Pe 1 septembrie 1939 trupele Germaniei naziste au invadat Polonia. Pe 17 septembrie 33 de divizii sovietice au atacat din spate trupele poloneze care se retrăgeau luptând. Astfel, în timp ce o parte a teritoriului Poloniei a fost ocupată samavolnic de Hitler, o altă parte a fost eliberată providențial de Stalin. Albgardiștii ucrainieni care refuzaseră să moară de foame în timpul Holodomorului nu mai puteau visa astfel la sprijinul Poloniei albgardiste, iar la Katyn, în URSS, peste 20000 de ofițeri polonezi, vinovați că erau prizonieri, au fost împușcați de trupele NKVD-ului, „tatăl” KGB-ului de ieri și „bunicul” FSB-ului de azi. Așa a declanșat Germania nazistă al doilea război mondial.

Pe 30 noiembrie 1939 peste 1 milion de soldați ruși au încercat să elibereze Finlanda de finlandezi, dar o sută de mii dintre aceștia, îmbrăcați în uniforme militare, s-au împotrivit. Nu erau fasciști, dar erau conduși de un fascist, mareșalul Mannerheim. Într-un interval scurt de timp lunetiștii finlandezi au lăsat diviziile, regimentele și batalioanele sovietice fără ofițeri; 48000 de soldati ruși au fost uciși, iar mulți au fost făcuți prizonieri.

După încheierea războiului cei responsabili de declanșarea lui, adică foștii prizonieri ruși, au fost judecați ca trădători de Patrie și aruncați în Gulag, unde și-au găsit în cele din urmă iertarea și sfârșitul.

În iunie 1940 României albgardiste îi erau „eliberate” de către Părintele Popoarelor Basarabia și Bucovina de Nord, iar la Fântâna Albă trupele NKVD-ului se acopereau din nou de glorie, secerându-i cu mitralierele pe cei peste 3000 de albgardiști români ce încercau să ajungă înapoi în țara mamă, îmbrăcați în costume naționale și înarmați cu icoane, prapuri și cruci. Și-au regăsit “țara” în gropile comune, asemenea ofițerilor polonezi.

Vremuri memorabile, când naziștii și comuniștii făceau împreună istoria Europei. Când L’Humanité, organul de presă al Partidului Comunist Francez, scria pe prima pagină: „Este deosebit de reconfortant, în aceste vremuri nefericite, să vedem numeroși muncitori parizieni discutând amical cu soldații germani, fie pe stradă fie la bistroul din colț. Bravo tovarăși, continuați!”. Când Pravda, organul de presă al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, publica integral discursurile lui Hitler, iar acestea erau citite în adunările oamenilor muncii. Peste ani, Molotov, prenumele lui Ribbentrop, amintindu-și cu nostalgie de anii aceia frumoși, va declara unui ziarist rus: „Hitler nu era un prost, ci era un om foarte capabil ca și Hrușciov al nostru”.

Acum tovarășii de azi, mai tineri, să nu-l privească pe sub sprâncene pe Molotov. Asta pentru că și marele Lenin a spus despre cel care fusese mai întâi „Il Duce” pentru socialiști, iar mai apoi pentru fasciști: „Mussolini? Mare păcat că l-am pierdut. E un bărbat puternic care ne-ar fi dus partidul spre victorie”.

Pe 22 iunie 1941 naziștii își atacau frații comuniști, armata germană invadând Uniunea Sovietică. România, care fusese „albgardistă” atunci când marele vecin de la răsărit îi „elibera” o parte din teritoriu, a devenit „fascistă” imediat după ce armata ei a trecut Prutul pentru a-i reocupa pe românii vremelnic dezrobiți de bolșevicii ruși. Fasciști au devenit peste noapte și o suta de mii de voluntari bieloruși, care s-au organizat în miliții populare antisovietice. Surprinși de amploarea mișcării, nemții le-au interzis. Afectată de virusul fascist, populația din regiunea Briansk a dizolvat colhozurile chiar înainte de venirea nemților și a creat o regiune autonomă ce se apăra de partizanii sovietici cu ajutorul unei brigăzi formate din 20000 de oameni ce avea pe drapel nu secera și ciocanul, sau steaua in 5 colțuri, ci imaginea Sfântului Gheorghe Biruitorul.

Fasciști au devenit și cazacii din stanițele de pe Don, ce i-au primit cu pâine și sare pe naziștii germani pentru că nu-i uitaseră pe toți bărbații cazaci, între 16 și 65 de ani, ce fuseseră măcelăriți de bolșevicii ruși. Fasciști sau naziști, nu mai contează, au ajuns și ucrainienii, armenii, georgienii, lituanienii, letonii, cecenii sau tătarii. Din fericire pentru Stalin, Hitler i-a considerat de rasă inferioară și nu a pus bază pe ei.

Problema a fost soluționata, definitiv credeau unii, de abia după ce Armata Sovietică a eliberat de naziști țara și jumătate din Europa. Atunci prizonierii ruși, care supraviețuiseră lagărelor germane și care erau în mod sigur afectați de virusul fascisto-nazist, au fost trimiși să se vindece în Gulag. Au fost „vindecați”, dar n-au mai ieșit de acolo.

Au fost trimiși la tratament în Gulag, pentru a fi „vindecați” definitiv, și un milion de foști cetățeni ai URSS ce fugiseră din „cea mai liberă țară de pe pământ”. Toți i-au fost predați de aliați, după război, lui Stalin.

În 1956 fasciștii și-au făcut din nou apariția acolo unde nu se mai aștepta nimeni, chiar în lagărul socialist. Nu, nu la Moscova, la Budapesta. De această dată, în lipsa adepților lui Mussolini și ai lui Hitler, dar în prezența tancurilor rusești, fasciști erau considerați toți cei care cereau libertate, democrație și independență adevărată. Cum o făceau ungurii. Ca să le satisfacă cererile, 1000 de tancuri rusești au înconjurat Budapesta. Rezultatul: morți, 15000 de răniți și peste o sută de mii de refugiați în „iadul” capitalist. Kremlinul a „normalizat” situația. Pericolul fascismului a fost îndepărtat.

Andrei Jdanov spunea în 1947: „Îndărătul SUA se ascunde partidul belicist; îndărătul URSS se orânduiește tabăra păcii”. De lucrul acesta s-au convins și cehoslovacii în 1968. Atunci, zeci de divizii rusești și-au petrecut concediul de vară în Cehoslovacia, iar tanchiștii ruși s-au plimbat cu tancurile lor prin „Orașul de Aur” până când Brejnev a anunțat normalizarea situației. Mulți s-au întrebat asemeni scriitorului Victor Suvorov, pe vremea aceea ofițer tanchist: „De ce trebuia să forțăm o țară atât de frumoasă să ajungă la starea de sărăcie în care trăiam noi?”. La întoarcerea în țară n-au mai ajuns în Gulag. Cea mai mare parte a armatei care a “vizitat” Cehoslovacia a ajuns direct pe granița chineză. Pentru reeducare.

În ianuarie 1991, la Vilnius, tanchiștii și parașutiștii ruși au scris o nouă pagină în istoria luptei duse împotriva fascismului. Au scris nu cu sângele lor, ci cu sângele “naționaliștilor și fasciștilor” lituanieni ce își proclamaseră independența. Tancurile au deschis focul și au intrat direct în rândurile demonstranților ce înconjurau turnul televiziunii: 14 morți. La final un parașutist rus a oprit emisia. Nu mai era nevoie de televiziune. Instalate pe tancuri, megafoane uriașe transmiteau mesajul ideologului partidului comunist lituanian: „Frați lituanieni! Guvernul naționalist și separatist care a oprimat poporul a fost răsturnat. Mergeți la părinții și copiii voștri!”

Dacă nu punem la socoteală cele două războaie cecene, putem spune că soldații rușii au fost cei care au cam stat pe la părinții și copiii lor și n-au mai lărgit în timpul acesta „tabăra păcii”. Asta până în 2008, când au intrat în Georgia. Nu se putea altfel! Fuseseră epuizate toate căile și mijloacele de care dispunea materna diplomație rusă. Democrații, liberalii și pacifiștii kaghebiști de la Kremlin îi avertizaseră în repetate rânduri pe cei neștiutori, naivi sau rău intenționați.

Obiectiv, Dimitri Rogozin – ambasadorul Rusiei la NATO – a tras semnalul de alarmă: „Crimele lui Saakașvili sunt comparabile cu cele ale lui Hitler și Saddam Hussein”. Împăciuitor și mai puțin impresionat de hecatombele umane al căror autor era tiranul de la Tbilisi, Dmitri Medvedev spunea despre acesta: „Saakașvili nu este de fapt decât un biet toxicoman”. Fin diplomat, Vladimir Putin sugera că monstrul nazist „ar merita spânzurat de boașe”. Până la urmă s-a folosit tot tancul. Și tabăra păcii de sub zidurile Kremlinului s-a mărit. Știa Jdanov ce spune.

Acum a venit rândul Ucrainei. Stabilitatea și liniștea țării este pusă în pericol de ultra-naționaliștii și fasciștii de la Kiev. Cer libertate, democrație, orientarea țării spre Occident și iesirea din sfera de influență a imperiului euroasiatic, combaterea corupției. Patriotism? Nu, fascism! Patrioți nu pot fi decât rușii. Și ceilalți?

Ceilalți sunt liberi să-i iubească pentru asta.

La fel ca în Lituania în urmă cu 24 de ani, etnicii și cetățenii ruși aflați pe teritoriul Ucrainei sunt amenințați cu extincția – crede și spune Moscova. O sută de fasciști au fost deja împușcați de trupele președintelui democratic ales, după care acesta, conștient că și-a făcut datoria, a plecat în Rusia. N-a mai avut timp să-și termine măcar noul palat ce și-l ridica pe noul domeniu de pe malul mării. La Kremlin se vorbește iar de „normalizarea situației politice”. Independent de lucrul acesta, 15000 de soldați ruși au hotărât să-și petreacă concediul în Crimea. Alții ar urma s-o facă în restul Ucrainei.

Mulți se întreabă curioși: care va fi următoarea destinație turistică a armatei ruse? Când imperialismul rusesc se află din nou în plină ofensivă, „fasciștii” de pretutindeni ar trebui să fie cei mai interesați în aflarea răspunsului.