Expresia ‘rezistenţa prin cultură’, creată în feb. 1990 de Acad. Dr. Ing. Eugen Simion, este după unii o realitate plină de eroism estetic echivalentă cu rezistenţa din munţi, după alţii o minciună cu valenţe terapeutice pentru psihicul debil al intelectualilor români, iar alţii, în sfîrşit, o văd ca pe o simplă sintagmă-clişeu a unei noi limbi de lemn. N-o să contrazicem nici una dintre aceste variante de interpretare (sau altele posibile). Decît să pierdem vremea cu controverse inutile despre dezgroparea trecutului, mai bine să ne îndreptăm atenţia către situaţia actuală şi viitoare a creaţiei culturale în România.
De la aderarea la Uniunea Europeană, România plăteşte anual o contribuţie care se regăseşte în bugetul UE. Bugetul pe anul 2011 va fi mai mare cu 2.9% faţă de cel din 2010, singurul buget în creştere de pe continent. Din acest buget cîteva sute de milioane de € sînt alocate culturii. Managementul culturii europene se realizează prin intermediul Directoratului pentru Educaţie şi Cultură (497 angajaţi) din cadrul Comisiei Europene. Uniunea Europeană a definit Programul de Acţiune în domeniul cultural în perioada 2007-2013 prin Decizia 1855/2006/EC.
În acest document sînt precizate bugetul, obiectivele, modurile de implementare, monitorizare şi evaluare pentru domeniul cultural în Uniunea Europeană. Scopul principal al programului cultural european este „apariţia cetăţeniei europene” (the emergence of European citizenship). În vederea atingerii acestui ţel nobil se face cîte un „plan anual care include priorităţi, criterii de selecţie şi proceduri”. Programul
- va promova principiul fundamental al libertăţii de expresie
- va încuraja conştientizarea importanţei de a contribui la dezvoltarea durabilă
- va încerca să promoveze înţelegerea reciprocă şi toleranţa în cadrul Uniunii Europene;
- va contribui la eliminarea oricărei disciminări pe bază de sex, rasă, origine etnică, religie sau credinţă, handicap, vîrstă sau orientare sexuală.
Documentul de bază cuprinde şi o serie de exemple de acţiuni care pot fi sprijinite financiar (şi care sînt detaliate în cele cîteva zeci de mii de pagini ale documentelor ajutătoare):
- Studii şi analize care să contribuie la creşterea cunoaşterii fenomenului cooperării culturale transeuropene şi la crearea de condiţii favorabile pentru ca acesta să înflorească pot fi sprijinite în cadrul acestei componente. Proiecte care vizează colectarea şi analiza statisticilor vor fi încurajate în mod deosebit.
- Acţiunile speciale pot include, de asemenea, acordarea de premii, în măsura în care evidenţiază artişti, opere sau realizări culturale sau artistice şi le fac cunoscute dincolo de frontierele naţionale, încurajînd astfel mobilitatea şi schimburile.
Relaţia României cu acest important for continental se face prin Punctul de Contact Cultural al României.
În continuare ne vom ocupa de domeniul literar. Proiectele scriitoriceşti sînt sprijinite de UE conform unor criterii stricte:
- măsura în care proiectul poate genera o reală valoare adăugată europeană şi relevanţa sa pentru obiectivele programului cultural european
- măsura în care activităţile propuse sunt concepute şi pot fi realizate cu un înalt nivel de excelenţă
- măsura în care rezultatele activităţilor propuse sînt comunicate şi promovate corespunzător
Valoarea Adăugată Europeană (sau Dimeniunea Europeană) este criteriul central pentru selecţia oricărui proiect cultural (în cazul nostru, roman, carte de poezii, etc) şi reprezintă „relevanţa acestui proiect pentru Uniunea Europeană, pentru instituţiile şi politicile europene”. Proiectul trebuie să fie „ne-naţional” şi să fie „legat de ideea creării unui spaţiu cultural european, a unei identităţi europene”. Sau să fi cîştigat „Premiul Uniunii Europene pentru Literatură” care se acordă anual (începînd cu 2009) unor opere literare care respectă criteriile de selecţie de mai sus.
Spre exemplu, anul acesta Premiul I a fost adjudecat de Peter Terrin cu o „carte-parabolă, o alegorie a războiului din Irak, o carte pacifistă, anti-americană”. De fapt, Premiul I este incorect spus, Dl Terrin apare primul deoarece este reprezentantul Belgiei. Toti cîştigătorii sînt egali, aparţin cîte uneia dintre ţările participante la Programul de Acţiune şi sînt afişaţi în ordinea alfabetică a ţărilor pe care le reprezintă. Tiit Aleksejev din Estonia cîştigă cu un roman despre Prima Cruciadă. Este un roman „despre importanţa relaţiilor umane, despre loialitate, dragoste, prietenie.” (Mă rog, despre cucerirea Ierusalimului eu citisem şi alte cîteva lucruri). Pentru restul cărţilor încă aşteptăm cronici şi traduceri (care se vor efectua cu prioritate conform Programului de Acţiune).
România este reprezentată în acest important for de Răzvan Rădulescu cu romanul Teodosie cel Mic. Nu am citit cartea, nu-mi pot exprima vreo părere, se poate să fie foarte onorabilă şi să fi avut norocul să fie selectat şi promovat. Ce pot să fac însă este să încurajez tinerii creatori români să ducă mai departe moştenirea lăsată de înaintaşii lor, să depună proiecte la Punctul de Contact Cultural, să scrie cărţi cu Valoare Adăugată Europeană, să creeze o literatură adevărată care să respecte regulile şi criteriile politice europene, să nu abdice de la estetica şi onestitatea artistică (pot să introducă dacă doresc mici şopîrle), într-un cuvînt să reziste prin cultură. Merită, riscurile sînt minime, premiile sînt consistente, promovarea şi realizarea profesională sînt garantate.
Romanian
17 comentarii
A. Cartusian
13 noiembrie 2010Virgil Ierunca:
De aici:
http://www.romlit.ro/virgil_ierunca_…_chiar_cnd_romnia_se_afla_ntr-un_regim_totalitar_adevrata_literatur_se_scria_n_ar
Liviu Crăciun
13 noiembrie 2010apropo de samizdat
la mine a ajuns prin anii ’80 (evident, intr-o seara pina a doua zi dimineata) o copie batuta la masina, subliniata si destul de ferfenitita a… cartii lui mormon; deci se muncea…
imi amintesc si acum cu placere de perplexitatea care ma pocnise a doua zi; nu eram prevenit asupra fenomenului, asa ca habar n-aveam unde s-o incadrez, ce puteam sa fac cu ceea ce tocmai citisem, nu intelegeam de ce ar scrie cineva asa ceva, etc
a… prin Cluj mai circulau si tot felul de materiale cu ozn-uri si alte aparitii misterioase; asta era deja un fel de traditie locala
nu stiu cum o fi fost prin alte parti ale tarii, dar am sentimentul ca o istorie a samizdatului in Romania ar iesi deosebit de haioasa
disclaimer: eu nu vreau sa minimalizez rolul formator al creatiei artistice pure; insa am convingerea ca cetatenii, intelectuali sau nu, au si alte indatoriri care tin macar de o minima igiena a moralei publice; iar aici intelectualii ar putea avea o raspundere suplimentara civica pentru ca au un talant suplimentar – puterea de expresie – si, in consecinta, un beneficiu suplimentar – un public mai larg; luciditatea si onestitatea ar trebui sa-i indemne (pe cei la care se aplica) sa gaseasca subterfugii pentru a-si insela propria frica sau urgenta realizarii personale; samizdatul politic este univoc, are public mai larg si eficienta mai rapida decit o poezie pura (unde mai pui ca putea fi batut la masina de scris a sefului BOB);
emil b.
13 noiembrie 2010Inca un proiect ideologic marca UE. Culturnicii ueropeni si literatura cu mesaj aprobat de la centru.
Cristina R.
13 noiembrie 2010Liviu:
Excelenta expunere–ca si ideea de a o insoti cu fotografia lui Orwell la masina sa de scris (sper sa nu ma insel ca e Orwell!)
Cristina R.
13 noiembrie 2010A. Cartusian @ 1:
La fel gindea si un poet beatnik celebru al anilor ’60, Lawrence Ferlinghetti, pe urma lui Maiahovski si a cohortei sale:
.
Cam trebuie definit, nu crezi, ce inseamna „intelectual in cetate”–e un poet necesar un intelectual, si in special un „intelectual in cetate”? De ce nu s-ar califica si Paunescu pentru titlul asta, ca a facut tot ce-a putut sa „ridice constiinta masselor”, dupa misia care i-a fost incredintata de massele adoratoare, cu voie de la Cabinetul No.1?
In plus, in toata cazurile citate de Ierunca, „intelectualii” n-ar fi reusit nimic fara „clasa muncitoreasca”. Geniul lor a fost alianta cu proletariatul, spre deosebire de Romania, unde ‘telectualitatea s-a tinut deasupra massei–cu rezultatul previzibil si tragic in sloganul Mineriadei: „Noi muncim, noi nu gindim”. Asa ceva ar fi fost de neconceput in Polonia „Solidaritatii”, in care s-a forjat o adevarate solidaritate intre muncitori ca Walesa si universitari ca Geremek.
Isi imagineaza cineva dintre voi ca o tipa ca Anna Walentovich, o muncitoare care manevra o macara in portul Gdansk, ar fi fost posibila in Romania, chiar si dupa 1989?
Si ce inseamna, exact, „cetate”, in termeni moderni, chiar si cind scria Ierunca? Atena lui Pericle e de mult dusa, chiar daca ne referim, mereu si cultural nostalgic, la ea.
dr pepper
13 noiembrie 2010Paul Everac, omul care a scos din minţi o ţară întreagă
Cristina R.
13 noiembrie 2010Si mai departe:
De cind e treaba poetilor si a „intelectualilor ” sa „schimbe lumea” programatic?
Marx se limitase la „filozofi” in ale sale 11 teze impotriva lui Feurerbach:
I
The chief defect of all hitherto existing materialism – that of Feuerbach included – is that the thing, reality, sensuousness, is conceived only in the form of the object or of contemplation, but not as sensuous human activity, practice, not subjectively. Hence, in contradistinction to materialism, the active side was developed abstractly by idealism – which, of course, does not know real, sensuous activity as such.
Feuerbach wants sensuous objects, really distinct from the thought objects, but he does not conceive human activity itself as objective activity. Hence, in The Essence of Christianity, he regards the theoretical attitude as the only genuinely human attitude, while practice is conceived and fixed only in its dirty-judaical manifestation. Hence he does not grasp the significance of “revolutionary”, of “practical-critical”, activity.
II
The question whether objective truth can be attributed to human thinking is not a question of theory but is a practical question. Man must prove the truth — i.e. the reality and power, the this-sidedness of his thinking in practice. The dispute over the reality or non-reality of thinking that is isolated from practice is a purely scholastic question.
III
The materialist doctrine concerning the changing of circumstances and upbringing forgets that circumstances are changed by men and that it is essential to educate the educator himself. This doctrine must, therefore, divide society into two parts, one of which is superior to society.
The coincidence of the changing of circumstances and of human activity or self-changing can be conceived and rationally understood only as revolutionary practice.
IV
Feuerbach starts out from the fact of religious self-alienation, of the duplication of the world into a religious world and a secular one. His work consists in resolving the religious world into its secular basis.
But that the secular basis detaches itself from itself and establishes itself as an independent realm in the clouds can only be explained by the cleavages and self-contradictions within this secular basis. The latter must, therefore, in itself be both understood in its contradiction and revolutionized in practice. Thus, for instance, after the earthly family is discovered to be the secret of the holy family, the former must then itself be destroyed in theory and in practice.
V
Feuerbach, not satisfied with abstract thinking, wants contemplation; but he does not conceive sensuousness as practical, human-sensuous activity.
VI
Feuerbach resolves the religious essence into the human essence. But the human essence is no abstraction inherent in each single individual.
In its reality it is the ensemble of the social relations.
Feuerbach, who does not enter upon a criticism of this real essence, is consequently compelled:
1.To abstract from the historical process and to fix the religious sentiment as something by itself and to presuppose an abstract – isolated – human individual.
2.Essence, therefore, can be comprehended only as “genus”, as an internal, dumb generality which naturally unites the many individuals.
VII
Feuerbach, consequently, does not see that the “religious sentiment” is itself a social product, and that the abstract individual whom he analyses belongs to a particular form of society.
VIII
All social life is essentially practical. All mysteries which lead theory to mysticism find their rational solution in human practice and in the comprehension of this practice.
IX
The highest point reached by contemplative materialism, that is, materialism which does not comprehend sensuousness as practical activity, is contemplation of single individuals and of civil society.
X
The standpoint of the old materialism is civil society; the standpoint of the new is human society, or social humanity. XI
XI
The philosophers have only interpreted the world, in various ways; the point is to change it.
A. Cartusian
13 noiembrie 2010Cristina R.
Nu as face comparatie intre ce spune dl. Ierunca si beatnik-ul citat de Dvs. Deloc. La Virgil Ierunca, lucrurile sint clare. E vorba de protestul impotriva totalitarismului si impotriva restringerii libertatilor. Lucrurile sint cunoscute.
Paunescu, minerii, „ridicarea” nu stiu carei „constiinte” ies din discutia asta. Argumentele sint inutile. De altfel, cred ca incepe deja sa se astearna tacerea peste acest personaj.
Multe lucruri sint de mult duse. Asta nu le rapeste din actualitate. Ginditi-va la Scripturi. Modernitatea ?… O ratacire.
A. Cartusian
13 noiembrie 2010Cristina R.
Mi se pare cel putin nastrusnic sa plecati de la citatul din Ierunca si sa ajungeti la … Marx. Eu, unul, ma declar total depasit de comparatia facuta.
Etica neuitarii – cartea dnei Monica Lovinescu – ar putea sa lamureasca lucrurile. Despre asta e vorba.
Cristina R.
13 noiembrie 2010A. Cartusian @ 8:
Nuca-n perete. Ce-au de-a face Scripturile si „modernitatea” cu discutia de fata? Constitutia SUA, „Scriptura” la care ader, e o expresie a imbinariii modernismului anti-dinastic, anti-aristocratic, a cetateanului liber dar responsabil, cu credinta Iudeo-Crestina ca fundament
Nici un argument nu e inutil. Propozitia/pozitia dvs. e a celor care nu mai au argumente logice.
Francesco
13 noiembrie 2010Am fost curios sa vad care ar fi meritele literare ale lucrarii ‘De bewaker’ (The Guard) a lui Peter Terrin pentru care a primit Premiul European pentru Cultura. Editura Gallimard i-a publicat traducerea in franceza – prima din flamanda in ultimii 40 de ani – , dar asta nu-mi spune mare lucru. Mai multe informatii despre structura cartii am gasit pe situl Fundatiei Olandeze pentru Literatura. Actiunea se desfasoara intr-o parcare subterana a unui complex de apartamente. Managerul Harry si povestitorul Michel care au misiunea sa asigure securitatea locatarilor, sunt complet separati de lumea exterioara, ei primesc provizii printr-o „organizatie” al carui nume nu se rosteste. Cand apare un al treilea paznic, un negru, acest fapt ii nelinisteste pe Harry si pe Michel care nu-si pot explica motivele trimiterii. Harry il tortureaza si apoi il omoara pe negru, dupa care ia liftul insotit de Michel. Pierzandu-se unul de altul in cladirea imensa, ramanem doar cu naratiunea lui Michel. Acesta o intalneste pe Claudia, o bucatareasa care il imbarbateaza si gaseste puterea sa se reintoarca la post.
Pornind de la idei false, personajele isi construiesc o lume a lor, iar in urma rationamentelor, ajung la o violenta extrema. Autorul Peter Perrin a spus ca acest roman poate fi citit ca o „alegorie la razboiul din Irak”, dar, conform sitului Fundatiei Olandeze pentru Literatura, avem de-a face cu o nu numai cu consecinte ale unei vieti in singuratate, ci este vorba despre portretizarea unor „emotii din viata de zi cu zi”.
Tare autor! Doi albi o iau razna iar unul din ei omoara un negru. Autorul spune ca este o parabola a razboiului din Irak (Sadam o fi negrul?), iar EU premiaza cartea pentru anti-americanismul inventat din considerente de promovare!
Si mai interesante mi se par criteriile de selectie si de acordare a premiilor:
– autorii trebuiau sa fie doar din cele 11 state selectioate;
– autorii publicasera intre 2 si 5 carti de fictiune;
– cartile fusesera publicate nu cu mai mult de 5 ani in urma.
Cristina R.
13 noiembrie 2010Spre adularea „regilor filozofi” si ‘telectualui” Obama, un cuvint de la un prof de la … ghici ghicitoarea mea…Harvard, in cel mai scirbos exercitiu sicofantic cu o profunda debilitare mentala si intlectuala pe care am intilnit -o pina acum, propagat, evident, de the New York Times.
In Writings of Obama, a Philosophy Is Unearthed
By PATRICIA COHEN
Published: October 27, 2010
When the Harvard historian James T. Kloppenberg decided to write about the influences that shaped President Obama’s view of the world, he interviewed the president’s former professors and classmates, combed through his books, essays, and speeches, and even read every article published during the three years Mr. Obama was involved with the Harvard Law Review (“a superb cure for insomnia,” Mr. Kloppenberg said). What he did not do was speak to President Obama.
“He would have had to deny every word,” Mr. Kloppenberg said with a smile. The reason, he explained, is his conclusion that President Obama is a true intellectual — a word that is frequently considered an epithet among populists with a robust suspicion of Ivy League elites.
In New York City last week to give a standing-room-only lecture about his forthcoming intellectual biography, “Reading Obama: Dreams, Hopes, and the American Political Tradition,” Mr. Kloppenberg explained that he sees Mr. Obama as a kind of philosopher president, a rare breed that can be found only a handful of times in American history.
“There’s John Adams, Thomas Jefferson, James Madison and John Quincy Adams, then Abraham Lincoln and in the 20th century just Woodrow Wilson,” he said.
To Mr. Kloppenberg the philosophy that has guided President Obama most consistently is pragmatism, a uniquely American system of thought developed at the end of the 19th century by William James, John Dewey and Charles Sanders Peirce. It is a philosophy that grew up after Darwin published his theory of evolution and the Civil War reached its bloody end. More and more people were coming to believe that chance rather than providence guided human affairs, and that dogged certainty led to violence.
Pragmatism maintains that people are constantly devising and updating ideas to navigate the world in which they live; it embraces open-minded experimentation and continuing debate. “It is a philosophy for skeptics, not true believers,” Mr. Kloppenberg said.
Those who heard Mr. Kloppenberg present his argument at a conference on intellectual history at the City University of New York’s Graduate Center responded with prolonged applause. “The way he traced Obama’s intellectual influences was fascinating for us, given that Obama’s academic background seems so similar to ours,” said Andrew Hartman, a historian at Illinois State University who helped organize the conference.
Mr. Kloppenberg’s interest in the education of Barack Obama began from a distance. He spent 2008, the election year, at the University of Cambridge in England and found himself in lecture halls and at dinner tables trying to explain who this man was.
Race, temperament and family history are all crucial to understanding the White House’s current occupant, but Mr. Kloppenberg said he chose to focus on one slice of the president’s makeup: his ideas.
In the professor’s analysis the president’s worldview is the product of the country’s long history of extending democracy to disenfranchised groups, as well as the specific ideological upheavals that struck campuses in the 1980s and 1990s. He mentions, for example, that Mr. Obama was at Harvard during “the greatest intellectual ferment in law schools in the 20th century,” when competing theories about race, feminism, realism and constitutional original intent were all battling for ground.
Mr. Obama was ultimately drawn to a cluster of ideas known as civic republicanism or deliberative democracy, Mr. Kloppenberg argues in the book, which Princeton University Press will publish on Sunday. In this view the founding fathers cared as much about continuing a discussion over how to advance the common good as they did about ensuring freedom.
Taking his cue from Madison, Mr. Obama writes in his 2006 book “The Audacity of Hope” that the constitutional framework is “designed to force us into a conversation,” that it offers “a way by which we argue about our future.” This notion of a living document is directly at odds with the conception of Justice Antonin Scalia of the Supreme Court, who has spoken of “the good, old dead Constitution.”
Mr. Kloppenberg compiled a long list of people who he said helped shape Mr. Obama’s thinking and writing, including Weber and Nietzsche, Thoreau and Emerson, Langston Hughes and Ralph Ellison. Contemporary scholars like the historian Gordon Wood, the philosophers John Rawls and Hilary Putnam, the anthropologist Clifford Geertz and the legal theorists Martha Minow and Cass Sunstein (who is now working at the White House) also have a place.
Despite the detailed examination, Mr. Kloppenberg concedes that President Obama remains something of a mystery.
“To critics on the left he seems a tragic failure, a man with so much potential who has not fulfilled the promise of change that partisans predicted for his presidency,” he said. “To the right he is a frightening success, a man who has transformed the federal government and ruined the economy.”
He finds both assessments flawed. Conservatives who argue that Mr. Obama is a socialist or an anti-colonialist (as Dinesh D’Souza does in his book “The Roots of Obama’s Rage”) are far off the mark, he said.
“Adams and Jefferson were the only anti-colonialists whom Obama has been affected by,” he told the audience in New York. “He has a profound love of America.”
And his opposition to inequality stems from Puritan preachers and the social gospel rather than socialism.
As for liberal critics, Mr. Kloppenberg took pains to differentiate the president’s philosophical pragmatism, which assumes that change emerges over decades, from the kind of “vulgar pragmatism” practiced by politicians looking only for expedient compromise. (He gave former President Bill Clinton’s strategy of “triangulation” as an example.)
Not all of the disappointed liberals who attended the lecture in New York were convinced that that distinction can be made so easily. T. J. Jackson Lears, a historian at Rutgers University, wrote in an e-mail that by “showing that Obama comes out of a tradition of philosophical pragmatism, he actually provided a basis for criticizing Obama’s slide into vulgar pragmatism.”
And despite Mr. Kloppenberg’s focus on the president’s intellectual evolution, most listeners wanted to talk about his political record.
“There seemed to be skepticism regarding whether Obama’s intellectual background actually translated into policies that the mostly left-leaning audience could get behind,” Mr. Hartman said. “Several audience members, myself included, probably view Obama the president as a centrist like Clinton rather than a progressive intellectual as painted by Kloppenberg.”
Liviu Crăciun
13 noiembrie 2010Cristina
multumesc; da, este Orwell (pai si documentele de la ue par scrise de el, nu?)
in alta ordine de idei, traiasca presedintele-filozof! ????
vazusem productia lui Kloppenberg; mi-a placut in schimb un articol scris de un indian – , Dinesh D’Souza -, nascut si crescut in Mumbai, despre obama, ultimul anticolonialist
How Obama Thinks
Cristina R.
13 noiembrie 2010A. Cartusian:
Astept, inca, raspuns la chestiunea asta:
A. Cartusian
13 noiembrie 2010Cristina R.#14
Distinsa doamna,
Intimplator, astazi este 15 noiembrie.
Pe site-ul scriitorului Vasile Gogea se gaseste raspunsul:
http://vasilegogea.wordpress.c…..brie-1990/
A spune ca ii pretuim pe acesti oameni adevarati – inseamna prea putin …
Restul sint detalii.
Cristina R.
13 noiembrie 2010A. Cartusian @ 15:
Din pacate, cuvintele lui Goma reamintite de dl Gogea nu fac decit sa ilustreze ce-am scris mai sus.
Cu stima, etc.
calehari
13 noiembrie 2010A. Cartusian #15. Iti multumesc pentru mesajul lui Paul Goma . Acuzator si Profetic .