Pe vremuri, când nu se inventase încă „încălzirea globală”, iar pe la noi, dar și prin alte părți, comunismul era numit comunism și nu ecologism ca acum, o altă fantomă bântuia mapamondul – „Iarna Nucleară”.

Sintagma „Iarna Nucleară” s-a născut, cum era poate și normal, în Suedia. Nu dincolo de Cercul Polar, cum s-ar putea crede, ci mai la Sud puțin, la Institutul de Cercetări pentru Pace din Stockolm, în același an în care, coincidență, socialistul Olof Palme devenea pentru a doua oară prim ministru. Inspirată, revista ecologistă Ambio (tot suedeză) a preluat-o și a publicat viziunea apocaliptică a unei lumi învăluită într-un strat gros de pulberi radioactive prin care razele bunului soare nu mai puteau străbate; asta, bineînțeles, după explozia mai multor bombe în cadrul unui conflict atomic. Prin urmare, au fost congelați radioactiv mai întâi pacifiștii, apoi ecologiștii, pentru ca, într-un interval de timp foarte scurt, să urmeze și oamenii de știință.

Și nu de orice fel, ci numai aceia „preocupați” și „sociali”. Așa că, Physicians for Social Responsability și Union of Concerned Scientists au declanșat o amplă acțiune de strângere de fonduri pentru a dovedi științific ceea ce se dovedise déjà mediatic.

Celebrul Carl Sagan – care înainte de a deveni vedetă de televiziune fusese astrofizician – și echipa sa de cercetători au primit comanda realizării cercetării științifice si a finalizării unui raport. Uluitor, raportul – care n-a fost dezbătut în lumea oamenilor de știință, conform uzanțelor, înaintea publicării – odata finalizat, ajungea exact la aceleași concluzii la care ajunseseră pacifiștii și ecologiștii din Stockolm fără să cerceteze nimic! S-a dovedit astfel, deși nu mai era nevoie, că atunci când este vorba de „modelul suedez”, acesta este preluat întocmai și nu doar de Ion Iliescu.

Un turneu de conferințe intens mediatizat, un volum intitulat științific The Cold and the Dark, videoclipuri și filme care înfățișau apocalipsa, sute de articole în marile ziare, emisiuni de televiziune pe toate canalele au impus drept adevăr științific ceea ce, la început, fusese doar o sintagmă. Astfel, SCOPE (Scientific Committee on Problems of the Enviroment) estima în Washington Post, în septembrie 1985, numărul morților rezultați în urma iernii nucleare, la două miliarde și jumătate de oameni. După trecerea unei ierni obișnuite, în 1986, de data asta în New York Times, același SCOPE congela, tot în timpul viscolului radioactiv, patru miliarde de locuitori ai planetei! Pacifiștii, ecologiștii și „preocupații sociali” nu vroiau să rămână singuri.

Ca să nu fie etichetați drept partizani ai războiului atomic și înfierați ca autori morali ai viitoarei hecatombe umane, mari oameni de știință, laureați ai Premiului Nobel, au renunțat să combată, așa cum ar fi meritat, hollywoodianul scenariu regizat de Carl Sagan. Iar cei câțiva care au făcut-o au simțit pe pielea lor cât de important este rolul mass mediei în zilele noastre.

Chiar și savanții sovietici, membri ai Academiei de Științe a URSS, au exprimat o poziție contrară față de celebrul raport, dar pentru că în Uniunea Sovietică mass-media nu era a patra putere în stat, gura le-a fost astupată de către a doua putere și ultima, KGB-ul. Acesta observase imediat uriașul impact pe care-l avea „iarna nucleară” asupra pacifiștilor și ecologiștilor occidentali, impact ce crease un puternic dezechilibru în favoarea URSS și în defavoarea Occidentului. Până și socialistul Francois Mitterand avea să remarce, ușor iritat, că în timp ce pacifiștii sunt în Vest, ogivele nucleare sunt instalate în Est.

Făcându-și datoria, iarna nucleară a fost uitată odată cu încheierea „războiului rece”, pentru ca, mai apoi, omenirea să traverseze cu greu „gaura din stratul de ozon” al talk-show-urilor și editorialelor. Datorită ecologiștilor stratul de ozon s-a refăcut, așa că am intrat lipsiți de speranță într-o noua sintagmă, „încălzirea globală”.

Am ajuns ca vikingii! În lungile lor corăbii, aceștia au traversat mările Nordului și au înfruntat uriașele talazuri ale Atlanticului pentru a acosta, sleiți de lunga călătorie, pe iarba și sub pomii Greenlandului – a Groenlandei de azi. S-au trezit în plină încălzire globală! Fără Greenpeace, fără protocolul de la Kyoto, fără Al Gore! Singuri! Un adevărat șoc, dar au reușit să rezolve problema încălzirii globale. Au reușit să readucă calota glaciară pe pământurile acoperite de iarbă ale Greenlandului, fără modele matematice pe calculator, fără cercetări costisitoare în laboratoare, fără raportul GIEC (Grupul Interguvernamental de Experți în Evoluția Climei). Auzi: “Experți în evoluția climei”! Niște semidocți, pe lângă vikingi.

I s-o spune lui Al Gore „Eco-Patriarhul”, dar trebuie să recunoască: în primul rând că nu este Erik cel Rosu și, în al doilea rând, că n-a nimerit-o când a dat, în 2009, ca termen limită de topire a calotei glaciare, anul 2014. E liber să mai încerce odată și încă odată, până va nimeri. Și chiar dacă nu o va face, oricum va lua Nobelul din nou; de data asta pentru ecologie; doar e Al Gore. Asta ca să fie clar: ceea ce reprezintă Obama și Al Gore pentru Pace, este Al Gore doar pentru Ecologie.

De curând, la Stockolm (tot acolo?!), GIEC a prezentat un raport din care rezultă că nu mai avem mult: pământul se va încălzi, din nou; calota glaciară se va topi, din nou; iar nivelul mărilor și oceanelor va crește, din nou. Omenirea nu va mai fi criogenizată, ci înecată. Prin urmare, modelul suedez, cu mici modificări, rămâne valabil.

Ca să mai abat visurile negre încerc să gândesc pozitiv. Îmi amintesc, așadar, de „mica eră glaciară” – sec. XIV–XIX – când olandezii patinau în timpul iernilor pe canalele înghețate bocnă și îmi imaginez un viitor, peste 50 sau 100 de ani, cînd alți olandezi, cu toții ecologiști, vor patina protestând, de data aceasta contra unei noi sintagme – „Înghețarea Globală”.