sursa foto: r22

Într-un gest tardiv – şi penibil explicat în motivaţia publică care îl însoţeşte – Victor Ponta recunoaşte că e un hoţ. Hoţ de texte, deci, plagiator! Deci, hoţ! Aşa cum o mulţime de oameni de bună credinţă au spus încă din secunda doi a apariţiei grosolanului şi, în absolut, impardonabilului plagiat al lui Victor Ponta.

Sigur, împachetînd în anumite cuvinte mesajul său din prima zi plină a guvernului Ponta IV, premierul nu spune direct că e un hoţ. Spune doar că renunţă la doctorat şi, imprudent mai degrabă, adaugă că trebuia să facă acest gest mai demult – chiar de atunci cînd au apărut datele că e ceva profund în neregulă cu lucrarea sa de doctorat.

Foarte rapid, „mutarea” – încă o dată, tardivă – de astăzi a premierului înseamnă cîteva lucruri.
1.Că Ponta e, cum spuneam, un hoţ – nu doar dovedit, ci si (auto)recunoscut. Şi, de acum înainte, cu girul însuşi al hoţului, în ciuda blîndeţii gen Mama Dolores a dnei Mungiu şi a altor sufletele sensibil-interesate cînd vine vorba despre gravele derapaje ale lui Victor Ponta, trebuie să fie clar că o hoţie imensă rămîne o hoţie! Şi că, dacă, spre pildă, Victor Ponta trage la xerox poemul „Somnoroase păsărele” şi, dedesupt, îşi pune numele său, asta nu înseamnă, domnul Crin Antonescu – no offence! -, că poezia lui Mihai Eminescu îi aparţine în egală măsură şi vremelnicului premier.

2.Oamenii care au susţinut că Ponta e plagiator, deci hoţ, au avut, în absolut, dreptate. Nu e loc de relativizare aici. Nu e vorba despre un proces politic, despre revanşă politic – nimic de acest gen. Cei care l-au arătat cu degetul pe bună dreptate către Ponta – către Ponta-hoţul de texte! – au spus 100% adevărul. Şi cei care au mijlocit scandalul început în revista „Nature” (super respectabilă, deloc băsistă!) şi cei din comisia de la Universitate – brusc carotată de pajii intelectuali ai hoţului Victor Ponta şi toţi ceilalţi care nu au fost impresionaţi sau intimidaţi de ampla operaţiune de cosmetizare şi, la limită, negare a acestei infracţiuni academice.

3.Acum, cînd în 30 decembrie, aniversăm 25 de ani – deci un sfert de secol – de la publicarea „Apelului către lichele”, poate că e timpul ca acest manifest să fie readus în actualizate, cu upgradările de rigoare. Căci, în lumea politică, dar şi în lumea academică, au fost destule lichele – pe care le-am văzut la rampă în mai multe serii ale scandalului plagiatului lui Ponta – care au încercat să spună că albul e negru şi că negrul e alb. Nu! Lucrurile au fost clare de la bun început – şi plagiatul, ca şi tenativele grosolane de a-l acoperi – prin urmare, şi pildele de neolichelism.

Încă o dată, cazul Ponta-plagiator nu e un simplu caz. Iar amănuntul, decisiv, de azi, 16 decembrie 2014, că Ponta înşuşi în recunoaşte ca atare că e un plagiator, deci un hoţ – deşi, scrîşnit – nu trebuie să fie finalul unei discuţii, ci inceputul ei. Fiindcă ea, această discuţie nu e despre chestiuni neînsemnate – ci despre ceva foarte grav.