FUNDATIA IOAN BARBUS

CELE MAI CITITE

Săptămâna Patimilor, icoana dragostei depline

Un rând recitit de curând (”Eram mult mai singur decât sunt acum, când sunt foarte singur”, Cărtărescu, Travesti) și-un gând: ”Ce singur eram înainte de-a se întrupa Hristos și-n inima mea”

Intrăm în Săptămâna Patimilor… Însuși Hristos ar putea spune azi cu privire la acea săptămână cruntă: ”Eram mult mai singur decât sunt acum, când sunt foarte singur” – săptămâna părăsirii Lui de către prieteni. Nicicând n-a fost singurătatea mai grea. În această săptămână, în doar câteva zile, ei L-au trădat, L-au vândut și s-au dezis de El. Scurt pe doi, după mai bine de 3 ani de prietenie… și ce prietenie! El nu s-a oprit din drumul către cruce, a murit pentru acești prieteni nevrednici.

Mai mult, la capătul săptămânii, Hristos NE-învie împreună cu El, Adam-cel-Nou, Restauratorul firii omenești. Ataşez acest fragment video pentru că e o scenă pe care o consider genială în structura filmului lui Mel Gibson, care surprinde dramatismul acestei săptămâni: purtarea de grijă a mamei, pentru care Hristos-Dumnezeu rămâne în continuare copilul ei şi ideea restaurării Omului. Maria trece de la ipostaza mamei copleşite în faţa neputinţei de a-şi ajuta copilul, la ipostaza omului copleşit de a fi în prezenţa lui Dumnezeu, Ziditorul a toate, după cum spune şi Psalmistul: ”Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”.

”Vezi, mamă? Pe toate le înnoiesc (restaurez)…”

Descumpănirea de pe chipul Mariei după cuvintele lui Hristos nu trădează confuzia, ci tocmai înțelegerea definitivă, fără rest. Acum a priceput de ce a trebuit să-i treacă ”sabie” prin inimă.

Piramida valorilor păgânătății era întoarsă cu susul în jos și toate repuse în matca lor, prin exemplul unui singur Om, a noului Adam – iubirea jertfelnică în locul mândriei ucigătoare:

Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”.
Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.

Toate acestea sunt nebunie pentru lume, pentru înțelepciunea acestei lumi. Piramida a fost răsturnată în Hristos – smerindu-ne, vom fi înălțați. Un paradox sublim oferit rațiunii. Mi-aduce aminte de Tersteegen: ”Un Dumnezeu înțeles pe deplin, nu mai este Dumnezeu

Iisus Hristos – definția deplină a Dragostei

Cea mai frumoasă și mai fără rest definție a dragostei nu o veți găsi în volume de poezie, nici în romane atent ticluite, ci în cuvintele Apostolului. Dragostea nu este a lumii, chiar dacă azi o mai înțelegem doar ca pe un afect psiho-somatic al cărui drept de manifestare oriunde, oricând și, mai ales, oricum trebuie reglementat prin terți (recte autorități statale și/sau suprastatale). Nu o încape un singur cuvânt, cu atât mai puțin acela de „pasiune”. Dragostea poate fi cel mult circumscrisă prin aproximări. Probabil singurul aspect cert cu privire la ea, ca atribut după care ar fi imediat recognoscibilă, este acela de jertfire pentru subiectul vizat, către care tinde. Aflându-se deja cu duhul în Hristos, Apostolul a vorbit despre dimensiunea autentică a dragostei: Ființa-lui-Dumnezeu. Apostolul ne descria pe Domnul său, căruia îi închinase tot restul vieții sale. E de meditat la fiecare aspect în parte subliniat de Sfântul Pavel.

”Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată

CRUCIFICAREA – o perspectivă medicală

Transcriptul îi aparține lui saccsiv; am intervenit asupra câtorva formulări.

David Acuna, chirurg traumatolog:

Cred că suferinţa lui Hristos şi demonstraţia stresului fiziologic, pe care corpul Lui omenesc L-a suferit se manifestă în Grădina Ghetsimani. Textele descriu că El transpira sânge, şi există o stare medicală bine documentată, în care pacienţi care sunt supuşi stresului emoţional şi fiziologic de mare anvergură chiar transpiră cu sânge, pentru că vasele capilare din glande explodează şi astfel se elimină sânge.

Biciuirea

Biciuirea implica folosirea unui bici scurt cu bucăţi de metal (de obicei), uneori os, alteori bucăţi de porţelan înfăşurate în panglici de piele şi folosite pentru a lovi de obicei spatele, umerii, picioare victimei. Primele lovituri aplicate pe o parte a corpului rup pielea, grăsimea, dar, în cele din urmă, odată ce straturile superficiale erau sfâşiate ajungeau la muşchi şi la tendoane. Şi, bineînţeles, în acest timp se rup toate vasele de sânge care vascularizează acele ţesuturi, pierzi sânge tot timpul.

Coroana de spini

Planta descrisă avea spinii foarte lungi, nu acei spini pe care îi întâlnim de obicei la tufele de trandafiri, aceştia aveau 4-5 centimetri lungime. Scalpul este una dintre zonele cu cea mai mare vascularizare din corpul omenesc, există o mare cantitate de sânge acolo. Aşadar, având acei spini înfipţi în placa osoasă (a craniului), aceştia ar fi pătruns în tot scalpul, ceea ce ar fi creat o hemoragie puternică. Am văzut oameni care au sângerat mortal doar din cauza unei răni în zona scalpului. Deci nu era o rană minoră, cine ştie câţi spini erau înfipţi în scalp, asta ar fi cauzat o pierdere şi mai mare de sânge.

Purtarea crucii

În mod normal, când o victimă trebuie să care crucea, din ceea ce s-a descris în literatură, în literatura romană, ei purtau bara transversală şi doar bara trasnversală era estimată la aproximativ 50 de kg. Şi, bineînţeles, dacă braţele tale sunt suspendate la nivelul crucii pe care o cari şi cazi, ai nevoie de ajutor ca să te ridici. Nu te poţi ridica singur pentru că nu este posibil să te ridici fără braţe. Deci ar fi avut nevoie de braţe ca să se ridice. Dacă ar fi căzut, sunt şanse mari să se fi lovit în zona pieptului, ceea ce ar fi putut duce la posibilitatea unei răni cardiace.

Cuiele

Anatomic vorbind, considerăm încheietura ca făcând parte din mână, deci prin plasarea cuiului între osul radius şi osul cubitus, tot se încadrează în definiţia mâinii şi este într-o poziţie în care cuiul nu va rupe mâna, îţi trebuie un punct solid de fixare. O altă chestiune interesantă legată de fixarea cuiului este aceea că nervul median trece chiar prin acea porţiune a încheieturii, ceea ce însemna fie distrugerea nervului, fie străpungerea nervului care ar fi creat o durere enormă, la fiecare respiraţie ai fi în agonie, ai fi împins în picioare ţintuite în cuie, care sunt dureroase, şi apoi ai fi atârnat de mâini ţintuite. Deci alternezi o durere enormă cu o altă durere enormă de fiecare dată când respiri.

Suliţa

Deci, chiar dacă ar fi supravieţuit crucificării propriu-zise, ar fi trebuit supravieţuiească ceea ce eu cred că ar fi o rană mortală produsă de suliţa infiptă pentru a verifica dacă este sau nu în viaţă. Ceea ce este descris ca pierderi de apă şi sânge, iar acum ar implica fie o efuziune pulmonară sau pericardică. Sângele ar fi venit fie din artera pulmonară, vena pulmonară, din aortă sau din vena cavă sau chiar din inimă. Niciunei dintre aceste răni nu i s-ar putea supraviețui, doar dacă eşti imediat tratat de un chirurg traumatolog precum sunt eu, cu tot echipamentul ultra-performant pe care îl avem azi.

Chiar a murit?

Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, ar fi supravieţiut oricărui pericol, El a ales să se manifeste ca om la acel moment şi a permis survenirea morții. Şi, fiind om la acel moment, nu ar fi putut supravieţui acestei serii de traumatisme, nu este posibil. Hristos ca Dumnezeu ar fi putut să supravieţiuiească oricărui pericol, dar el a ales să fie Hristos-omul pentru a-şi da viaţa pentru păcatele noastre. Datorită acelei auto-limitări de a rămâne om, El a murit, nu a supravieţuit evenimentului.

Ce înseamnă sacrificiul Lui pentru tine?

Eu… eu sunt profund impresionat de sacrificiu, pentru că realizez că preţul pe care L-a plătit este ceva ce eu… eu nu aş fi niciodată în stare să-l fac probabil pentru nimeni. Este foarte dificil pentru mine chiar să şi cânt melodii despre cruce, chiar şi la rugăciune. […] Pentru că înţeleg cu adevărat preţul pe care L-a plătit.

El știa ce-L așteaptă, dar a binevoit pentru noi: nu o execuție rapidă, ci o inimaginabilă tortură. Trebuie menționat aici un alt supliciu: după biciuire, pielea îi era sfâșiată, iar romanii l-au înfășurat, în batjocură, într-o mantie. A venit apoi momentul în care au tras-o jos de pe el, la propriu, exact cum ai jupui, căci era plin de sânge când îl acoperiseră. Încercați să trageți un bandaj de pe o rană deschisă. Cam cum ar durea dacă întregul trup ar fi o astfel de rană?

Mărturisiți-vă Lui până în Joia Mare, să vă puteți împărtăși cu Domnul Vieții

Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?
Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu. (I Corinteni, 6: 19, 20)

Miluiește-mă, Dumnezeule… după Mare Mila Ta

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Vlad P.

Vlad P.

23 Comments

  1. neamtu tiganu
    17 April 2011

    Partea cu chirurgia puteai s-o sari! Strica tot dramatismu.

  2. Vlad P.
    17 April 2011

    Cred că ai dreptate, însă sunt unii mai mecaniciști, care au și astfel de nevoi.

  3. Florina B.
    17 April 2011

    Multumesc, Vlad. Asa a fost. Inclusiv „partea cu chirurgia”.

  4. Radu P.
    17 April 2011

    Cîteva lucruri despre Cruce. Mai prozaice, dar mai aproape de adevărul istoric. În filmuleţ se vede cum El duce o cruce. Obiceiul roman, confirmat de multe documente, era ca crucea să fie asamblată la locul supliciului. Iisus a dus numai una din cele două părţi ale crucii, mai probabil a dus bîrna transversală numită patibulum, care se fixa la locul supliciului în crestătura de pe stîlpul numit palus. Acesta de obicei era înfipt din vreme în pămînt. Iisus a purtat grinda transversală, patibulum, de la fortăreaţa lui Antonius şi pînă la porţile oraşului, căci ni se spune despre Simon din Cirene: „venind din oraş”. Sutaşul, văzînd că Osînditul nu mai poate duce grinda (să nu uităm că fusese bătut crunt cu o seară înainte), l-a forţat pe ţăranul Simon să o ducă. Soldaţii romani nu voiau să pună mîna pe lemnul crucii, socotindu-l „lemn blestemat”, aducător de rău.
    La locul supliciului călăii au urmat regulile oricărei răstigniri. L-au dezbrăcat pe Osîndit, l-au culcat pe spate şi, ţinîndu-l de mîini şi de picioare, i-au bătut cu ciocane lungi piroanele în podul palmelor şi în ambele capete ale patibulei. Apoi această grindă, patibula, cu Osînditul pironit pe ea a fost ridicată cu nişte furci speciale, furcilla, pe stîlpul palus şi a fost fixată în crestătură (scobitură) cu cuie sau cu frînghii.
    Iertaţi-mă pentru aceste amănunte, care pot părea cinice, dar filmul lui Gibson este pe alocuri mai crunt, nejustificat de crunt.

  5. Vlad P.
    17 April 2011

    Radu,

    așa este, doar partea transversală a crucii era purtată. Menționează acest fapt și chirurgul traumatolog în secțiunea ”purtarea crucii”. Fragmentul video l-am atașat din alte considerente: purtarea de grijă a mamei, pentru care Hristos-Dumnezeu rămâne în continuare copilul ei și ideea restaurării Omului. E o scenă pe care o consider genială în filmul lui Gibson. Maria trece de la ipostaza mamei copleșite în fața neputinței de a-și ajuta copilul, la ipostaza omului copleșit de a fi în prezența lui Dumnezeu, Ziditorul a toate:

    Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. (Ps. 50)

  6. ateu
    17 April 2011

    Sa nu uitam niciodata ca reprezentantii religiei organizate au fost cei ce l-au omorat pe Iisus. El si-a dat seama cat de nociva si intoleranta poate fi religia Vechiului Testament, de aceea pe parcursul vietii lui a incercat imposibilul: sa transforme o religie a urii, a obedientei oarbe intr-un zeu arogant si nemilos, in ceva uman. A reusit doar partial, dar chiar si-asa civilizatia occidentala crestina a reusit sa le depaseasca pe toate celelalte de indata ce a renuntat din nou la inchizitii si s-a apropiat din nou de cuvintele sale de toleranta.

    Dar predicarea dragostei fata de aproape si impotrivirea sa fata de clerul imbuibat i-au adus sfarsitul. Chiar daca zeul intolerant al desertului, fie de inspiratie islamica, fie iudeo-crestina, va ajunge curand la lada de gunoi a istoriei, Iisus nu va fi uitat prea curand.

  7. Anca Cernea
    17 April 2011

    Ateule, reprezentantii organizati ai religiei tale au omorat nu de mult mai mult de o suta de milioane de oameni.
    Acest fapt ar trebui sa fie suficient ca sa te abtii de lasat comentarii sulfuroase aici, sub o icoana a religiei pe care clerul vostru imbuibat se straduieste sa o distruga in numele „tolerantei”.
    Religia voastra, a urii si obedientei oarbe fata de un inger cazut, arogant si nemilos, vorbeste din lada de gunoi a istoriei, dar nu are nicio sansa spre a iesi din ea… nici daca veti reusi sa transformati toata istoria intr-o lada de gunoi.

  8. Cristina G
    17 April 2011

    „Moartea este suprema proba prin care se aleg oamenii care cred de cei care nu cred. Moartea suportata cu credinta este cel mai deplin omagiu, adus lui Dumnezeu.Nu ne cere Dumnezeu viata de aici pentru a si-o adauga la a Sa,ci ne cere prin aceasta actul suprem al credintei in El” (Paul Althaus- „Die letzen Dinge”)

    Din parintele Staniloaie:

    Iisus S-a facut om pentru a putea intra in solidaritate cu omenirea,pentru a o mantui.Deci, a luat o natura umana, capabila de a muri (moartea este urmarea pacatului stramosesc), chiar fara a pacatui personal, dar asumandu-si pacatul universal omenesc, a deschis in omenitatea Lui poarta mortii.Iisus-Logosul, care a invins neantul la creatiune, S-a plasat din nou in fata lui, dar nu ca Dumnezeu, ci ca om, ca victima, ca obiect menit sa se lase invaluit de el. Moartea sau neantul fiind si deplina absenta a lui Dumnezeu si maxima apropiere a celui rau, Iisus, care-si infrana dumnezeirea de a-si exercita puterea, a gustat ca nici un om grozavia mortii. Aceasta s-a putut intampla pentru ca, preluand pacatele omenirii, s-a produs departarea de Dumnezeu si indrazneala satanei de a se apropia de El. In In starea de victima peste care inainteaza moartea, El este subiect-jertfa este totodata jertfitor.El nu este doborat de moarte, El moare ridicat in sus; simturile sufletul lui Hristos sunt tinute in maxima trezvie si capacitate de suferinta. Asezandu-se in raport cu moartea ca om, a trebuit sa se comporte ca om ce poarta asupra lui pacatul omenirii, dar nu vrea sa-l imulteasca refuzand sanctiunea, ci sa-l ispaseasca primind-o benevol.Prin om a capatat neantul din nou putere asupra Universului creat, tot prin om trebuia invins, prin om si in om trebuia reconfirmata firea in existenta.Dar omul simplu nu ar fi putut invinge neantul; in fata neantului trebuia sa stea

    Logosul ca om.

    Doar omul purtat de Logos putea sa aiba puterea de a suporta moartea in asa fel ca sa o infranga! El a experiat intai deplina instrainare si parasire de catre Dumnezeu, apoi moartea pana la ultima limita : „Dumnezeule, Dumnezeule, de ce m-ai parasit?” Desi a avut parte de cele mai mari dureri ce se pot inchipui, pentru ca sensibilitatea lui Iisus in raport cu suferinta si umilinta era unica, El nu s-a dezis de misiunea Sa de restaurare a omului. Nu s-a lasat coplesit de suferinta si de moarte, nu I-a putut atinge spiritul. Lucrarea de distrugere a vietii istorice a lui Iisus prin puterea neantului era atat de intensa, incat s-a resimtit si cosmosul; pamantul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a rupt, si stancile s-au despicat, soarele s-a intunecat, nesuferind sa-L vada batjocorit pe Dumnezeu. Dar, culminatia mortii coincide cu biruinta asupra ei, Iisus ridicandu-se chiar in clipa mortii in celalalt plan de existenta, caci nu era cu putiinta ca El sa fie tinut de moarte. Cel dintai care a plecat de aici fara urma de pacat personal, nu a avut viata ingustata decat de trup, nu si de pacat, de aceea, indata ce a scapat de trup, puterile spiritului sau omenesc, au tasnit in adancimea si vastitatea vietii Sale depline. Biruinta lui Iisus asupra mortii-realizata in omenitatea Sa-se transmite si oamenilor, aduce si scaparea de moarte a naturii omenesti, prin consolidarea definitiva a ei in apropiere de Dumnezeu, indestructibilitatea ei, prin comuniune spirituala cu omenitatea lui Hristos si in departarea de cel rau. Puterea cea noua in omenitate sta in apropierea intima de Dumnezeu, cu voia lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.

  9. ateu
    17 April 2011

    „Ateule, reprezentantii organizati ai religiei tale au omorat nu de mult mai mult de o suta de milioane de oameni.”

    Au omorat in numele comunismului, nu in numele ateismului. Ateismul inseamna pur si simplu necredinta intr-un zeu. Spre deosebire de altii, eu merg si mai departe si incerc sa fiu non-idealist, adica sa stau deoparte de orice ideologie, fie ea religioasa sau ateista. De asta si urmaresc siteul asta, fiindca spune niste adevaruri legate de politica.

    Ceea ce pierdeti din vedere este ca e posibil sa fii de dreapta, chiar conservator, fara a fi crestin. Statul Singapore e foarte conservator si pro-business, n-are treaba cu progresismul si e printre cele mai prospere orase din lume, avand totodata cea mai scazuta rata a criminalitatii.

    „Acest fapt ar trebui sa fie suficient ca sa te abtii de lasat comentarii sulfuroase aici, sub o icoana a religiei pe care clerul vostru imbuibat se straduieste sa o distruga in numele “tolerantei”.”

    Eu doar ma apar impotriva unor preoti barbosi care fura din banii mei, construind edificii de cult faraonice in totala contradictie cu spiritul invataturilor lui Iisus. Religia organizata (cu lideri la nivel mai mare decat cel al unei biserici locale) trebuie sa dispara, ca de altfel toate ideologiile organizate (incepand de preferinta cu islamul si progresismul) insa nu am nimic impotriva unui crestinism practicat intr-un mod prietenos la adresa necredinciosilor, care nu presupune furtul din banii nostri prin intermediul statului progresist activ in economie.

    Considerati mesajul meu ca pe un semnal de alarma: daca preotii si conducatorii BOR se comporta la fel ca si pana acum, in loc sa dea dovada de ascetism, mila, toleranta, intelegere chiar fata de dusmanii lor („intoarce si celalalt obraz”) – cu alte cuvinte, sa combata progresismul prin puterea exemplului si organizarea de institutii de ajutor voluntare, paralele Statului progresist si superioare acestuia – BOR nu va mai rezista pana la mijlocul acestui secol ca institutie. Preotii ortodocsi trebuie in secunda asta sa devina macar pe jumatate la fel de virtuosi ca monahii budisti daca vor sa incetineasca declinul crestinismului in Romania. Progresismul e puternic, iar BOR il subestimeaza sau il ignora. BOR va pierde daca continua asa, desi si mie mi-e teama de ce ideologie ar putea inlocui crestinismul. Dar in situatia actuala, declinul e inevitabil. BOR pur si simplu nu e trendy; Hollywoodul, bastionul progresismului, e trendy. Iar un stat teocratic care sa converteasca cu forta ca in Islam e de neconceput. Sah-mat.

    Religia voastra, a urii si obedientei oarbe fata de un inger cazut, arogant si nemilos, vorbeste din lada de gunoi a istoriei, dar nu are nicio sansa spre a iesi din ea… nici daca veti reusi sa transformati toata istoria intr-o lada de gunoi

    Eu nu am niciun prieten imaginar, nici Satana, nici D-zeu. Iar daca Satanismul ar fi o religie organizata sustinuta de statul roman inclusiv din banii ateilor, as avea aceeasi atitudine.

  10. Rosu
    17 April 2011

    @ateu
    Daca nu ai credinta de unde cunosti invatatura lui Iisus Hristos? Celebra „perla” a lui Iliescu despre socialismul crestinismului iti sugereaza ceva?
    E foarte interesant cu oameni care nu vor sa aibe de a face cu Hristos in persoana cred ca Il inteleg mai bine decat Biserica… Foarte, foarte interesant…
    Oare cum ar fi sa nu mai fiti atat de aroganti, condescendenti? Oare chiar asa, nu va rusinati sa presupuneti ca ar fi crestinii prostuti, naivi, creduli si incuiati? Pare ciudat cum se uita o pleiada de filozofi si intelectuali crestini, li se imputa ca ar fi avut un „prieten imaginar”. Biserica nu a fost niciodata „trendy” si tocmai datorita acestei prezente non-trendy a dainuit. Trendurile sunt efemere. Aggiornamento-ul este o mare, mare pacaleala si romano-catolicii cu greu se scutura de el si azi… Crestinismul are un mesaj clar, ce e ancorat in eternitate. Biserica nu cauta mai multi prieteni pe Facebook, ci cauta sa aduca mai multe suflete la Hristos.
    Iisus nu a fost popular, nu a iubit faima, nu a cautat sa impresioneze si sa emotioneze. A avut in vedere oamenii, pe fiecare dupa numele lui, cum zice la Liturghie, spre mantuire, redobandirea statutului de fii.

  11. CRUCIATUL
    17 April 2011

    @Ateu:

    Tu esti comunist. Edificii faraonice sunt mizerii gen ,,Casa Poporului” care ar trebui rasă de pe fata pamantului. Nu-i nimic, in curand, langa ea se va inalta triumfatoare Catedrala Mantuirii Neamului.

    Eu doar ma apar impotriva unor preoti barbosi care fura din banii mei, construind edificii de cult faraonice in totala contradictie cu spiritul invataturilor lui Iisus.

    Nu fura nimeni din banii tai. Asta e o consecinta a faptului ca traiesti intr-un stat DEMOCRATIC, in care majoritatea sunt ortodocsi.

    Preotii ortodocsi trebuie in secunda asta sa devina macar pe jumatate la fel de virtuosi ca monahii budisti daca vor sa incetineasca declinul crestinismului in Romania.

    Virtuosi? De Muntele Athos ai auzit? De MANASTIRILE din Romania? Avem si noi, crestinii, ELITA noastra de ASCETI SI CALUGARI, . Preotul e preot. Nu poate fi ascet cum sunt monahii. Insa asta nu inseamna ca e un destrabalat. De-asta exista institutia casatoriei. Pentru a infrana relele porniri. Desigur, preotii nu se compara cu ELITA CRESTINISMULUI care au fost , sunt si vor fi marii asceti, mistici si calugari.

    PS: Crestinismul se inrudeste cu budismul mai mult decat iti imaginezi.

  12. Vlad M.
    17 April 2011

    Cruciatul, te inseli in privinta asemanarii dintre crestinism si budism. Te rog citeste urmatoarele:

    G.K. Chesterton – Orthodoxy

    The great example of this alleged identity of all human religions is the alleged spiritual identity of Buddhism and Christianity. Those who adopt this theory generally avoid the ethics of most other creeds, except, indeed, Confucianism, which they like because it is not a creed. But they are cautious in their praises of Mahommedanism, generally confining themselves to imposing its morality only upon the refreshment of the lower classes. They seldom suggest the Mahommedan view of marriage (for which there is a great deal to be said), and towards Thugs and fetish worshippers their attitude may even be called cold. But in the case of the great religion of Gautama they feel sincerely a similarity.

    Students of popular science, like Mr. Blatchford, are always insisting that Christianity and Buddhism are very much alike, especially Buddhism. This is generally believed, and I believed it myself until I read a book giving the reasons for it. The reasons were of two kinds: resemblances that meant nothing because they were common to all humanity, and resemblances which were not resemblances at all. The author solemnly explained that the two creeds were alike in things in which all creeds are alike, or else he described them as alike in some point in which they are quite obviously different. Thus, as a case of the first class, he said that both Christ and Buddha were called by the divine voice coming out of the sky, as if you would expect the divine voice to come out of the coal-cellar. Or, again, it was gravely urged that these two Eastern teachers, by a singular coincidence, both had to do with the washing of feet. You might as well say that it was a remarkable coincidence that they both had feet to wash. And the other class of similarities were those which simply were not similar. Thus this reconciler of the two religions draws earnest attention to the fact that at certain religious feasts the robe of the Lama is rent in pieces out of respect, and the remnants highly valued. But this is the reverse of a resemblance, for the garments of Christ were not rent in pieces out of respect, but out of derision; and the remnants were not highly valued except for what they would fetch in the rag shops. It is rather like alluding to the obvious connection between the two ceremonies of the sword: when it taps a man’s shoulder, and when it cuts off his head. It is not at all similar for the man. These scraps of puerile pedantry would indeed matter little if it were not also true that the alleged philosophical resemblances are also of these two kinds, either proving too much or not proving anything. That Buddhism approves of mercy or of self-restraint is not to say that it is specially like Christianity; it is only to say that it is not utterly unlike all human existence. Buddhists disapprove in theory of cruelty or excess because all sane human beings disapprove in theory of cruelty or excess. But to say that Buddhism and Christianity give the same philosophy of these things is simply false. All humanity does agree that we are in a net of sin. Most of humanity agrees that there is some way out. But as to what is the way out, I do not think that there are two institutions in the universe which contradict each other so flatly as Buddhism and Christianity.

    Even when I thought, with most other well-informed, though unscholarly, people, that Buddhism and Christianity were alike, there was one thing about them that always perplexed me; I mean the startling difference in their type of religious art. I do not mean in its technical style of representation, but in the things that it was manifestly meant to represent. No two ideals could be more opposite than a Christian saint in a Gothic cathedral and a Buddhist saint in a Chinese temple. The opposition exists at every point; but perhaps the shortest statement of it is that the Buddhist saint always has his eyes shut, while the Christian saint always has them very wide open. The Buddhist saint has a sleek and harmonious body, but his eyes are heavy and sealed with sleep. The mediaeval saint’s body is wasted to its crazy bones, but his eyes are frightfully alive. There cannot be any real community of spirit between forces that produced symbols so different as that. Granted that both images are extravagances, are perversions of the pure creed, it must be a real divergence which could produce such opposite extravagances. The Buddhist is looking with a peculiar intentness inwards. The Christian is staring with a frantic intentness outwards. If we follow that clue steadily we shall find some interesting things.

    A short time ago Mrs. Besant, in an interesting essay, announced that there was only one religion in the world, that all faiths were only versions or perversions of it, and that she was quite prepared to say what it was. According to Mrs. Besant this universal Church is simply the universal self. It is the doctrine that we are really all one person; that there are no real walls of individuality between man and man. If I may put it so, she does not tell us to love our neighbours; she tells us to be our neighbours. That is Mrs. Besant’s thoughtful and suggestive description of the religion in which all men must find themselves in agreement. And I never heard of any suggestion in my life with which I more violently disagree. I want to love my neighbour not because he is I, but precisely because he is not I. I want to adore the world, not as one likes a looking-glass, because it is one’s self, but as one loves a woman, because she is entirely different. If souls are separate love is possible. If souls are united love is obviously impossible. A man may be said loosely to love himself, but he can hardly fall in love with himself, or, if he does, it must be a monotonous courtship. If the world is full of real selves, they can be really unselfish selves. But upon Mrs. Besant’s principle the whole cosmos is only one enormously selfish person.

    It is just here that Buddhism is on the side of modern pantheism and immanence. And it is just here that Christianity is on the side of humanity and liberty and love. Love desires personality; therefore love desires division. It is the instinct of Christianity to be glad that God has broken the universe into little pieces, because they are living pieces. It is her instinct to say „little children love one another” rather than to tell one large person to love himself. This is the intellectual abyss between Buddhism and Christianity; that for the Buddhist or Theosophist personality is the fall of man, for the Christian it is the purpose of God, the whole point of his cosmic idea. The world-soul of the Theosophists asks man to love it only in order that man may throw himself into it. But the divine centre of Christianity actually threw man out of it in order that he might love it. The oriental deity is like a giant who should have lost his leg or hand and be always seeking to find it; but the Christian power is like some giant who in a strange generosity should cut off his right hand, so that it might of its own accord shake hands with him. We come back to the same tireless note touching the nature of Christianity; all modern philosophies are chains which connect and fetter; Christianity is a sword which separates and sets free. No other philosophy makes God actually rejoice in the separation of the universe into living souls. But according to orthodox Christianity this separation between God and man is sacred, because this is eternal. That a man may love God it is necessary that there should be not only a God to be loved, but a man to love him. All those vague theosophical minds for whom the universe is an immense melting-pot are exactly the minds which shrink instinctively from that earthquake saying of our Gospels, which declare that the Son of God came not with peace but with a sundering sword. The saying rings entirely true even considered as what it obviously is; the statement that any man who preaches real love is bound to beget hate. It is as true of democratic fraternity as a divine love; sham love ends in compromise and common philosophy; but real love has always ended in bloodshed. Yet there is another and yet more awful truth behind the obvious meaning of this utterance of our Lord. According to Himself the Son was a sword separating brother and brother that they should for an aeon hate each other. But the Father also was a sword, which in the black beginning separated brother and brother, so that they should love each other at last.

    This is the meaning of that almost insane happiness in the eyes of the mediaeval saint in the picture. This is the meaning of the sealed eyes of the superb Buddhist image. The Christian saint is happy because he has verily been cut off from the world; he is separate from things and is staring at them in astonishment. But why should the Buddhist saint be astonished at things? — since there is really only one thing, and that being impersonal can hardly be astonished at itself. There have been many pantheist poems suggesting wonder, but no really successful ones. The pantheist cannot wonder, for he cannot praise God or praise anything as really distinct from himself. Our immediate business here, however, is with the effect of this Christian admiration (which strikes outwards, towards a deity distinct from the worshipper) upon the general need for ethical activity and social reform. And surely its effect is sufficiently obvious. There is no real possibility of getting out of pantheism, any special impulse to moral action. For pantheism implies in its nature that one thing is as good as another; whereas action implies in its nature that one thing is greatly preferable to another. Swinburne in the high summer of his scepticism tried in vain to wrestle with this difficulty. In „Songs before Sunrise,” written under the inspiration of Garibaldi and the revolt of Italy he proclaimed the newer religion and the purer God which should wither up all the priests of the world:
    „What doest thou now
    Looking Godward to cry
    I am I, thou art thou,
    I am low, thou art high,
    I am thou that thou seekest to find him, find thou but thyself, thou art I.”

    Of which the immediate and evident deduction is that tyrants are as much the sons of God as Garibaldis; and that King Bomba of Naples having, with the utmost success, „found himself” is identical with the ultimate good in all things. The truth is that the western energy that dethrones tyrants has been directly due to the western theology that says „I am I, thou art thou.” The same spiritual separation which looked up and saw a good king in the universe looked up and saw a bad king in Naples. The worshippers of Bomba’s god dethroned Bomba. The worshippers of Swinburne’s god have covered Asia for centuries and have never dethroned a tyrant. The Indian saint may reasonably shut his eyes because he is looking at that which is I and Thou and We and They and It. It is a rational occupation: but it is not true in theory and not true in fact that it helps the Indian to keep an eye on Lord Curzon. That external vigilance which has always been the mark of Christianity (the command that we should watch and pray) has expressed itself both in typical western orthodoxy and in typical western politics: but both depend on the idea of a divinity transcendent, different from ourselves, a deity that disappears. Certainly the most sagacious creeds may suggest that we should pursue God into deeper and deeper rings of the labyrinth of our own ego. But only we of Christendom have said that we should hunt God like an eagle upon the mountains: and we have killed all monsters in the chase.

    Here again, therefore, we find that in so far as we value democracy and the self-renewing energies of the west, we are much more likely to find them in the old theology than the new. If we want reform, we must adhere to orthodoxy: especially in this matter (so much disputed in the counsels of Mr. R. J. Campbell), the matter of insisting on the immanent or the transcendent deity. By insisting specially on the immanence of God we get introspection, self-isolation, quietism, social indifference — Tibet. By insisting specially on the transcendence of God we get wonder, curiosity, moral and political adventure, righteous indignation — Christendom. Insisting that God is inside man, man is always inside himself. By insisting that God transcends man, man has transcended himself.

    If we take any other doctrine that has been called old-fashioned we shall find the case the same. It is the same, for instance, in the deep matter of the Trinity. Unitarians (a sect never to be mentioned without a special respect for their distinguished intellectual dignity and high intellectual honour) are often reformers by the accident that throws so many small sects into such an attitude. But there is nothing in the least liberal or akin to reform in the substitution of pure monotheism for the Trinity. The complex God of the Athanasian Creed may be an enigma for the intellect; but He is far less likely to gather the mystery and cruelty of a Sultan than the lonely god of Omar or Mahomet. The god who is a mere awful unity is not only a king but an Eastern king. The heart of humanity, especially of European humanity, is certainly much more satisfied by the strange hints and symbols that gather round the Trinitarian idea, the image of a council at which mercy pleads as well as justice, the conception of a sort of liberty and variety existing even in the inmost chamber of the world. For Western religion has always felt keenly the idea „it is not well for man to be alone.” The social instinct asserted itself everywhere as when the Eastern idea of hermits was practically expelled by the Western idea of monks. So even asceticism became brotherly; and the Trappists were sociable even when they were silent. If this love of a living complexity be our test, it is certainly healthier to have the Trinitarian religion than the Unitarian. For to us Trinitarians (if I may say it with reverence) — to us God Himself is a society. It is indeed a fathomless mystery of theology, and even if I were theologian enough to deal with it directly, it would not be relevant to do so here. Suffice it to say here that this triple enigma is as comforting as wine and open as an English fireside; that this thing that bewilders the intellect utterly quiets the heart: but out of the desert, from the dry places and, the dreadful suns, come the cruel children of the lonely God; the real Unitarians who with scimitar in hand have laid waste the world. For it is not well for God to be alone.

    Again, the same is true of that difficult matter of the danger of the soul, which has unsettled so many just minds. To hope for all souls is imperative; and it is quite tenable that their salvation is inevitable. It is tenable, but it is not specially favourable to activity or progress. Our fighting and creative society ought rather to insist on the danger of everybody, on the fact that every man is hanging by a thread or clinging to a precipice. To say that all will be well anyhow is a comprehensible remark: but it cannot be called the blast of a trumpet. Europe ought rather to emphasize possible perdition; and Europe always has emphasized it. Here its highest religion is at one with all its cheapest romances. To the Buddhist or the eastern fatalist existence is a science or a plan, which must end up in a certain way. But to a Christian existence is a story, which may end up in any way. In a thrilling novel (that purely Christian product) the hero is not eaten by cannibals; but it is essential to the existence of the thrill that he might be eaten by cannibals. The hero must (so to speak) be an eatable hero. So Christian morals have always said to the man, not that he would lose his soul, but that he must take care that he didn’t. In Christian morals, in short, it is wicked to call a man „damned”: but it is strictly religious and philosophic to call him damnable.

    All Christianity concentrates on the man at the cross-roads. The vast and shallow philosophies, the huge syntheses of humbug, all talk about ages and evolution and ultimate developments. The true philosophy is concerned with the instant. Will a man take this road or that? — that is the only thing to think about, if you enjoy thinking. The aeons are easy enough to think about, any one can think about them. The instant is really awful: and it is because our religion has intensely felt the instant, that it has in literature dealt much with battle and in theology dealt much with hell. It is full of danger, like a boy’s book: it is at an immortal crisis. There is a great deal of real similarity between popular fiction and the religion of the western people. If you say that popular fiction is vulgar and tawdry, you only say what the dreary and well-informed say also about the images in the Catholic churches. Life (according to the faith) is very like a serial story in a magazine: life ends with the promise (or menace) „to be continued in our next.” Also, with a noble vulgarity, life imitates the serial and leaves off at the exciting moment. For death is distinctly an exciting moment.

    But the point is that a story is exciting because it has in it so strong an element of will, of what theology calls free-will. You cannot finish a sum how you like. But you can finish a story how you like. When somebody discovered the Differential Calculus there was only one Differential Calculus he could discover. But when Shakespeare killed Romeo he might have married him to Juliet’s old nurse if he had felt inclined. And Christendom has excelled in the narrative romance exactly because it has insisted on the theological free-will. It is a large matter and too much to one side of the road to be discussed adequately here; but this is the real objection to that torrent of modern talk about treating crime as disease, about making a prison merely a hygienic environment like a hospital, of healing sin by slow scientific methods. The fallacy of the whole thing is that evil is a matter of active choice whereas disease is not. If you say that you are going to cure a profligate as you cure an asthmatic, my cheap and obvious answer is, „Produce the people who want to be asthmatics as many people want to be profligates.” A man may lie still and be cured of a malady. But he must not lie still if he wants to be cured of a sin; on the contrary, he must get up and jump about violently. The whole point indeed is perfectly expressed in the very word which we use for a man in hospital; „patient” is in the passive mood; „sinner” is in the active. If a man is to be saved from influenza, he may be a patient. But if he is to be saved from forging, he must be not a patient but an impatient. He must be personally impatient with forgery. All moral reform must start in the active not the passive will.

    Here again we reach the same substantial conclusion. In so far as we desire the definite reconstructions and the dangerous revolutions which have distinguished European civilization, we shall not discourage the thought of possible ruin; we shall rather encourage it. If we want, like the Eastern saints, merely to contemplate how right things are, of course we shall only say that they must go right. But if we particularly want to make them go right, we must insist that they may go wrong.

    Lastly, this truth is yet again true in the case of the common modern attempts to diminish or to explain away the divinity of Christ. The thing may be true or not; that I shall deal with before I end. But if the divinity is true it is certainly terribly revolutionary. That a good man may have his back to the wall is no more than we knew already; but that God could have his back to the wall is a boast for all insurgents for ever. Christianity is the only religion on earth that has felt that omnipotence made God incomplete. Christianity alone has felt that God, to be wholly God, must have been a rebel as well as a king. Alone of all creeds, Christianity has added courage to the virtues of the Creator. For the only courage worth calling courage must necessarily mean that the soul passes a breaking point and does not break. In this indeed I approach a matter more dark and awful than it is easy to discuss; and I apologise in advance if any of my phrases fall wrong or seem irreverent touching a matter which the greatest saints and thinkers have justly feared to approach. But in that terrific tale of the Passion there is a distinct emotional suggestion that the author of all things (in some unthinkable way) went not only through agony, but through doubt. It is written, „Thou shalt not tempt the Lord thy God.” No; but the Lord thy God may tempt Himself; and it seems as if this was what happened in Gethsemane. In a garden Satan tempted man: and in a garden God tempted God. He passed in some superhuman manner through our human horror of pessimism. When the world shook and the sun was wiped out of heaven, it was not at the crucifixion, but at the cry from the cross: the cry which confessed that God was forsaken of God. And now let the revolutionists choose a creed from all the creeds and a god from all the gods of the world, carefully weighing all the gods of inevitable recurrence and of unalterable power. They will not find another god who has himself been in revolt. Nay, (the matter grows too difficult for human speech,) but let the atheists themselves choose a god. They will find only one divinity who ever uttered their isolation; only one religion in which God seemed for an instant to be an atheist.

    These can be called the essentials of the old orthodoxy, of which the chief merit is that it is the natural fountain of revolution and reform; and of which the chief defect is that it is obviously only an abstract assertion. Its main advantage is that it is the most adventurous and manly of all theologies. Its chief disadvantage is simply that it is a theology. It can always be urged against it that it is in its nature arbitrary and in the air. But it is not so high in the air but that great archers spend their whole lives in shooting arrows at it — yes, and their last arrows; there are men who will ruin themselves and ruin their civilization if they may ruin also this old fantastic tale. This is the last and most astounding fact about this faith; that its enemies will use any weapon against it, the swords that cut their own fingers, and the firebrands that burn their own homes. Men who begin to fight the Church for the sake of freedom and humanity end by flinging away freedom and humanity if only they may fight the Church. This is no exaggeration; I could fill a book with the instances of it. Mr. Blatchford set out, as an ordinary Bible-smasher, to prove that Adam was guiltless of sin against God; in manoeuvring so as to maintain this he admitted, as a mere side issue, that all the tyrants, from Nero to King Leopold, were guiltless of any sin against humanity. I know a man who has such a passion for proving that he will have no personal existence after death that he falls back on the position that he has no personal existence now. He invokes Buddhism and says that all souls fade into each other; in order to prove that he cannot go to heaven he proves that he cannot go to Hartle-pool. I have known people who protested against religious education with arguments against any education, saying that the child’s mind must grow freely or that the old must not teach the young. I have known people who showed that there could be no divine judgment by showing that there can be no human judgment, even for practical purposes. They burned their own corn to set fire to the church; they smashed their own tools to smash it; any stick was good enough to beat it with, though it were the last stick of their own dismembered furniture. We do not admire, we hardly excuse, the fanatic who wrecks this world for love of the other. But what are we to say of the fanatic who wrecks this world out of hatred of the other? He sacrifices the very existence of humanity to the non-existence of God. He offers his victims not to the altar, but merely to assert the idleness of the altar and the emptiness of the throne. He is ready to ruin even that primary ethic by which all things live, for his strange and eternal vengeance upon some one who never lived at all.

    And yet the thing hangs in the heavens unhurt. Its opponents only succeed in destroying all that they themselves justly hold dear. They do not destroy orthodoxy; they only destroy political and common courage sense. They do not prove that Adam was not responsible to God; how could they prove it? They only prove (from their premises) that the Czar is not responsible to Russia. They do not prove that Adam should not have been punished by God; they only prove that the nearest sweater should not be punished by men. With their oriental doubts about personality they do not make certain that we shall have no personal life hereafter; they only make certain that we shall not have a very jolly or complete one here. With their paralysing hints of all conclusions coming out wrong they do not tear the book of the Recording Angel; they only make it a little harder to keep the books of Marshall & Snelgrove. Not only is the faith the mother of all worldly energies, but its foes are the fathers of all worldly confusion. The secularists have not wrecked divine things; but the secularists have wrecked secular things, if that is any comfort to them. The Titans did not scale heaven; but they laid waste the world.

  13. Vlad M.
    17 April 2011

    Ateu

    Au omorat in numele comunismului, nu in numele ateismului.

    Inexact. Au omorat in numele comunismului si in numele ateismului. Comunistii erau foarte mandri de ateismul lor si considerau ca este de datoria lor sa lupte impotriva „superstitiei”, adica impotriva tuturor formelor de credinta. Acest crez este o constanta de la Marx, Lenin, Stalin si toti urmasii lor. Supraomul nu poate accepta ca ar exista o constiinta superioara omului.

    Ceea ce pierdeti din vedere este ca e posibil sa fii de dreapta, chiar conservator, fara a fi crestin. Statul Singapore e foarte conservator si pro-business, n-are treaba cu progresismul si e printre cele mai prospere orase din lume, avand totodata cea mai scazuta rata a criminalitatii.

    Este posibil, dar nu poti fi de dreapta si conservator fara a recunoaste crestinismul si a-l trata cu importanta cuvenita. Apoi, nu as extinde conservatorismul in afara zonei iudeo-crestine. Nu are acelasi sens, Asia avand un cu totul alt profil cultural. Mai urmeaza sa spunem ca Ahmadinejad e conservator!

    Religia organizata (cu lideri la nivel mai mare decat cel al unei biserici locale) trebuie sa dispara, ca de altfel toate ideologiile organizate (incepand de preferinta cu islamul si progresismul)

    Progresismul considera ca religia e superstitie, iar religia organizata intretine starea de aservire a omului fata de superstitie. In realitate, progresismul este inseparabil de ateismul, de Contra-Biserica Atee care isi face ca unic scop in viata infrangerea credintei religioase, in special a celei in crestinism.

    Preotii ortodocsi trebuie in secunda asta sa devina macar pe jumatate la fel de virtuosi ca monahii budisti daca vor sa incetineasca declinul crestinismului in Romania.

    1. Monahii trebuie comparati cu monahii budisti, nu preotii.
    2. Te rog citeste ce scrie Chesterton despre budism si crestinism. Diferenta este foarte mare.

    Progresismul e puternic, iar BOR il subestimeaza sau il ignora. BOR va pierde daca continua asa, desi si mie mi-e teama de ce ideologie ar putea inlocui crestinismul. Dar in situatia actuala, declinul e inevitabil. BOR pur si simplu nu e trendy; Hollywoodul, bastionul progresismului, e trendy.

    Ateu, numai progresismul poate sa sustina ca Biserica trebuie sa fie „trendy”. Scopul Bisericii este acela de a mantui, nu de a castiga concursuri de popularitate. Transforma Biserica in Hollywood si nu ii vei salva pe hollywood-isti, dar in mod cert ii vei indeparta de tine pe credinciosi…

  14. neamtu tiganu
    17 April 2011

    În Marțea Săptămânii celei Mari am făcut pomenire, tot îndrumați de Sfânta noastră Biserică, despre pilda celor zece fecioare, deci despre fecioarele înțelepte și despre fecioarele neînțelepte. Este o pildă spusă de Domnul Hristos și pe care Sfânta noastră Biserică ne-o pune în fata conștiinței în Marțea cea Mare. Și noi, parcurgând Săptămâna Sfintelor Pătimiri, am pomenit marți pilda cu cele zece fecioare și pe cele zece fecioare, luând aminte și prin textele liturgice din ziua respectivă la cele cinci fecioare înțelepte, care au avut untdelemn în candelele lor și care L-au întâmpinat pe Mirele care este Domnul Hristos, au intrat cu El în cămara nunții și s-au bucurat de ospățul mirelui, în timp ce celelalte cinci fecioare nu s-au putut bucura de întâlnirea cu Mirele pentru că au mers să-și cumpere untdelemn pentru candelele lor. Această pildă, Domnul Hristos ne-o pune în față ca să ne gândim la faptul că trebuie să fim întotdeauna pregătiți prin fapte bune pentru întâmpinarea Mirelui ceresc, să fim alcătuiți prin faptele nostre cele bune ca să putem lua parte la ospățul cel veșnic. Domnul Hristos ne îndeamnă la priveghere, concluzia pildei fiind: „privegheați și vă rugați că nu știți când vine Fiul Omului”

  15. neamtu tiganu
    17 April 2011

    Aflu, pe acest blog, cu indreptatita uimire, ca Domnu Hristos a fost de dreapta!?

  16. Vlad M.
    17 April 2011

    Da’ n-am inteles, era de stanga?

  17. neamtu tiganu
    17 April 2011

    Domnu Vlad, te rog sa faci un desen, sa-l pui pe Domnu Hristos pe stg. si ideile de dreapta, pe dreapta, sa ne spui in ce masura acestea coincid. Ai o juma de ora. In cazu in care nu reusesti te rog sa nu mai postezi pe acest topic.

  18. Vlad M.
    17 April 2011

    Esti penibil, tigane. ???? Un troll lipsit de scop in viata. La varsta ar trebui sa ai mai multa minte, nu glume de a 9-a.

  19. neamtu tiganu
    17 April 2011

    Domnu Vlad me, il cunoasteti pe domnu Emil be? Am impresia ca sunteti colegi de suferinta de dr. Daca ati fost atent ati fi vazut ca domnu emil be mi-a dat un extemporal cu acelasi continut si deoarece nu l-am luat m-a lasat corijent. Nu te mira, asta e nivelu vostru.
    Si totusi, domnu Hristos era de dreapta sau de stinga? Ce spun documentele de partid?

  20. Vlad P.
    17 April 2011

    Neamțu, e simplu. Dacă înțelegi pilda talanților e foarte ușor de ”dibuit” tipul uman plăcut lui Dumnezeu: muncitor, întreprinzător (adică nu la întins mâna pentru asistență socială), singur chivernisitor al darurilor (calităților) primite de la Dumnezeu, gospodar, responsabil (nerisipitor), îndrăzneț etc.

    privește bine la socialiști, la mentalul de asistat și cred că vei reuși să-ți răspunzi singur, fără desen

  21. Vlad P.
    17 April 2011

    Ca să vezi ”chipul” omului de stânga:

    Germania: Noua Constituţie a Ungariei este incompatibilă cu valorile UE

    Constituția face referire la Dumnezeu şi la creştinism ca fiind factori pentru coeziunea naţiunii. Criticii susţin că acest lucru este discriminatoriu faţă de atei şi de adepţii altor religii.

    Cam astea sunt argumentele lor (valorile sunt cele stabilite de ei, nu de Tradiție). A proclama existența unui Dumnezeu, mai mult, a lui Hristos-Dumnezeu (pentru că e vorba de creștinism), reprezintă pentru ei o discriminare. Pe acești trepăduși îi preocupă hipersensibilitățile ateilor sau ale celor ce mărturisesc alt Adevăr. Nu mai contează pentru populistul de stânga faptul că face ceva la propriu pe sentimentele creștine ale majorității. Nu, important e să-și asigure voturile imigranților musulmani, budhisti, hindu și… atei

    Omul de dreapta își mărturisește crezul la lumina zilei, cel de stânga după cum bate vântul schimbării, fiindcă singura lui rațiune de a fi este stomacul plin dublat de popularitate. Important e ca LUMEA să-l aprecieze, să-l înțeleagă, nu Hristos.

  22. Vlad M.
    17 April 2011

    Si totusi, domnu Hristos era de dreapta sau de stinga? Ce spun documentele de partid?

    Documentele de partid spun ca ti-a expirat timpul, tigane. I wish you had more time, dar asta e, viata-i de dreapta. ????

    Omul de dreapta își mărturisește crezul la lumina zilei, cel de stânga după cum bate vântul schimbării, fiindcă singura lui rațiune de a fi este stomacul plin dublat de popularitate. Important e ca LUMEA să-l aprecieze, să-l înțeleagă, nu Hristos.

    Bine zis, Vlade.

  23. CRUCIATUL
    17 April 2011

    De fapt, Hristos era APOLITIC. Adevaratii crestini sunt apolitici. Iata ce sustin ,,documentele de partid ” :

    36. Iisus a răspuns: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici. (Sfanta Evanghelia dupa Ioan 18, 36 )

    14. V-am scris, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de la început. Scris-am vouă, tinerilor, căci sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi aţi biruit pe cel viclean.
    15. Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el;
    16. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume.
    17. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.

    (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 2, 14-17)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *