Considerat nu demult un Nürnberg românesc, procesul lui Alexandru Vişinescu de abia mai face faţă comparaţiei cu disputele pe care le-a avut la tribunal Oana Zăvoranu cu vrăjitoarele Melissa şi Vanessa.

Publicul rămâne interesat de subiect, însă nu are parte de informaţiile şi de dezbaterea care ar trebui să lămurească un moment esenţial al represiunii comuniste și e privat astfel de moştenirea morală transmisă de cei care au refuzat compromisurile în condiţiile de la Râmnicu Sărat. Cauzele sunt numeroase. Elita intelectuală nu a remarcat miza procesului şi nu are nimic de spus. Ziariştii încă nu au citit suficient ca să înţeleagă contextul în care a funcţionat închisoarea Râmnicu Sărat, aşa că se mărginesc să relateze ce pot reţine din sala de tribunal.

Cel mai greu de înţeles este poziţia ICCMER. Institutul încă nu reuşeşte să îşi recâştige credibilitatea şi confirmă pe zi ce trece că nu prea îşi ia în serios misiunea. De altfel, chiar IICCMER o recunoaşte, acceptând senin că Lista Torţionarilor a fost un “exerciţiu de expunere mediatică”. Nu e de mirare că lucrurile stau aşa. Componenţa consiliului ştiinţific este discutabilă. Preşedintele acestui consiliu, Dinu Zamfirescu, nu are probleme morale legate de confuzia în care suntem încă în legătură cu relatările pe care le-ar fi transmis Securităţii sub un nume conspirativ. Directorul executiv, Radu Preda e numit în funcţie în urma unui proces de „selecţie” netransparent, pare-se la sugestia conducerii unei fundaţii germane, şi transmite mesaje derutante legate de includerea pe agenda institutului a sfinţilor închisorilor.

Expunere mediatică şi indiferenţă faţă de martori

În urma anunţului făcut de IICCMER-Muraru asupra punerii sub acuzare a lui Alexandru Vişinescu, mama mea, soţia lui Ioan Bărbuş şi fiica lui Victor Anca, amândoi închişi la Râmnicu Sărat în timpul lui Vişinescu, a fost contactată de un domn de la IGP, însărcinat cu cercetarea dosarului. A venit la mama cam nepregătit: i-a cerut scrisorile pe care i le trimisese tata de la Râmnicu Sărat! Dânsul ar fi trebuit să ştie că acolo deţinuţii nici nu aveau voie să îşi audă glasul. Cum putea să creadă că li se creau condiţii pentru a trimite acasă scrisori? (În care ce să fi relatat? Cum erau torturaţi?) După ce i-a spus mamei că va trebui să dea declaraţii, ca martor, şi că este obligată să se prezinte ori de câte ori i se va cere, inclusiv în instanţă, domnul respectiv a mărturisit că nu vrea neapărat să îl vadă pe Vişinescu condamnat, ci „doar judecat”. Prin urmare, mama, la 87 de ani, cu sănătatea ei şubredă, urma să fie purtată prin interogatorii, să dea declaraţii despre cele mai dureroase amintiri ale suferinţei celor dragi, pentru ce? Nu pentru ca Vişinescu să fie condamnat, ci pentru necesităţile show-ului! În sfârşit, când mama i-a arătat o fotografie de închisoare din dosarul tatălui meu, domnul de la IGP a privit-o un pic şi pe urmă a zis:  „haideţi, doamnă, că ştim noi, nu comuniştii au făcut închisoarea Râmnicu Sărat, era făcută de ceilalţi, dinainte; nici liberalii şi ţărăniştii nu au fost uşă de biserică”. (În urma acestei discuţii, pentru a o scuti pe mama de alte experienţe similare, sora mea a decis să se prezinte ea ca martor şi să  ceară să se constituie parte civilă în proces.)

Nu îl scuz pe domnul amintit mai sus, însă cred că situaţia era previzibilă şi într-o oarecare măsură evitabilă dacă dosarul pe care l-a primit ar fi fost puţin mai consistent. Acest aspect ar trebui ameliorat cât mai repede chiar şi acum, prin completarea de către IICCMER (sau  Parchet) a sesizării penale cu referiri la faptele lui Vişinescu de la închisorile Jilava şi Mislea. Acestea nu sunt cercetate în prezentul dosar, deşi există documente şi mărturii care arată că şi acolo el s-a distins prin brutalitate şi cruzime, considerate excesive de superiorii săi chiar pentru standardele anilor 50 (relatările lui Mircea Stănescu, aici şi a Aurorei Dumitrescu, aici). De fapt, tocmai pentru „performanţele” sale de la Jilava şi Mislea, Vişinescu a fost considerat de regimul comunist capabil să conducă închisoarea de exterminare de la Râmnicu Sărat, el fiind selectat pentru acest post dintre cei mai redutabili tartori ai închisorilor.

Expunerea mediatică în campania electorală

Cum înainte de recentele alegeri prezidenţiale, anticomunismul a devenit temă de campanie, am avut ocazia să vedem cât de devotaţi sunt „anticomuniştii de serviciu”, cum bine i-a numit Dumitru Lăcătuşu.

În octombrie, Victor Ponta, un admirator al lui Mao şi Che, l-a numit subsecretar de stat pe Octav Bjoza, preşedintele AFDPR. Premierul, care vorbeşte de victimele comunismului doar pentru a le compara cu puşcăriabilii din partidul său, promisese anterior şi mărirea indemnizaţiilor pentru victimele comunismului, ca şi reducerea veniturilor torţionarilor (după un algoritm fantezist).

La rândul său, cel mai probabil la sfatul lui Andrei Muraru, ACL a criticat „realizările” candidatului PSD în domeniul memoriei comunismului, reproşându-i „dezinteresul şi ignoranţa” în acest domeniu. Amintesc că, până în primăvara anului trecut, Muraru a fost director executiv al IICCMER, numit de Ponta imediat după ce a preluat conducerea guvernului, pentru a-l înlocui pe Prof. Vladimir Tismăneanu.

ACL a criticat, între altele, şi faptul că Radu Preda, actualul director executiv al IICCMER, e pesedist. La această critică Ponta a reacţionat foarte bizar: s-a adresat Fundaţiei Konrad Adenauer şi, amintind că Radu Preda a fost numit la sugestia actualului director al reprezentanţei fundaţiei pentru România şi Republica Moldova, l-a întrebat pe acesta dacă îşi menţine sprijinul pentru Preda. Răspunsul nu a întârziat să vină şi a fost afirmativ, confirmând implicit că fundaţia şi-ar fi asumat un rol în numirea conducerii IICCMER. Premierul a mulţumit pentru răspuns la 12 noiembrie 2014.

Modul de numire al lui Radu Preda pune semne de întrebare care vor afecta credibilitatea IICCMER până când nu vor fi clarificate. Chiar dacă Fundaţia Konrad Adenauer are dreptul să îşi spună cuvântul asupra gestionării proiectelor pe care le finanţează ea, nu poate avea nimic de zis în legătură cu numirea cuiva într-o instituţie publică românească. În mod deosebit, gestionarea trecutului recent al României îi priveşte numai pe români, chiar dacă rămâne foarte binevenită colaborarea partenerilor străini.

Expunere mediatică golită de conţinut

Între adevărurile care au ieşit la iveală înainte de alegerile prezidenţiale este şi faptul că toată tevatura cu Lista Torţionarilor a fost doar un „exerciţiu de expunere mediatică”. Cum „exerciţiul” a început în vara anului 2013 şi publicul a aflat despre ce a fost vorba abia în noiembrie 2014, deducem că la el au participat Muraru şi Preda, precum şi Dinu Zamfirescu, conducerea şi consiliul ştiinţific al IICCMER, care ar fi trebuit să ştie cum stau lucrurile în realitate şi să reacţioneze . Pentru că nu au făcut-o, nu ne rămâne decât să concluzionăm că  IICCMER a indus publicul în eroare, tratând cu lejeritate un subiect ca lista numelor unor barbari care au pus în aplicare politica ocupanţilor sovietici şi, la porunca acestora, au participat la uciderea elitei României şi la schingiuirea celor mai verticali cetăţeni ai săi.

De asemenea, este descumpănitor şi modul în care IICCMER se prezintă la şedinţele procesului Vişinescu. Nu înţeleg ezitările şi nesiguranţa în privinţa detaliilor istorice ale ororilor petrecute la Râmnicu Sărat, şi nici de ce tinerii angajaţi ai IICCMER chicotesc în timpul audierii martorilor care nu sunt de la institutul lor.

Neglijenţa la întocmirea dosarului şi insensibilitatea faţă de martori nu fac decât să confirme impresia că „exerciţiul” nu a fost doar slab pregătit, ci că se ştia de la bun început că totul e numai un balon de săpun.

Expunerea mediatică în context

I. Nu pot să nu coroborez cele de mai sus şi cu alte situaţii neclare legate de recunoaşterea meritelor eroilor anticomunişti, cum ar fi decorarea D-lui Bjoza de către preşedintele Iohannis, foarte probabil tot la îndemnul lui Andrei Muraru, fostul director al IICCMER.

Dl. Octav Bjoza afirma că apreciază moralitatea legionară pe care a văzut-o la colegii săi de detenţie, însă regretă că în anii 90 a făcut politică alături de Ion Diaconescu, unul din marii eroi ai rezistenţei anticomuniste.

În ce mă priveşte, nu prea înţeleg de ce actualul subsecretar de stat şi preşedinte al AFDPR a decis să se înscrie în PNŢ-cd. În anii 90 niciun membru al conducerii partidului nu avea vreo simpatie legionară. Cei care s-au dovedit mai buni şi mai curajoşi decât ei, n-au decât să le facă fel de fel de reproşuri, dar toleranţa la simpatii legionare nu pot să le-o reproşeze. Toţi liderii ţărănişti postdecembrişti făcuseră puşcărie pentru PNŢ, erau personal devotaţi lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache şi niciunul nu era atras de ideile legionare (mai ales că mulţi, dacă nu chiar toţi, avuseseră conflicte personale cu legionari).

Deşi cred că aceste lucruri ar fi trebuit să fie clare pentru Dl. Bjoza, cum erau clare pentru ceilalţi membri ai partidului, nu îl bănuiesc de intenţii rele. Aş crede că în memoria dânsului e precumpănitor ajutorul pe care l-a primit de la unii legionari când era foarte tânăr şi trecea prin încercări grele. Dânsul nu e un teoretician al ştiinţelor politice şi e de înţeles că experienţa personală îi poate influenţa viziunea politică de ansamblu. Ştiind  prea bine că foştii deţinuţi politici sunt dispreţuiţi şi menţinuţi şi astăzi la marginea societăţii, a crezut, cum era omeneşte, că decoraţia pe care o primeşte el va ajuta AFDPR. Folosirea acestei situaţii în scopuri de imagine este însă o probă de cinism, iar incapacitatea de a rezolva cu tact problemele apărute ulterior arată şi incompetenţă.

II. Prevăd că şi planificata recunoaştere a sfinţilor închisorilor va fi tratată tot fără claritate şi tact.
În mod lăudabil, de la numirea sa la conducerea IICCMER, dar şi înainte, Radu Preda a solicitat BOR să accepte, ca instituţie şi comunitate de credinţă, confruntarea cu trecutul. Dar, totodată, a mai afirmat: „este de datoria mea teologică şi morală, dar şi civică să pun pe agenda institutului cazurile, repet, generic formulat, ale sfinţilor închisorilor, adică ale celor care au intrat, eventual, cu un crez politic în puşcărie, dar care au rezistat în puşcărie şi au ieşit de acolo în virtutea credinţei religioase, unii mărturisind-o până la moartea proprie în puşcărie, iar alţii mărturisind-o mai departe, în perioada de după detenţie, unii chiar până în zorii post-comunismului“.

Formularea de mai sus e foarte complicată şi dă de înţeles că ar fi vorba doar de legionari. „Crezul politic” cu care cineva a intrat într-o puşcărie comunistă este greu de acceptat numai dacă e legat de o ideologie totalitară, ceea ce nu e cazul majorităţii deţinuţilor politici. Ţărăniştii şi liberalii de pildă nu erau ataşaţi de un crez politic problematic. Preşedintele IICCMER consideră însă că „ar da foarte bine” ca ierarhii ortodocşi să declare sfinţi legionari: „Însă eu aş avea şi o sugestie, dacă îmi permiteţi, în calitate de fiu al Bisericii mele, către membrii Sfântului Sinod, de a merge pe această logică a „canonizărilor de imagine”. Şi le sugerez că ar da foarte bine dacă ar canoniza măcar pe doi-trei din cei care au mărturisit pe Hristos în puşcării; şi nu trebuie neapărat să se sperie că au fost legionari…”

Nu este clară referinţa la „canonizările de imagine”, (să fie cumva vorba de Mons. Vladimir Ghika şi a Mons. Anton Durcovici, beatificaţi recent de Biserica Catolică?), însă dacă discuţia debutează în aceşti termeni, IICCMER nu va putea să o gestioneze astfel încât să ajute „reconcilierea cu istoria noastră recentă” de care vorbea preşedintele Iohannis cu ocazia vizitei sale la arhivele CNSAS de la Popeşti-Leordeni.

III. Un alt element de context îngrijorător, este şi faptul că nu mai stârneşte reacţii negative alăturarea eroilor anticomunişti de cei care sunt acum cercetaţi sau condamnaţi pentru corupţie. Dacă în 2012, Lucia Hossu Longin a şocat când a asemănat procesul lui Adrian Năstase cu procesele staliniste, acum nimeni nu mai obiectează când cauza rezistenţei anticomuniste e preluată de antene. Mesajul e clar şi e foarte des repetat. Corupţii sunt deţinuţi politici, Voiculescu e deţinut politic şi antenelor le pasă de deţinuţii politici. Numai antenele au răbdare să stea la tribunal până se termină şedinţele procesului lui Vişinescu. Doar ele îl găzduiesc pe Dl. Bjoza şi sprijină IICCMER-ul. Aici trebuie să subliniem că şi dreapta a contribuit din plin la această stare de fapte, când a cedat antenelor procesul lui Vişinescu, când i-a abandonat pe foştii deţinuţi politici şi când a renunţat să se mai lupte pentru decomunizare, lustraţie, procesul comunismului, într-un cuvânt, când a uitat de spiritul Proclamaţiei de la Timişoara.

IV. Toate cele de mai sus au loc pe fondul unei atitudini generale de indiferenţă, confuzie, şi dispreţ faţă de trecut pe care o arată cei vizibili şi vocali din spaţiul public. Publicul larg este interesat de rezistenţa anticomunistă, însă primeşte puţine informaţii semnificative. Tinerii nu află aproape nimic despre ce s-a întâmplat în 1989, cu atât mai puţin de cele din timpul lui Dej sau Ceauşescu. Cărţile de istorie nu sunt clare, iar istoricii respectabili sunt puţini şi nu se bucură de publicitate. Scârbiţii cu educaţie comunistă, precum Constantiniu şi Boia, sau nostalgicii regimurilor trecute, tot cu educaţie comunistă, precum Coja şi Alex. Mihai Stoenescu, îi ignoră suveran pe eroii anticomunişti sau chiar îi ponegresc. Din documentarele despre închisori, spectatorul reţine lătratul câinilor, uşi metalice trântite, imagini cu gratii şi fondul sonor violent, mai puţin informaţii şi aproape deloc caracterele oamenilor. Forumurile sunt invadate de troli închinători la idoli securişti şi legionari, care nu pierd nicio ocazie să justifice crimele idolilor lor, ştiind că nu vor fi moderaţi de redacţii nici dacă folosesc un limbaj obscen sau antisemit.

Expunere mediatică şi mesaj moral

Nu e de mirare că închisoarea de la Râmnicu Sărat a devenit un al doilea castel al lui Dracula. Fără informaţii clare şi coerente şi cu un ICCMER căruia îi scade mereu credibilitatea, interpretările devin  fanteziste şi se ajunge până la urmă la inversarea semnificaţiei luptei anticomuniste. Mărturia lui Ion Diaconescu şi a lui Ilie Lazăr sunt alterate astfel încât de prestigiul lor moral ajung să se folosească Năstase şi Voiculescu. Nu mai există discernământ şi proporţii, ci doar ştiri de tabloid. Ziariştii noştri nu caută să înţeleagă de ce unii lideri de partide, lideri religioşi, militari de rang înalt şi foşti miniştri, au fost duşi la Râmnicu Sărat. Nu le pasă de ce au fost aleşi tocmai ei să fie supuşi unui regim de exterminare, ce au făcut ei înainte şi după închisoare, ba chiar consideră irelevant ataşamentul lor faţă de libertate. Reţin numai cât cântăreau la ieşirea din închisoare, cum erau chinuiţi şi umiliţi, nu şi că aveau onoare şi autoritate morală. Dacă astfel ajung informaţiile la public, în curând vom putea cumpăra magneţi de frigider cu zidurile închisorii şi tricouri cu Vişinescu cu colţi de vampir.

Nimeni nu rezistă în condiţii de exterminare doar din raţiuni intelectuale. Ce se vedea în fiecare clipă la Râmnicu Sărat nu era confruntarea de idei, reală şi ea, ci cea dintre caractere: brutele violente şi fanatice împotriva oamenilor de omenie, de credinţă şi de cuvânt. Unii se vânduseră duşmanilor ţării şi îşi umpleau ziua răspândind lovituri de bocanc şi scriind rapoarte agramate şi înveninate, alţii, într-o tăcere de mormânt, supuşi la violenţe, foame, frig şi singurătate, găseau resurse să reziste pentru Dumnezeu şi Biserică, pentru libertate, pentru ţară, pentru cei dragi, din respect şi devotament personal pentru Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, sau pentru Rege (care acum nu îşi mai aduce aminte de ei). Ei credeau că adevărul şi binele există şi că sunt de partea lor, nu a lui Vişinescu. De fapt, doar atâta le mai rămăsese: atitudinea morală şi credinţa că Dumnezeu îi vede. Faptul că NU au cedat este decisiv şi definitoriu pentru eroii de la Râmnicu Sărat. E ceea ce face din cei care au fost închişi acolo nişte învingători. Expunerea mediatică în care victoria morală nu este respectată aşa cum se cuvine sau, dimpotrivă, este acaparată, este o  mare minciună.