Supravieţuire la închisoarea din Râmnicu Sărat

Etichete:

Închisoarea de la Râmnicu Sarat ramâne ceva sinistru. Regimul de exterminare era voit psihopat: gardienii purtau pâslari, detinutii nu aveau voie sa îsi auda propria voce, erau obligati sa stea pe scaune dezechilibrate, sa doarma cu mâinile peste patura, etc. Unul din scopuri era ca victimele sa îsi piarda mintile. Foarte multi au murit, … …

Închisoarea de la Râmnicu Sarat ramâne ceva sinistru. Regimul de exterminare era voit psihopat: gardienii purtau pâslari, detinutii nu aveau voie sa îsi auda propria voce, erau obligati sa stea pe scaune dezechilibrate, sa doarma cu mâinile peste patura, etc. Unul din scopuri era ca victimele sa îsi piarda mintile. Foarte multi au murit, dar nici unul nu a înnebunit.

Toata lumea se întreaba cum au reusit sa reziste si întrebarea se repeta obsesiv pentru ca probabil nu se tine cont de raspunsuri. Nu stiu exact ce metoda a gasit fiecare. Ce e sigur e ca toti cei care au iesit învingatori din aceste încercari aveau o mentalitate cu totul diferita de cea de azi si ca majoritatea covârsitoare credea în Dumnezeu. Aveau valori clare. Erau oameni tari. Primisera educatia cea mai de bun simt si sigur nu fusesera monitorizati de psiholog la scoala. Puteau sa gaseasca în ei resurse de a trai fara un numar fix de calorii si desconsiderau fara jena o multime de alti parametri fiziologici stabiliti stiintific. Cercetatorii si functionarii de azi i-ar privi ca pe niste anomalii.

Toti cei care au iesit învingatori din aceste încercari aveau o mentalitate cu totul diferita de cea de azi.
Majoritatea covârsitoare credea în Dumnezeu. Aveau valori clare. Erau oameni tari.
Primisera educatia cea mai de bun simt si sigur nu fusesera monitorizati de psiholog la scoala.
Puteau sa gaseasca în ei resurse de a trai fara un numar fix de calorii si desconsiderau fara jena o multime de alti parametri fiziologici stabiliti stiintific. Cercetatorii si functionarii de azi i-ar privi ca pe niste anomalii.

Nu stiu de ce, discutiile legate de psihologie în legatura cu închisorile comuniste se refera numai la detinuti. Ori ei erau normali. Chiar dupa ce au iesit din închisoare, desi erau marcati de ce traisera, nimeni, nici macar arhivele mincinoase securiste, nu a sugerat ca erau oarecum pe alaturi. Problema mare, generalizata, canceroasa, era la sistemul comunist si la tortionari. Si ce vedem noi azi? Ca sistemul comunist este evocat cu nostalgie si trezeste chiar admiratie si ca psihopatii, maniacii si sadicii care au decis si înfaptuit atrocitatile sunt bine mersi printre noi. Metamorfozati cel mult în eurofili de stânga, ei îsi mentin locul în tagma jefuitorilor si a privilegiatilor.

Nu este vorba numai de amnezie si de fascinatia pentru brutalitate. Înlocuirea normalitatii cu patologicul a continuat peste tot si dupa ce salbaticia stalinista a schimbat metodele si a început sa promoveze „destinderea”. Pe la sfârsitul anilor 70, Vladimir Bukovski observa ca marturiile despre Gulag erau privite cu foarte mult scepticism în afara blocului sovietic. Presa din Occident, imorala si fudula ca acum, considera deja ca supravietuitorii sunt prea loviti de soarta pentru a fi obiectivi, iar cei care îi sustineau în Vest nu puteau fi decât politicieni de dreapta care denigreaza stânga, capitalisti verosi sau crestini bigoti. Obiectiv ramânea numai aparatul represiv comunist si admiratorii lui din Vest. Sinapsele Occidentului erau deja luxate si orientate împotriva valorilor europene.

Credinta în Dumnezeu, curajul, statornicia, patriotismul, familia si caritatea sunt probleme de adaptare, dusmanii progresului si fantome ale trecutului. Nu tocmai pe acestea a vrut sa le distruga si Nicolshi la reactionari? Ca si pe vremea lui Nicolschi, acum se lucreaza cu zel la distrugerea valorilor iudeo-crestine în care era înradacinata educatia pe care au primit-o toti cei care au rezistat la barbarie. Sigur, termenii limbii de lemn s-a schimbat putin, ca doar trebuie sa mearga abureala. Nu se mai zice „reactionar”, se zice „controversat”. Conceptiile însa ramân aceleasi. De aceea nu se întelege de unde a venit taria lui Alexandru Todea, Ion Mihalache, Ion Diaconescu,Victor Anca, Ioan Barbus, Ovidiu Borcea, Camil Demetrescu, Radu Niculescu-Buzesti, Corneliu Coposu si a celorlalti. Nu pentru ca nu exista explicatii, ca nu avem documente sau ca ei nu ne-ar fi spus destule. Ci pentru ca noi refuzam cu dispret suveran marturia lor si valorile întemnitate cu ei.

Situatia este cutremuratoare si aberanta, dar trebuie sa o privim în fata. Asta e: legatura dintre sadicii de ieri si privilegiatii de azi nu deranjeaza pe nimeni, nici la Bucuresti, nici in alte parti. Lumea a adoptat, cu putine exceptii si variatii, viziunea de baza a sadicilor. Anticultura bolsevico-saisoptista si-a dat mana cu aroganta Vestului secular, au îmbracat haine de marca si continua sa sape la fel de asiduu fundamentele civilizatiei.

Faptul ca zidurile închisorii de la Râmnicu Sarat sunt într-o stare atât de dezolanta e consecinta cât se poate de normala a mentalitatii actuale. Bine ca macar asa vedem cum era atunci când era folosita, de aceea eu sper din tot sufletul sa ramâna mai bine cum e acum, decât sa devina ceva gen la-casuta-cu-zorele sau un spatiu în care cine vrea poate sa îsi exprime optiunile si emotiile mai mult sau mai putin artistice (ca în alte situatii similare). Desigur, doresc o renovare solida si decenta.

Trebuie sa multumesc asadar IICCMER pentru organizarea recentei Scoli de vara de la Râmnicul Sarat. Multumesc si celor care au participat la cursuri. Desi momentul în care au ales sa îsi arate preocuparea pentru puscariile comuniste nu putea fi mai neprielnic, sansele de reusita sunt reale, dupa cum s-a vazut din succesul cursurilor. Daca adevarul ar fi depins de un numar voturi sau de fonduri publice, nu am mai fi discutat azi despre închisoarea de la Râmnicu Sarat pentru ca nu ar fi existat supravietuitori.

Florina B.

Mihaela Bărbuş

Mihaela Bărbuş

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *