Acum aproximativ o lună am citit un excelent discurs ţinut de Vaclav Klaus la Forumul European al Europei Centrale şi de Est. Riddick, autorul blogului Prioritate de dreapta, mi-a luat-o înainte. În continuarea, cu permisiunea lui Riddick, vă prezint traducerea făcută de el, cu cîteva finisări, în părţile neesenţiale. Pentru început, introducerea lui (sublinierile sînt în articolul original):

Presedintele Cehiei, Vaclav Klaus, a ţinut o conferinţă la al 15-lea Forum European al Europei Centrale şi de Est, în Viena, pe 19 ianuarie 2010. Agenda Forumului, AICI. Din România se pare că a participat doar viceguvernatorul BNR, Cristian Popa.
În continuare, textul cuvântării lui Vaclav Klaus (şi care a apărut pe situl sau oficial):

Spre ce se îndreaptă Europa şi Europa Centrală?

de Vaclav Klaus

Vă mulţumesc pentru invitaţia de a veni să vorbesc aici. Am mai fost invitat în trecut, dar întotdeauna am găsit unele scuze „prezidenţiale”. Este bine că sunt în sfârşit aici.

Am participat la multe conferinţe dedicate problemelor economice din Europa Centrală şi de Est în anii 1990. La acel moment Europa Centrală şi de Est aveau o semnificaţie deosebită, aveau o unică sarcină, cu adevărat istorică, şi a fost o sursă de inspiraţie – atât intelectual, pentru economişti şi alţi specialişti în ştiinţele sociale, cât şi din punct de vedere economic pentru potenţialii investitori şi oameni de afaceri. A fost o regiune cu oportunităţi de investiţii relativ uşoare, cu profituri mari si rapide, a privatizărilor pe scară largă. La rândul nostru, ne-am dorit să atragem întreprinderi şi investitori străini şi aceasta ne-a motivat să avem astfel de discursuri la conferinţe.

Această realitate nu mai este valabilă acum. Se poate argumenta că Europa Centrală şi de Est a încetat să mai fie o entitate distinctă. Schimbarea sa sistemică de la comunism la o societate liberă, a fost finalizată în esenţă, cele mai multe dintre ţările sale au devenit membre ale UE şi NATO, iar democraţia parlamentară şi economia de piaţă sunt ambele acolo.

Ţările Europei Centrale şi de Est sunt, desigur, la un nivel mai redus de dezvoltare economică decât majoritatea ţărilor din Europa de Vest, dar nu sunt sigur că aceasta le face deosebite, nu într-un sens semnificativ. Diferenţa valorii PIB-ul pe cap de locuitor dintre Austria şi Republica Cehă nu este mai mare decât diferenţa dintre Irlanda şi Portugalia sau Grecia. Să nu mai vorbim despre diferenţele dintre nordul şi sudul Italiei sau între Paris şi zonele rurale din Franţa.

Cazuri individuale de privatizare reziduală în unele ţări din regiune ar putea fi o motivaţie pentru unii dintre dumneavoastră să fie activi acolo acum, dar era privatizării la scară largă este încheiată. Cel puţin în ţara mea nu sunt prea multe companii rămase de privatizat.

Motivul de interes pentru această regiune ar fi putut fi un nivel mai ridicat de libertate economică în unele ţări, dar acesta a fost un argument mai relevant în anii 1990. Spre marele meu regret, nu este valabil acum. Importul pe scară largă a legislaţiei UE face ca regiunea să fie mai puţin liberă decât era cu 10 de ani în urmă.

Cu Europa de Vest există mai mult similitudini decât diferenţe. Ţările din Europa Centrală şi de Est au devenit deja ţări „europene normale”, ceea ce este şi nu este o binecuvîntare. Eu sunt mai degrabă nemulţumit de actuala „normalitate europeană”.

Speram că vom evita unele anomalii şi defecte europene cunoscute, pentru că trecutul nostru, experienţa noastră cu comunismul, au fost – sau ar fi putut fi – un avertisment suficient. Am crezut că vom spune nu : „soziale Marktwirtschaft” (economiei sociale de piaţă) germane şi austriece, etatismului francez de stânga (datând din vremurile lui Colbert), laburismului britanic, care este una dintre variantele discrete ale „căii a treia”, supra-paternalismului generos scandinav, Cohn-Benditismului ecologic agresiv, europenismului bruxellez. Am crezut că vom urma drumul spre democraţia parlamentară şi economia de piaţă clasice.

Dar nu s-a întâmplat aşa. Noi nu am evitat aceste caracteristici europene. De aceea, suntem ocupaţi cu rezolvarea şi regretabil de des nerezolvarea problemelor europene standard:
– Gradul de redistribuire a veniturilor nesustenabil economic, ceea ce duce la taxe mari şi la o putere enormă a statului şi a reprezentanţilor săi;
– Neproductivitatea statului paternalist asistenţial (the welfare state), care nu motivează oamenii să muncească;
– Existenţa şi creşterea periculoasă a deficitelor nesustenabile ale finanţelor publice;
– Îmbătrânirea populaţiei, combinată cu rigiditatea si inadaptabilitatea sistemelor de pensii;
– Incapacitatea de a găsi un sistem viabil de finanţare pentru serviciile medicale din ce în ce mai multe şi mai scumpe, în care cheltuielile sunt plătite de către terţ, nu de către pacient;
– Imposibilitatea de a finanţa educaţia în mod raţional, cauzată de prelungirea artificială şi în cea mai mare parte inutilă a duratei de studii, pe baza unor concepte greşite despre ce înseamnă a fii bine educat. Rezultatul este scăderea calităţii educaţiei;
– Imigraţia în masă greu de gestionat şi incontrolabilă, care este o consecinţă logică a conceptelor la modă şi politic-corecte: a multiculturalismului, a drepturilor omului şi a sistemului social european generos;
– Slăbirea, dacă nu dispariţia identificării persoanelor din Europa cu entitatea cheie, indispensabilă, naturală şi autentică social, numită stat-naţiune (sau stat construit în jurul unei naţiuni majoritare).

Fiecare din aceste tendinţe este o ameninţare iminentă pentru noi toţi. Iar acest lucru mă deranjează.

Am ajuns acum la actuala criză financiară şi economică. Ea a venit ca o surpriză pentru majoritatea economiştilor, pentru toţi politicienii, precum şi pentru public. Aproape nimeni nu a aşteptat-o. Oamenii credeau în atotputernicia băncilor centrale şi guvernelor de a controla macroeconomia şi pe fezabilitatea, raţionalitatea şi productivitatea din reglementările microeconomice, în special în sectoarele financiar şi bancar. Ca un credincios adevărat în şcoala austriacă de economie, trebuie să spun că aceştia au fost aduşi pe „Drumul către servitute”, atât de convingător descris de marele gânditor austriac Friedrich von Hayek.

Această convingere s-a dovedit a fi greşită. Economiştii au început să înţeleagă încet cauzele crizei actuale, care s-a întâmplat ca o consecinţă a unei combinaţii de eşecuri. A căuta un motiv simplu este o strategie greşită. Pe partea macroeconomică, devine tot mai acceptată ideea că originea crizei a fost legată de acumularea fără precedent a dezechilibrelor în economia mondială, cu perioada neobişnuit de lungă de rate reale scăzute ale dobânzilor şi a masei monetare excesive şi jocurilor politice de stimulare a creditului ipotecar. Pe partea microeconomică, a devenit clar că reglementările parţiale şi foarte imperfecte existente nu au ajutat. Dimpotrivă, ele au denaturat comportamentul raţional al băncilor şi al altor instituţii financiare şi le-au motivat să caute modalităţi de a scăpa de ele, prin intermediul diverselor „inovaţii financiare”.

Este necesar să avertizez asupra încercărilor de a blama din nou problemele de pe piaţă ca problemele pieţii. Criza actuală nu a fost rezultatul unui eşec de piaţă sau al vreunei deficienţe inerente ale capitalismului. A fost un eşec al guvernelor, care a rezultat din ambiţiile lipsite de modestie si sensibilitate de a interveni într-un astfel de sistem complex cum sunt societatea şi economia. Ludwig von Mises şi Friedrich von Hayek ar trebui să fie recitiţi, iar şi iar. Criza cu siguranţă nu a fost cauzată de lipsa „cererii solvabile” a lui Keynes, adică de lipsa de consum sau de investiţii din partea agenţilor economici privaţi, şi, prin urmare nu poate fi rezolvată de către guvernele gata să completeze deficienţa cererii solvabile în funcţie de reţetele lui Keynes. Acţiunile guvernelor şi intervenţiile au provocat, prelungit şi înrăutăţit în mod dramatic criza.

Aceasta se va încheia mai devreme sau mai târziu. Daunele pe termen lung, cu toate acestea, vor rămâne. Adversarii pieţei, au reuşit să creeze o neîncredere de anvergură în sistem, dar de această dată, nu numai în capitalismul de piaţă liberă, în sistemul de laissez-faire, în capitalismul lui Adam Smith, Friedrich von Hayek si Milton Friedman, aşa cum a fost cazul 70-80 de ani în urmă, dar şi în capitalismul foarte reglementat al epocii actuale. Şi acest lucru este îngrijorător.

Ca o economie de dimensiuni reduse şi foarte deschisă, Republica Cehă nu a putut să se izoleze de încetinirea ritmului de creştere vizibilă a economiei mondiale şi în special de recesiunea în ţările principalilor noştri parteneri de afaceri. PIB-ul nostru a căzut cu circa 4% în anul 2009.

Am fost norocoşi că sistemul financiar şi bancar nu au fost supraexpuse prin credite neperformante înainte de criză, aceasta a ajutat şi ajută. Am avut, de asemenea, un mare avantaj în moneda noastră. Cursul de schimb al coroanei cehe fluctuează, el nu este o constantă fixă pentru totdeauna. Economii mici, deschise, care au acceptat euro ca monedă naţională, sau sunt bine fixate la Euro, prin diferite aranjamente rigide monetare, au fost afectate mai mult de actuala criza mondială. Asta a fost aproape un experiment de laborator.

Recesiunea de azi a dovedit, de asemenea, adevărul manualului care spune că există o corelare foarte mare între scăderea PIB şi a veniturilor la bugetul de stat. Vorbind despre Republica Cehă, eu nu am multă teamă privind problemele reale ale economiei sale, ale sferei sale de afaceri. Economia cu siguranţă va reveni – relativ repede – la dinamicile sale naturale. Dar mă tem de modul, precum şi de etapele noastre de abordare a problemelor finanţelor publice. Sper că alegerile parlamentare din luna mai vor face posibilă formarea unui guvern în stare să facă aceasta, sau cel puţin capabil să înţeleagă domeniul problemelor şi consecinţele potenţiale.

Un alt subiect pe care aş dori să îl atingă aici, astăzi, este doctrina schimbărilor climaterice şi rolul pe care îl au în modelarea societăţilor noastre. Merită să fie numit o doctrină, pentru că legătura sa cu ştiinţa este foarte firavă.

După ce am studiat această problemă ani de zile, după ce am publicat o carte cu titlul „Blue Planet în Green Shackles” – Planeta Albastră în cătuşe verzi – (cu subtitlul „Ce este pe cale de dispariţie: Clima sau Libertatea?”), care a fost deja tradusă în 14 limbi, pot să spun că nu văd nicio problemă cu clima acum, sau în viitorul apropiat. Disputa actuală nu este despre temperatură şi/sau CO2, ci despre o nouă viziune utopică a lumii. Acesta este un conflict ideologic între cei care doresc să ne schimbe (mai degrabă decât clima) şi cei care cred în libertate, pieţe, inventivitatea umană, şi progres tehnic. Este o dispută despre noi, despre oameni, despre societatea umană, despre valorile noastre, despre obiceiurile noastre, despre modul nostru de viaţă. Fluctuaţiile de temperatură sunt doar un instrument, nu un obiect real de interes pentru cei care joacă acest joc.

Alegerile Prezidenţiale, Încălzismul Global, dr pepper şi un off topic flagrant

Dovezile disponibile ne spun destul de convingător că:
a) Încălzirea la care asistăm nu este la nivel global. Aceasta se materializează în regiunile reci, dar nu şi în regiunile tropicale, în cele uscate, nu în zonele umede, nu iarna, nu vară, în timpul nopţi, sau în timpul zilei.
b) Încălzirea nu este mare. Creşterea temperaturii medii globale în întreg secolul trecut a fost de numai 0.74 ° C. În afară de aceasta, încălzirea climei s-a oprit cu totul cu mai mult de un deceniu în urmă. Temperatura acum este similară temperaturii din anul 1940, indiferent de o creştere uriaşă a emisiilor de CO2.
c) Încălzirea nu este unică şi fără precedent. Temperatura din perioada medievală şi din multe alte momente ale istoriei a fost mai mare decât este acum.
d) Încălzirea uşoară la care suntem martori nu este covârşitor creată de om sau de emisiile de CO2. Există mulţi alţi factori care influenţează temperatura şi clima iar complexul sistem climateric este încă plin de incertitudini majore.

A bloca creşterea economică, făcându-o mai costisitoare – şi aceasta este substanţa alarmismului ecologiei şi al încălzirii globale – este o strategie greşită şi inacceptabilă. Noi ar trebui să-i rezistăm cu toată forţa. Istoria ne spune că o mai mare bogăţie şi evoluţiile nestingherite ale tehnologiilor măresc enorm capacitatea noastră de a face faţă la tot felul de probleme, inclusiv potenţialele fluctuaţiile climatice. Ar trebui să credem în adaptabilitatea omului, în progresul tehnologic, în raţionalitatea oamenilor liberi. Nu este necesar să luăm decizii pentru generaţiile viitoare. Libertatea individuală, acum şi în viitor, nu înţelepciunea guvernelor, este cheia.

Permiteţi-mi să închei prin câteva remarce cu privire la Uniunea Europeană. Pe de o parte, am venit aici ca „preşedinte al Republicii Cehe”. Pe de altă parte, prin semnarea Tratatului de la Lisabona, Republica Cehă a încetat să mai fie un stat independent. Eu sunt doar preşedintele unuia din elementele constitutive ale unui stat european recent format. Aceasta nu a fost întotdeauna aşa.

Iniţial, în 1950, ideea de bază a integrării europene a fost de a coopera prietenos, în loc de a face războaie, pentru a liberaliza, pentru a deschide, pentru a elimina toate tipurile de bariere la graniţele ţărilor, pentru a permite libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor, şi de asemenea, a oamenilor şi idelori în jurul continentului european. A fost un concept pozitiv pentru cei mai mulţi dintre europeni şi ar trebui să aibă şansa de a continua şi de fi promovat de noi toţi cei care avem concepţii liberale (în terminologia europeană), care sînt etatiste sau naţionaliste.

Spre marele meu regret, aceasta nu este cazul acum. Situaţia a început să se schimbe în anii 1980 şi şocul decisiv a venit cu Tratatul de la Maastricht, în decembrie 1991. Din acest moment, integrarea s-a transformat în unificare, liberalizarea în centralizarea luării deciziilor s-a transformat în armonizarea normelor şi a legislaţiei, în consolidarea instituţiilor europene, în detrimentul instituţiilor din statele membre, în post-democraţie. Libertatea, democraţia şi responsabilitatea democratică, să nu vorbim despre eficienţa economică, spiritul antreprenorial şi al competitivităţii au slăbit. Deficitul democratic continuă să se dezvolte.

Litigiul european vechi de aproape zece ani cu privire la Constituţia Europeană (în prezent, denumit Tratatul de la Lisabona), s-a încheiat în noiembrie anul trecut, când am semnat-o. Aceasta a fost disputa dintre cei care au vrut să meargă mai departe cu aceast proces care pune în pericol libertatea şi prosperitatea şi cei care au vrut să intrerupă aceasta tendinţă. Acesta este modul în care noi, care am petrecut cea mai mare din viaţa noastră într-un regim foarte autoritară şi opresiv, comunist, simţim şi de ce vom încerca să avertizăm împotriva sa.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Václav Klaus, al 15-lea Forum European al Europei Centrale şi de Est , Viena, Hotel Hilton, 19 ianuarie 2010

Sursa: Where Europe and Central Europe are Heading?