă, avînd în vedere ameninţările din Israel. În emisiune s-a afirmat, de asemenea, că dispoziţiile tratatului siriano-egiptean de ajutor reciproc au fost aplicate, că forţele UAR au fost mobilizate în stare de alertă, pregătite de intervenție, iar Cairo ar fi afirmat că ar interveni în caz de agresiune israeliană împotriva Siriei.

La 19 mai, Agenţia de Presă Novosti a mers mai departe. Într-o depeșă distribuită în ţările arabe, dar nepreluată în presa sovietică, se afirma că URSS nu ar „sta cu mîinile în sîn” în cazul în care Israelul ar ataca Siria. (…) Efectul net al unor astfel de declaraţii trebuie să fi fost cel de reasigurare a arabilor în privința sprijinului sovietic.

Nasir închide Golful Aqaba
Pe 22 mai 1967, ziua în care mica unitate UNEF a fost retrasă de la Sharm ash-Shaykh, Nasir a anunţat că UAR a închis Golful Aqaba pentru transportul maritim israelian şi pentru vasele altor ţări care ar efectua transporturi strategice către Israel. A doua zi, Eshkol a repetat poziţia Israelului, că interferenţele egiptene în transportul naval israelian în Golf va fi considerat un act de agresiune. La 26 mai Israel a avertizat că nu va aştepta la infinit ridicarea blocadei egiptene și a cerut retragerea concentrărilor de trupe arabe de la graniţele sale. În acel moment, forţele armate israeliene erau complet mobilizate.

Acţiunile lui Nasir din cursul lunii mai au fost probabil influenţate de informaţii false cu privire la puterea militară arabă și la amploarea suportului sovietic. Dar raportul fals asupra planurilor Israelului de a ataca Siria, prin inițierea deciziei lui Nasir de mobilizare, a jucat un rol major în acţiunile lui Nasir. Dacă el credea că Israelul a planificat un atac asupra Siriei şi că UAR ar trebui să răspundă, atunci mobilizarea şi cererea retragerii trupelor UNEF ar putea fi considerate ca fiind destinate descurajării israelienilor.

Cu toate acestea, decizia lui Nasir de a institui blocada în Golful Aqaba a ridicat criza la un nou şi periculos nivel. Discursurile sale indică faptul că el credea că Israelul va răspunde blocadei şi că UAR era echipat pentru a răspunde pe măsură unui atac israelian. La 26 mai a declarat:

…Recent, ne-am simţit suficient de puternici pentru ca, dacă ar fi să intrăm într-o luptă cu Israel, cu ajutorul lui Dumnezeu, am putea triumfa. Pe această bază am decis să facem pași reali… Preluarea Sharm ash-Shaykh … înseamnă că sîntem gata să intrăm într-un război complet cu Israelul.

Deşi el a indicat că UAR nu va iniţia un atac, a declarat că, în cazul în care Israelul ar ataca Siria sau UAR,

…Lupta va fi una generală şi obiectivul nostru de bază va fi distrugerea Israelului.

În timp ce Nasir declara public că Israelul ar trebui să răspundă şi că UAR l-ar putea nimici militar, se pare că, de fapt, Nasir credea că Israelul nu va ataca şi că va obține astfel cîștiguri politice majore cu un risc modest.

URSS şi închiderea Golfului
Sovieticii, după cum sugerează dovezile, au fost luați prin surprindere cînd Nasir a instituit blocada în Golf. Dezacordul lor a fost indicat nu numai prin lipsa unor reacții explicite de sprijin, dar reacţia din presa sovietică a fost în surdină şi întîrziată. Acesta este un semn fie al lipsei unei notificări prealabile, fie a lipsei unei poziţii oficiale pregătite, fie amîndouă. La 23 mai, TASS raportează asupra declarațiilor lui Nasir privind închiderea canalului Suez, iar cîteva ore mai tîrziu a emis o declaraţie a guvernului sovietic care repeta o mare parte din linia anterioară a propagandei sovietice, dar care omitea să menţioneze închiderea golfului. (Guvernul sovietic acuza Israelul pe 23 mai că se pregătește să atace Siria şi declara că „cercurile imperialiste” occidentale sînt responsabile pentru incitarea Israelului. Declaraţia se încheia cu avertizarea că agresorii se vor întîlni nu numai cu puterea arabă unită, dar şi cu „opoziţia puternică” a Uniunii Sovietice şi a tuturor statelor iubitoare de pace).

Primul comentariu semi-oficial cu privire la închiderea golfului a venit trei zile mai tîrziu într-un articol din Pravda. Acest articol reamintea că Israelul nu a utilizat acest golf înainte de 1956, insinuînd astfel că nu ar avea dreptul să-l folosească. Cu toate acestea, sovieticii erau în acest punct evident reticenţi în a sprijini actul lui Nasir.

Atitudinea sovietică faţă de situaţia Orientul Mijlociu pare să fie rezumată într-o întrebare retorică adresată la 1 iunie de către un ministru adjunct de externe sovietic (…) el a întrebat dacă există vreun motiv pentru care URSS ar trebui să colaboreze cu Statele Unite în Orientul Mijlociu. Că sovieticii nu au văzut vreun astfel de motiv a fost demonstrat prin poziţia lor în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, unde eforturile de a rezolva situaţia erau călduţe, ineficiente şi lente. URSS au respins cererile de discuţii între 4 părți. La data de 24 mai ambasadorul sovietic la ONU, Fedorenko, a oprit temporar drumul spre discutarea în Consiliul de Securitate a crizei în curs, prin refuzul de a participa la discuții. La 29 mai, cînd a acut loc în sfîrșit reuniunea Consiliului de Securitate asupra crizei, Fedorenko nu a avut de adăugat nimic constructiv.

ÎN PRAGUL RĂZBOIULUI
Natura ajutorului sovietic pentru arabi
Rapoartele privind angajamentele specifice ale sovieticilor către arabi sînt confuze; se pare că asigurările sovietice au fost întotdeauna vagi şi, astfel, erau deschise la interpretări greşite din partea arabilor. Singurul angajament suficient de clar făcut de sovietici era că îi vor sprijini pe arabi în cazul în care Statele Unite ar fi intervenit în ajutorul Israelului – şi chiar şi aici, amploarea şi tipul de asistenţă nu erau clar specificate. (…)

Confuzia din lumea arabă în privința nivelului sprijinului sovietic pentru cauza arabă este demonstrată de diferitele rapoarte oficiale realizate în guvernele sirian şi egiptean la mijlocul lunii mai. (…) Pe scurt, în măsura în care ştim, sovieticii au încercat să evite un angajament clar cu privire la natura şi amploarea asistenţei oferite în caz de război.

Între 25 şi 28 mai, Ministrul egiptean de Război, Shams Badran, a fost la Moscova, unde s-a întîlnit cu Kosîghin, Gromyko şi Grechko. În discursul din 29 mai, Nasir a spus că Kosîghin a trimis un mesaj inapoi prin Badran care atestă că Uniunea Sovietică

stă alături de noi în această luptă şi nu va permite nici unei ţări să intervină, astfel încît starea de lucruri dinainte de 1956 să poată fi restabilită.

Această declaraţie, împreună cu afirmațiile lui Nasir în ceea ce priveşte puterea Egipteană vis-a-vis de Israel, sugerează că aşteptările lui Nasir din partea sprijinului sovietic în caz de război includeau doar ajutorul material şi acţiunile necesare pentru a descuraja intervenţia Statelor Unite în favoarea Israelului. Nasir cu siguranţă nu a anticipat ceea ce în fapt a urmat – un dezastruos război de cinci zile. El a prevăzut mai degrabă un conflict prelungit în care ajutorul sovietic – sub formă de echipament militar, nu suport fizic, efectiv – ar putea juca un rol important.

Oricare ar fi fost interpretarea sa asupra angajamentului sovietic, Nasir aparent simţea că era suficient. El pare să fi crezut că sprijinul sovietic ar fi necesar doar pentru a preveni repetarea evenimentelor din 1956, cînd forţele occidentale au ajutat Israelul. Se pare că el credea că Statele Unite ar putea să tempereze Israelul şi, de asemenea, părea încrezător că arabii ar putea face faţă militar Israelului, dacă va fi necesar. Încrederea lui Nasir în capacitatea militară a Egiptului pare să fi fost cel puţin parţial împărtăşită și de către sovietici. (…) Cu toate acestea, eroarea cea mai importantă a sovieticilor la acest moment pare să fi fost eşecul lor de a prevedea un atac israelian.

Sovieticii îndeamnă la reţinere – prea puţin, prea tîrziu
În perioada cuprinsă între anunţarea blocadei din Golful Aqaba şi izbucnirea războiului, politica sovietică pare să se fi bazat pe presupunerea că Israelul nu va ataca în măsura în care situaţia rămînea statică. Pe de o parte, sovieticii îi încurajau pe arabi și lăsau deschisă posibilitatea de a-i susţine în caz de război; pe de altă parte, ei au căutat să-i îndemne pe arabi la reținere de la alte acţiuni provocatoare. Nu există nici un indiciu că ar fi încercat vreodată să-l convingă pe Nasir să ridice blocada. Dornici de a evita războiul şi, în acelaşi timp, de a păstra atmosfera de tensiune din care simţeau că pot obține beneficii, sovieticii i-au îndemnat pe arabi numai la gradul de reţinere considerat necesar pentru a menţine situaţia sub punctul de fierbere.

Sovieticii, în declarațiile post-război, au susţinut că, înainte de război, ei au cerut arabilor să se abţină de la acţiuni care ar putea fi utilizate de către cercurile conducătoare israeliene ca un pretext pentru a declanșa ostilităţile. Nasir a sprijinit această pretenție, afirmînd că la 26 mai, Guvernul SUA a dat ambasadorului sovietic la Washington un mesaj prin care solicita ca sovieticii să îndemne UAR la reţinere şi să nu fie primul care să deschidă focul. (…)

Încercările sovieticilor de a-i tempera pe arabi au fost limitate, cu toate acestea, şi sugerează că aceștia nu erau atît de îngrijorați în privința unor posibile represalii israeliene pentru închiderea Golfului Aqaba, cît erau în privința unor noi acțiuni arabe care, la rîndul lor, ar fi putut duce la declanșarea unui război. Încercările lor de la sfîrşitul lunii mai de a-i convinge pe arabi că Israelul nu avea de gînd să atace, erau aparent legate mai degrabă de raportul fals inițial asupra planificării unui atac israelian asupra Siriei, decît de posibilitatea unui atac de represalii pentru închiderea golfului.

Radicalizarea pozițiilor
În ultimele zile din luna mai, Nasir a început să îşi rezolve diferendele sale cu națiunile arabe mai conservatoare, o situaţie de care Israel se temea cel mai tare şi, pe la începutul lunii iunie, poziţiile egiptene şi israeliene erau complet intransigente. La 1 iunie, Ministrul Muncii israelian, Yigal Alon, a insistat că protecţia frontierelor Israelului de atacuri teroriste, retragerea trupelor concentrate de egipteni de-a lungul frontierei, precum şi ridicarea blocadei erau condiţiile necesare pentru evitarea unei „inevitabile” ciocniri militare. Pe 2 iunie, Ministrul de Externe al UAR, Riyad, a anunțat despre Canalul Suez că va fi închis pentru oricine care ar încerca să spargă blocada.

Cele mai multe informaţii disponibile indică faptul că atacul israelian din zorii zilei de 5 iunie a venit ca o surpriză absolută pentru sovietici. (…) Momentul atacului i-a surprins cu siguranţă pe arabi. După război, Nasir a aruncat vina lipsei de pregătire pe faptul că Statele Unite indicau că ar încerca să îndemne Israelul la reținere. Şi Nasir, ca şi sovieticii, erau aparent convinși că Israelul nu va ataca fără aprobarea SUA.

În episodul următor se va putea vedea magnitudinea dezastrului militar în care s-au aruncat arabii, încurajați inițial de sovietici și lăsați apoi să se descurce de capul lor. Șocul și furia arabilor dezamăgiți de neintrarea SUA și URSS în război, umilința înfrîngerii istorice cu care s-a terminat aventura arabă au determinat, în perioada imediat următoare războiului, eforturi uriașe, economice și de propagandă, din partea URSS pentru recîștigarea încrederii din partea țărilor arabe și pentru restabilirea prestigiului internațional știrbit.