foto: Quentin Chabrot U-derzho Photographe

Un rău imens care ni se întâmplă de ceva vreme este acceptarea lui Dumnezeu, de către cei mai mulți dintre noi, doar în interiorul spațiului nostru sigur, al spațiului nostru de confort. Creatorul universului, Salvatorul firii omenești și Cel Care Dă Viață tuturor celor vii are de corespuns așteptărilor noastre ca să fie acceptat, ascultat, primit. Logic, acest dumnezeu, care ar corespunde așteptărilor noastre, nu are cum să fie Dumnezeu Cel descris de Bibile – e doar un zeu cumva asemănător larilor și penaților, zei romani ai casei. Urmărind relatarea biblică, vedem că într-adevăr nu ar fi nimic nou sub soare în privința asta – de aceea spune Mântuitorul în Cartea Apocalipsei „iată stau la ușă și bat”. Hristos Domnul ne știe firea și așteaptă la ușă, nu intră neinvitat, nu sparge ușa, nu se furișează pe geam. Vrea să fie întâmpinat cu voie deplină, pe de-a întregul, așa cum e El. Și ne așteaptă răbdător. Așa fiind, nu sunt mulți cei care Îl primesc – se face astfel o selecție destul de riguroasă a celor care sunt creștini adevărați, așa cum a fost de altfel dintotdeauna.

În același timp, anii din urmă ne fac și martori ai unui fenomen nou, de natură spirituală, care nu știu să aibă precedent în istorie: tinerii se iubesc moderat, aseptic, iar când, mai rar, se iubesc cu adevărat, nu se înghesuie să se căsătorească. Iar dacă se căsătoresc, nu prea mai vor să aibă copii. Apoi, la vârste mai mari, își iubesc părinții bătrâni, dar evită să îi vadă, să le facă loc în viețile lor. Altfel spus, nu vor să trăiască împlinirea iubirii. Nu primesc forma desăvârșită a liniștii sufletești. Nu îl iubesc pe Dumnezeu, nu mai acceptă, nu mai înțeleg deplin și nu mai iubesc aproapele – apoi se pierd de ei înșiși. Trăiesc doar o inerție în care confortul spiritual e mimat și din care, odată ce este eliminat Începătorul Vieții, își găsește loc boala spirituală, apoi moartea.

Minusul ontologic fatal: omul nu mai simte îndemnul să dea viață, să creeze lumea împreună cu Dumnezeu făcând și ridicând prunci. Și ajungem să avem o societate modernă care a primit cultura morții ca alternativă la cultura creștină a vieții, cultură a morții care face avortul legitim și sinuciderea dezirabilă și care, printre altele, cere adoptarea valurilor de jihadiști aici (că asta sunt musulmanii radicali) tot ca alternativă la „suprematismul” creștinilor, care ar face bine să se conformeze noilor concepții, pentru a fi acceptați.

Iar un creștinism acceptabil social acum e numai unul apocatastazic, în care Judecata divină este absentă (nimeni nu îi poate judeca pe cei mândri de păcatele lor, nici măcar Dumnezeu), e unul lipsit de Cruce, dar și lipsit de tradițiile care ar putea încurca noua viziune socială. Nașterea Domnului, Crăciunul, este despre natalitate și Familie. Da, exact familia despre care stânga spune că e opresivă. Și tradițională, prea tradițională. Sfintele Paști – adică Patimile, Crucea și Învierea – sunt despre biruința vieții asupra morții, a puterii dătătoare de viață a lui Dumnezeu asupra judecății oamenilor, a statului, până la urmă. Ori, de la primii comuniști până azi se învață că Partidul, apoi Statul, greșesc puțin spre deloc. Iar salvarea (mântuirea) omului, e propusă tot pe filiera asta – Partidul, și apoi Statul. Adică numai din voia omului. A omului autonom, separat de Legea unui dumnezeu pe care l-a declarat mort, cel puțin pentru el, apoi „doar” incorect, așadar prea puțin dezirabil, și asta abia după ce împlinește anumite condiții.

Numai că, peste toate, Hristos Domnul nu ne întoarce spatele – ne așteaptă răbdător – Biserica, cu toate ispitele ei, ne rămâne deschisă și la îndemână și, deasupra mișcării aparent universale de desprindere de Creator, cerul încă se umple de sfinți, martirii nu sunt puțini și mărturisitorii nu lipsesc.

Statul Islamic și China comunistă, cel puțin, au fost locuri unde acestea s-au întâmplat si se întâmpla la scară vizibilă. Singuri nu suntem, așadar, nici abandonați. Avem doar a respinge cele ce ne sunt propuse de lumea celor ce s-au lipsit de Dumnezeu, de a-L primi cum se cuvine și de a ne întoarce să-i chemăm și pe aceia care sunt rătăciți să ne stea alături. Și lumea asta, ce pare gândită în cluburile iacobine, se poate schimba, măcar în jurul nostru.

ACP