Tot vorbind despre docilitatea românilor sub Ceauşescu, ajungem să considerăm colaboraţionismul ca pe un soi de dat genetic al poporului român. Tot comparându-ne cu cehii şi polonezii, lamentându-ne neputința de a da ”un Havel”, pierdem din vedere particularităţile dictaturii comuniste din România, sălbăticia represiunii. Căci în spaţiul est-european, România lui Ceaușescu era mai aproape de Albania lui Enver Hoxha, decât de Polonia, Ungaria sau Cehia și, în 1985, Gheorghe Ursu era ucis din bătaie la Securitate, fără a i se permite să scrie poezii ori eseuri în închisoare, nici să facă schimb de scrisori cu familia, care să ajungă a fi publicate în Apus, precum Havel sau Michnik. Florin Budescu face câteva observații interesante pe această temă în Comuniştii lui Michnik. Comuniştii lui Pleşu şi Liiceanu, o analiză comparativă a represiunii în fostele state comuniste ar fi binevenită.

Ne facem şi facem o mare nedreptate când ne mărginim să judecăm doar anii ’70 şi ’80. Ne sunt mai accesibili, îi avem, cumva, pe conștiință, desigur, dar pierdem din vedere adesea cum s-a ajuns acolo, nu luăm în calcul și comportamentul românilor în primele două decenii scurse de la impunerea comunismului prin ocupaţie sovietică.

Prăbuşirea morală, lipsa solidarităţii, resemnarea erau marca anilor ’80, dar nu ne erau înscrise în ADN. Erau în primul rând consecinţa ingineriei sociale și a represiunii atroce din anii ’40 şi ’50, a nimicirii elitei intelectuale, politice şi religioase (mai concis – a înfrângerii rezistenţei adevărate care a existat împotriva comunismului).

În ceea ce privește represiunea directă (fără a lua în calcul colectivizarea), Raportul Tismăneanu vorbeşte de 500.000 – 2.000.000 de victime – deţinuţi, deportaţi sau strămutaţi, cu precizarea că estimările variază atât din pricina ascunderii datelor de către autorii aceastei represiuni sălbatice.

Este o cifră uriaşă raportată la mai puţin de 16 milioane de locuitori înregistraţi la recensământul din 1948. Practic, în primele două decenii ale dictaturii comuniste, a opta parte din populaţia României a fost în închisoare sau a fost deportată (e adevărat, în Albania, o treime din populație a avut de suferit direct). Aceasta s-a adăugat consecințelor colectivizării, dezrădăcinarii şi proletarizarii ţăranilor.

Am recitit zilele acestea memoriile maicii Consolata Bachmeyer „Se ve stinge oare lumina?” (ultimele luni are marii şcoli a surorilor germane  Maria Ward din Bucureşti – strada Pitar Moş).  Mater Consolata, ultima directoare de la Pitar Moş, descrie atmosfera ce a precedat desfiinţarea şcolii, eforturile disperate de a o salva precum şi demersurile făcute, după desfiinţarea instituţiei de către comunişti, pentru a permite refugierea în Occident a sute de călugăriţe catolice, multe dintre acestea germane (altfel, ameninţate cu deportarea în Rusia).

Recent, începuseră să viziteze şcolile grupuri de bărbaţi şi într-o bună zi au venit şi la noi. Nimeni nu îi cunoştea. M-au salutat şi mi-au cerut să reunesc toate elevele din cursul superior, fără profesoare. „Poate ar fi bine să merg eu din clasă în clasă”, mi-am dat cu părerea, gândindu-mă că fetele vor putea fi mai uşor convinse în acest fel. Dar nu au acceptat. Au refuzat şi sala de festivităţi, preferând curtea inferioară a şcolii, relativ închisă.

Cu ajutorul câtorva eleve, toate clasele s-au strâns repede în curte. Împreună cu vizitatorii noştri, urmăream de la fereastra cancelariei cum se strângeau fetele, toate în uniformă impecabilă, în soarele blând de primăvară, sub teii de curând înverziţi, şi-mi făcea o reală plăcere felul cum se prezentau. La propunerea mea, de a coborî împreună, am primit un răspuns neaşteptat: „Vom merge singuri, rămâneţi aici şi nu vă arătaţi, vrem să stăm singuri de vorbă cu elevele.”

Am rămas locului, singură, în timp ce ei coborau în curte. Îi auzeam ţipând apoi, din ce în ce mai des şi mai tare, pe măsură ce elevele deveneau tot mai agitate şi mai zgomotoase. Îmi bătea inima. Apoi, brusc, nu s-a mai auzit decât marea hărmălaie a fetelor, vocile bărbăteşti fiind acoperite de ele. Dintr-o dată au început să aplaude puternic şi apoi a răsunat, scandat, ca un cor puternic într-un singur glas: „Vrem pe Mater Consolata!” Cadenţa o cunoşteau de acum de la demonstraţiile de stradă. Nu mă aşteptam la atât curaj faţă de cei patru necunoscuţi, care păreau totuşi oameni convingători.

Văzând că nu au încotro, unul dintre ei a venit să mă ia. Ne-am uitat din nou pe fereastră. Iute ca fulgerul, toate privirile s-au îndreptat către fereastra cancelariei. Fetele începură să aplaude din nou, cu entuziasm, subliniind prin aceasta revendicarea lor sacadată.

Am coborât. De îndată ce m-au văzut s-a făcut linişte şi s-au strâns în jurul meu. Ceilalţi trei bărbaţi urcaseră treptele unei scări, de unde, printr-un megafon, au ordonat copiilor să cânte „Internaţionala”, imnul comunist. Adunarea a răspuns printr-o linişte desăvârşită. Zadarnic au dat ei tonul şi au început de câteva ori imnul lor, cu o voce puternică. Nimeni nu îi urma. Nici ameninţările lor, nici insistenţele mele nu au schimbat situaţia cu nimic. Nicio elevă nu cânta. Exasperat, unul dintre ei sfârşi prin a le spune: „Dacă nu cântaţi imediat, veţi fi imediat duse cu duba la poliţie.” Ameninţarea era gravă, dar nu a folosit la nimic.

Mater Consolata le-a învățat pe eleve prima strofă ca să scape de activiștii comuniști. Cum aceștia nu erau mulțumiți – ”și ce e drept, nu cânta nimeni bine”, directoarea școlii le-a zis că vor mai exersa altă dată și va fi mai bine. Cei trei activiști nu au mai revenit.

Un alt episod descrie încercarea regimului de a le obliga pe fete să confecționeze și să afișeze lozinci comuniste:

După un timp au venit alte circulare referitoare la școală. În afară de tablourile lui Marx, Lenin, ș.a.m.d. trebuiau afișate de-a lungul coridoarelor și pe pereții claselor cele mai importante citate și lozinci din operele acestora. Se sugera ca inițiativa să fie lăsată tineretului. Copiii știau însă cum să procedeze, fiindcă atunci începuseră să vină fete tinere de 13-14 ani care mergeau de la o școală la alta cu misiunea oficială din partea regimului de a le vorbi elevelor. Ele ni se prezentau și îmi cereau să le vorbească elevelor noastre. Majoritatea lor aveau o educație deficitară.

Eu asistam liniștită la lectura prelegerilor pregătite de ele în acest scop. Sigure de sine, ”instructoarele” explicau elevelor noastre politica prezentă a țării și modul cum trebuiau confecționate și expuse lozincile pe pereții școlii. Elevele le puneau uneori în dificultate cu câte o întrebare mai dibace; de cele mai multe ori își făceau între timp lecțiile. De pe urma acestor prelegeri nu s-a confecționat nicio lozincă. Elevele au acceptat tacit o poziție comună, iar eu le-am respectat libertatea de opinie. Nu știu cum a luat naștere acest front comun, căci elevele proveneau din medii foarte diferite.

Această afirmație mă face să mă gândesc la clasa a IV-a de liceu din acel an, în care Principesa Minola stătea lângă fiii unui cizmar din vecinătate; în clasă mai erau fiice ale câtorva personalități din partidele politice tradiționale, acum lichidate, ai căror tați se aflau în închisoare. Alte eleve erau fiice ale actualilor conducători de partid și miniștri. (…)

Inspectorii noi își începuseră activitatea în școli. Când l-am condus pe unul dintre ei în școala noastră, l-am văzut uitându-se cu atenție peste tot, la dreapta și la stânga. Dintr-o dată s-a oprit exclamând: ”Așa ceva nu am mai văzut!  Nicio singură lozincă, măcar! Și niciun tablou!” I-am răspuns calm: ”Copiii nu mi-au adus încă nici fotografii și nici lozinci, dar nu vă faceți griji, ei sunt la curent cu toate și-i cunosc pe toți din ziare și din afișele de pe străzi. Nici nu sunt necesare prea multe, doar școala noastră nu e un circ!”

A doua zi, un ziar lăuda școala noastră, dar la sfârșitul articolului se menționa: ”lipsesc lozinci și fotografii din actualitate și tânăra și inteligenta directoare consideră – citez cuvânt cu cuvânt – că școala dânșii nu este un circ.”

Datorită acestei întâmplări, surorile noastre au devenit mai circumspecte față de acești inspectori. Într-o zi, când unul dintre ei discuta din nou cu mine cu voce tare în cancelarie, sora Kupertine, o bucătăreasă foarte pricepută, a deschis ușa și a salutat – ”Lăudat să fie Isus Hristos”, a stropit încăperea cu apă sfințită și a plecat fără să mai spună o vorbă!