Societatea civilă moldovenească trebuia să înceapă cu condamnarea comunismului şi lustraţie. Să spună finanţatorilor occidentali: daţi-ne bani pentru decomunizare şi lustraţie, nu pentru „public policies” falimentare şi „gender studies”.

Ce au făcut oamenii ăştia 25 de ani a fost să continue angajarea, centralitatea statului în rezolvarea oricăror probleme, mascat sub forma unei *responsabilizări* a lui, a administraţiei de toate rangurile, în condiţiile în care *capturarea* lui nu încetase după căderea comunismului. El a rămas capturat în mîinile nomenklaturii şi după ’90. Pariul suprem, aşadar, trebuia să fie liberalizarea, minimizarea, nu *responsabilizarea* statului, oricît de frumos nu ar suna sau ar fi sunat.

Şi nu pentru că statul, sau administraţia nu trebuie să devină şi să fie responsabile în faţa cetăţeanului plătitor de impozite. Ci pentru că vegherea asupra acestei responsabilităţi era şi este un exerciţiu dificil pentru o societate ca cea moldovenească. Ni se tot spune de către această societate civilă că noi, cetăţenii, trebuie să fim activi, implicaţi, vigilenţi. Asta ar fi soluţia, să stăm veşnic cu ochii pe un stat căruia îi delegăm cu duiumul *responsabilităţi*, pe care acesta trebuie apoi să le îndeplinească faţă de indivizi şi societate.

Lucrul ăsta – sau modelul ăsta administrativ – e valabil pentru societăţile care au acumulat prosperitate şi capital timp de secole! Care au – la urma urmei, deşi nu este un model de urmat pe termen lung tocmai pentru că toceşte din libertatea şi responsabilitatea individuală – ce împărţi, ce mobiliza.

Noi nu suntem şi n-am fost în situaţia asta. Nici acum, nici imediat după comunism. De aceea noi nu avem ce delega statului. Din contra, ar trebui să smulgem statului responsabilităţile, adică controlul – nu vă faceţi iluzii.

Paranteză: (Noi nu ne puteam alinia ipostazelor tîrzii, obosite ale democraţiilor occidentale. Ci trebuia să învăţăm urgent alfabetul celor mai dinamice formule de dezvoltare, verificate istoric. Inclusiv prin a reface nişte legături istorice, memoriale, identitare cu noi înşine după paranteza comunistă, fără ca acest lucru firesc să fie degrabă cenzurat şi înfierat ca tradiţionalism retrograd sau revizionism veros. Bineînţeles, se aştepta ca o elită să formuleze asta într-un mod civilizat, pe de o parte. Nu să cadă în patima modernizării la xerox pe de altă parte. Or nu trebuie nicicînd uitat că la noi în Moldova comunismul s-a instalat nu doar cu toate ideile şi practicile violente pe care le ştim şi care au fost comune pentru toate regimurile est-europene, ci şi cu o politică specifică: o politică naţională, identitară, de manipulare identitară şi deznaţionalizare, şi asta nu-i puţin lucru şi nu putea fi tratat cu o nouă tabula rasa şi gender studies, sau alte forme identitare tîrzii, care nici în Occident nu au găsit consens, dovadă reacţia la care asistăm.

De reţinut aşadar că la noi comunismul e inseparabil de chestiunea identităţii. Care e o chestiune a memoriei, a recuperării prin definiţie, a trecutului – pardon. Iar pentru că e inseparabilă de comunism, rezolvarea chestiunii identităţii la noi e o chestiune morală – iară pardon. Da, ştiu, sună politically incorrect într-o lume în care identitatea a fost decretată ca subiectivă în mod absolut. Cum au abordat elitele de după ’90 chestiunea? Cele politice au marşat în continuare pe moldovenism, cele civice tocmai pe ideea asta năstruşnică despre o autoidentificare subiectivă, care nu a făcut decît să consacre şi să consolideze mistificările identitare sovietice. Exemplul cel mai strident – „moldovenii spun că vorbesc limba moldovenească, nu limba română, ce să-i faci, libertate de expresie a opiniei, democraţie, nu putem impune o viziune normativă lingvistic sau istoric, who are we to judge etc.” Adică exemplul clasic de formă fără fond. Fără a sesiza că identitatea e un conţinut care orientează inclusiv politic viaţa comunităţii. Geopolitic mai precis în cazul nostru. Altfel, te poţi plînge cît vrei despre propaganda rusă, pe căruţe de bani de la UE, cu rezultate neglijabile. O grămadă de povestit la acest subiect al identităţii.)

Revenind. De asta resursele şi respectiv soluţiile trebuiau să vină (sau să fie elaborate şi cerute) în funcţie de problemele specifice ale estului post-comunist, ale Moldovei în mod particular, nu în funcţie de proiecţiile de moment ale Vestului despre cum putea sau poate fi (re)democratizată zona. Nu pentru că soluţiile liberale nu sunt universale. Tocmai că sunt, dar nu s-au aplicat destul. Iar fanteziile ideologice ale unui anume post-modernism identitar chiar nu dau rezultate pentru Moldova.

Esperţii noştri ne-au povestit 25 de ani despre „equality” şi „tolerance”, cînd nu ne-au ros urechile cu limba de lemn a *teoriilor* administrative de tot felul, pînă moldovenii au început a emigra cu sutele de mii, dovedindu-se mai *liberali* decît „policy maker”-ii: s-au dus să-şi caute de treabă la propriu în economiile vestice, dezangajîndu-se de statul minunat şi ne(mai)aşteptînd nimic de la el.

Aaa, acuma că se dau bani de „combatere a fake news, propagandei ruse, război hibrid, regimuri iliberale” şi alte chestii la modă. Acuma s-au trezit şi esperţii noştri vorbind de pericolul rusesc şi regimuri cleptocrate pe bază de nomenklatură comunistă. Cînd ei au însoţit şi consultat 25 de ani aceleaşi guverne, formate din aceiaşi inşi pe care îi ştiţi, descendenţi direcţi din nomenklatură. Direcţi. Au contribuit la consolidarea ticăloșilor ăştia bine merci.

Şi nu-s semne că s-au deşteptat. În fond, ei continuă să dea ochii peste cap despre regimurile cleptocrate la televiziunile opoziţiei, care au fost finanţate de-a lungul anilor exact din aceiaşi bani spălaţi. Ei ştiu asta şi imaginea e absolut comică.

R. Moldova are nevoie de politică în sensul de mobilizare de idei, doctrine, adică valori, nu de „soluții tehnice”, nu de tehnocrație.