”Vine iarna!” Cartea lui Kasparov despre Putin, citită la 7 ani de la apariție

Etichete:

Deși cartea despre care voi vorbi a apărut în 2015 (tradusă în românește în 2016, la editura Litera), ea pare a fi scrisă acum, în 2022. Este extrem de actuală, veți vedea! Dar mai întâi cred că e bine să ne reamintim (unii, probabil, vor afla acum) cine este Gari Kasparov. Un foarte mare campion …

Deși cartea despre care voi vorbi a apărut în 2015 (tradusă în românește în 2016, la editura Litera), ea pare a fi scrisă acum, în 2022. Este extrem de actuală, veți vedea!
Dar mai întâi cred că e bine să ne reamintim (unii, probabil, vor afla acum) cine este Gari Kasparov. Un foarte mare campion mondial la șah, născut (cu numele Weinstein, fiind de origine armeană-evreiască, nume pe care și l-a schimbat la 7 ani cu numele mamei, atunci când tatăl său a murit) în 1963, la Baku, RSS Azerbaidjană, pe atunci în componența URSS. A deținut titlul mondial mai întâi între 1985 și 1993 (În 1985 l-a învins în meciul pentru titlul mondial pe rusul Anatoli Karpov, iar apoi și-a păstrat titlul în alte 3 meciuri cu același adversar). Din 1993 a înființat Asociația Șahiștilor Profesioniști (alternativă la Federația Internațională a Șahului – FIDE), menținându-și titlul mondial până în 2000. Deci a fost timp de 15 ani campion mondial. În 2005 s-a retras din șah și a intrat în politică, devenind șeful opoziției la Putin. În 2013 a părăsit Rusia, înțelegând că opoziția la Putin devenise imposibilă din cauza metodelor dictatorialej de limitare drastică a libertăților cetățenești. E stabilit împreună cu familia la New York, dar continuă să fie foarte interesat de situația politică din Rusia. Kasparov e o persoană care a cunoscut atât sistemul comunist sovietic, cât și sistemul putinist din interior. Un om inteligent, informat și care își dorește din suflet ca și în Rusia să învingă democrația.

Cartea lui Kasparov e bine scrisă, conținând multe informații interesante și comentarii pertinente. Este, practic, o istorie condensată (în 316 pagini) a perioadei post-Gorbaciov, adică începând cu pulverizarea URSS. O recomand cu căldură celor care vor să fie informații în privința Rusiei post-URSS.

Pentru acest text am extras doar trei teme, care mi se par a fi cele mai actuale: memorandumul de la Budapesta, ascensiunea lui Putin și atitudinea Occidentului față de Putin. Menționez că toate citatele marcate cu aldine sunt din cartea lui Gari Kasparov.

Memorandumul de la Budapesta

Voi începe cu referirea la un element interesant pentru situația politică actuală, pe care aproape nimeni nu-l menționează. Oare de ce? Kasparov o face. Este vorba despre Memorandumul de la Budapesta, din 1994, prin care Ucraina a renunțat la armele nucleare de pe teritoriul său, fiind transferate către Rusia. Iată detaliile.

De la stânga: președintele rus Boris Elțin, președintele SUA Bill Clinton, Leonid Kucima, președintele Ucrainei și prim-ministrul britanic John Majo, semnează Tratatul de neproliferare în Centrul de Convenții de la Budapesta, Ungaria, luni, 5 decembrie 1994.

În 1994, liderii Rusiei, Ucrainei, Statelor Unite și Marii Britanii au stat alături la o masă foarte lungă, în Ungaria, pentru a semna ceea ce va fi cunoscut ca Memorandumul de la Budapesta privind garanțiile de securitate. Acest scurt document e departe de a fi un tratat cuprinzător sau chiar o garanție de securitate, dar scopul său a fost clar. Prin el, Ucraina, a treia mare putere atomică, renunța la arsenalul său nuclear sub presiunile continue ale Rusiei și SUA. În schimb, președintele ucrainean, Leonid Kucima, dorea o declarație publică din partea lui Clinton, Elțîn și John Major, prin care aceștia se angajau să „respecte independența, suveranitatea și granițele existente ale Ucrainei“ și „să se abțină de la amenințări sau de la folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a Ucrainei“.

Evident, Rusia a încălcat acordul atunci când a invadat și, apoi, a anexat Crimeea, în martie 2014. Ceilalți semnatari nu au reacționat, întrucât documentul nu prevedea vreo măsură punitivă, în cazul violării înțelegerii, singura reacție promisă fiind solicitarea intervenției Consiliului de Securitate al ONU, „dacă Ucraina ar deveni victima unui act de agresiune sau obiectul unei amenințări cu folosirea armelor nucleare“. Când am discutat cu primul președinte ucrainean, Leonid Kravciuk, la Kiev, la finele lui 2004, el era indignat că Statele Unite trădaseră Ucraina în favoarea lui Putin, renegând obligațiile asumate de Clinton la Budapesta. El a declarat că Bill Clinton fusese acela care, mai mult decât Elțîn, exercitase presiuni asupra sa și asupra președinților Kazahstanului și Belarusului pentru a-și preda arsenalele nucleare. Fără îndoială că acesta a fost un scop lăudabil și a însemnat o realizare redutabilă la vremea respectivă. Dar ce se poate spune când, 20 de ani mai târziu, Ucraina este, practic, neputincioasă, în fața mașinăriei de război sprijinite pe focoase nucleare a lui Vladimir Putin, iar Statele Unite își manifestă părerea de rău, deși ar fi trebuit, mai bine, să citească documentul de la Budapesta?

Ce să mai zicem acum, în 2022, când acest tratat nici măcar nu mai este menționat de nimeni! Ca să fie mai clar: Ucraina a fost păcălită în 1994. A renunțat la arsenalul nuclear pentru că SUA și Marea Britanie au asigurat-o că nu va păți nimic din partea Rusiei. Acum, când pățește, nu doar în 2014, ci și în 2022, cele două țări garante au uitat ce au promis! Oare Rusia ar mai invadat Ucraina dacă Zelenski ar fi dispus de arme nucleare?

Ascensiunea lui Putin

Partea cea mai importantă a cărții lui Kasparov se referă la Vladimir Putin. Unele lucruri sunt știute, altele, mai puțin. Voi încerca un scurt rezumat.

Vă mai amintiți, probabil, după ce URSS s-a desființat în 1991, Elțîn a devenit primul președinte al Federației Ruse, preluând practic puterea de la Gorbaciov, al cărui URSS s-a desființat prin separarea succesivă a tuturor părților componente. Trecem rapid peste perioada Elțîn, în care, cu tot sprijinul consistent oferit de Occident, sistemul care a înlocuit pe cel comunist nu a fost cel democratic, ci un simulacru de democrație, în care așa zișii oligarhi aveau puterea economică. Elțîn a avut rolul pozitiv de a împiedica accesul la putere al foștilor comuniști conduși de Ziuganov, dar nu a reușit să înlocuiască sistemul comunist cu unul viabil, de tip occidental. Repet, asta s-a întâmplat cu tot ajutorul substanțial al Vestului, care chiar a închis ochii la realegerea tot mai dificilă (adică fraudată prin diverse metode) a lui Elțîn ca președinte al Rusiei. După cum spune Kasparov:

Opt ani de așa-zise reforme au produs un mic grup de elite uimitor de bogate, în vreme ce un segment uriaș și potențial exploziv al populației Rusiei a rămas în sărăcie. Comunismul a suferit un colaps în Uniunea Sovietică atunci când majoritatea copleșitoare a cetățenilor acesteia au conștientizat cât de groaznic era sistemul pentru bunăstarea lor. Exista pericolul real al unei noi revolte sociale, dacă dificultățile continuau.

În 1999 situația s-a acutizat prin implicarea Rusiei în războiul cu Cecenia. Teroriștii ceceni comiteau atentate cu bombe în orașe rusești și opinia publică cerea o mână forte. În aceste condiții pe 9 august a fost promovat ca prim-ministru Vladimir Putin,

până atunci un membru cvasianonim al staff-ului prezidențial al lui Elțîn, adjunct al Departamentului federal de management al proprietății și membru al echipei de consilieri a primarului din Sankt-Petersburg. Și, mai înainte, fusese ofițer KGB de contrainformații, în Germania de Est, până la căderea Zidului Berlinului… În același timp, Elțîn a anunțat că speră ca Putin să-i succeadă și în funcția de președinte, în 2000, iar Putin a declarat, oficial, că va candida.

În luna septembrie, în Rusia au avut loc o serie de atentate cecene. Lumea cerea pedepse aspre. Pe 22 septembrie, în orașul Riazan, a fost arestat un grup care ascunsese în subsolul unui imobil niște saci în care s-a spus că ar fi fost explozibil. Sau zahăr, au opinat alții. Nu s-a permis o anchetă parlamentară privind cazul de la Riazan, iar cel care a scris mai târziu o carte despre acest incident, fostul ofițer FSB Litvinenko, refugiat la Londra, a fost iradiat mortal în 2006. Coincidență, probabil! Pe 23 septembrie, prim-ministrul Putin a ținut un discurs dur la adresa teroriștilor ceceni, urmată de asedierea orașului cecen Groznîi, practic transformat în ruine. Rusia era salvată de omul providențial Putin, a cărui alegere ca președinte părea o formalitate. Dar ca să devină o certitudine, Elțîn a demisionat pe 31 decembrie, numindu-l drept urmaș pe Putin. Așa că alegerile din mai 2000 au putut doar să consemneze o situație de fapt: Putin, președinte al Rusiei. Am insistat atât de mult cu aceste evenimente pentru că pentru orice lider modul cum a ajuns la putere poate oferi indicii privind evoluția lui ulterioară.

În 2002 a avut loc criza ostaticilor de la teatrul moscovit Dubrovka. După ce teroriștii ceceni eliberaseră deja o mare parte din ostatici, a urmat un asalt teribil, în care prin folosirea gazului de luptă au fost uciși toți cei 40 de ceceni, dar și 130 de ostatici. Putin voia să arate că nu se joacă!

Pe 1 septembrie 2004, separatiștii ceceni au luat peste 1 100 de ostatici la o școală din Osetia de Nord, o regiune rusă din Caucaz, de la granița cu Georgia… Solicitările atacatorilor erau similare celor din 2002: retragerea trupelor rusești din Cecenia și recunoașterea independenței acesteia… Pe 3 septembrie, a treia zi a asediului, două explozii au zguduit sala de sport. … Numărul final a fost de 334 de ostatici uciși, dintre care 186 erau copii. Peste 700 de persoane au fost rănite, multe grav… 

Reprimarea acestor acțiuni teroriste criminale a întărit popularitatea lui Putin, chiar dacă numărul celor omorâți de fiecare dată a fost atât de mare (de notat că, de fiecare dată, ostaticii au murit exclusiv la asaltul executat de trupele lui Putin). În plus, cele trei incidente au reprezentat motive pentru ”strângerea șurubului”, uneori cu promovarea unor măsuri care n-aveau nimic de a face cu lupta anti-teroristă!

Pe de altă parte, dacă voia să preia pe deplin puterea, Putin trebuia să-i învingă pe oligarhii care își întăriseră considerabil influența în cei 8 ani în care Elțîn fusese la conducere. A procedat metodic. S-a îndreptat împotriva celor mai puternici, care au fost alungați din țară (Berezovski, Gusinski, Hodorkovski, ultimul, după 10 ani de închisoare), iar bunurile lor au fost naționalizate. Așa i-a supus total pe ceilalți oligarhi, în paralel înlesnind apariția unor noi oligarhi, care să fie pe deplin ”ai lui”. Toate aceste operații sunt descrise pe larg în cartea lui Kasparov.

Cum presa încă mai dădea semne de viață, atacul care a urmat a fost pentru desființarea presei independente. Toate ziarele, revistele, posturile de radio și TV independente au fost desființate rând pe rând, ajungându-se la controlul total al media. Putin nu avea nevoie de voci independente, mai ales că între timp operația de adormire a vigilenței Vestului (despre care vom vorbi în capitolul următor) era încununată de succes!

Iar persoanele care se opuseseră cel mai vehement (și cu priză la public) regimului Putin au fost pur și simplu lichidate. Kasparov prezintă doar câteva dintre cazurile cele mai cunoscute. Am vorbit deja de Alexander Litvinenko, asasinat la Londra după ce a scris o carte anti-Putin. Anna Politkovskaia, ziaristă de renume, foarte activă în anchetele ei anti-Putin, a fost împușcată mortal în fața locuinței sale din Moscova, pe 7 octombrie 2006 (chiar de ziua lui Putin, ce coincidență!). Cu puțin timp înainte ea declarase public: „Cum de mai sunt vie? Când mă gândesc cu adevărat la asta, mi se pare un miracol“. Boris Nemțov, fost vice-premier din vremea lui Elțîn și un foarte activ militant anti-Putin, a fost împușcat mortal pe stradă, în apropiere de Kremlin, la 27 februarie 2015, pe când pregătea un marș anti-guvernamental. În niciunul dintre cazuri asasinii nu au fost prinși! Ultimul de până acum din listă ar fi trebuit să fie Aleksei Navalnîi, care a fost otrăvit, în august 2020, dar a supraviețuit pentru că, printr-un concurs de împrejurări, a ajuns rapid în Germania. La întoarcerea în Rusia, abia restabilit, a fost arestat și condamnat la ani grei de închisoare. Fără comentarii!

Invadarea Georgiei în 2008 și a Ucrainei în 2014 au fost consecințele politicii criminale a lui Putin, care folosea fără reținere pașaportul în alb dat de Occident! Și așa ajungem la un capitol extrem de sensibil.

Erorile Occidentului în relația cu Putin

Gari Kasparov este de părere că cele mai semnificative apeluri telefonice ale secolului XXI au fost făcute pe 11 și 12 septembrie 2001. Vladimir Putin i-a telefonat în două rânduri lui George W. Bush, după atacurile al-Qaeda de la World Trade Center și Pentagon. A fost primul pas important al lui Putin, prin care l-a fermecat total pe președintele american abia instalat de câteva luni.

Bush Jr. a săvârșit o greșeală cu Putin, punându-și încrederea într-un singur individ, în loc să se bazeze pe instituțiile, politicile și principiile democratice de care Rusia avea atâta nevoie. Occidentul a avut tendința de a găsi o persoană care-i era pe plac sau cu care credea că ar putea colabora și s-a avântat, fără discernământ, în sprijinirea acesteia. Când rezultatele, în mod inevitabil, nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor, era penibil sau imposibil să mai dai înapoi. 

Apoi, indiferent de restrângerea vizibilă a drepturilor omului, asasinatele politice etc. din Rusia lui Putin, Bush Jr. l-a sprijinit total.

Nimic nu a arătat mai mult lipsa voinței de a i se opune lui Putin decât summitul G8 organizat la Sankt-Petersburg, desfășurat între 15 și 17 iulie 2006. 

După șase ani de represiuni care nu stârniseră nici o reacție de condamnare din partea liderilor occidentali, putinismul ajunsese în a doua fază. Când a luat puterea în Rusia, în 2000, întrebarea care se punea era: „Cine este Putin?“ În 2007, întrebarea devenise deja: „Care e natura Rusiei lui Putin?“. Regimul său fusese deosebit de consecvent în toți acești ani și, totuși, liderii străini și presa occidentală încă păreau surprinși de disprețul total manifestat de Putin față de opiniile lor. El avusese nevoie de ajutorul și de susținerea Occidentului cât timp își consolidase puterea în Rusia. Când această misiune a fost îndeplinită, Putin n-a mai avut de ce să pretindă că i-ar păsa de ceea ce gândește restul lumii.

Auzeam, iar și iar, voci indignate: „Oare Putin nu-și dă seama cât de rău se prezintă situația?“ De fiecare dată când un jurnalist rus de marcă era asasinat, când un om de afaceri ostil Kremlinului era întemnițat, când o companie străină era împiedicată să mai investească în Rusia, când demonstranții pro democrație erau bătuți de poliție, când gazele și petrolul erau folosite ca arme politice și când armele și tehnologia nucleară rusească erau vândute unor state ce sponsorizau terorismul, ca Iran și Siria, liderii occidentali se plângeau în cor: „Putin a greșit“. De ce? Spre deosebire de politicienii din țările democrate, lui Putin nu-i pasă cât de rău se prezenta situația, câtă vreme știe că nimeni nu va încerca să îl oprească. Singura imagine de care îi păsa era cea pe care o avea un plan intern, de conducător autoritar, iar ignorarea sfidătoare a plângerilor abia auzite ale liderilor occidentali nu făcea decât să îl ajute în acest sens. 

Guvernarea lui Putin, în timpul perioadei de tranziție de la democrație fragilă la dictatură totală, a fost unică în istorie. A fost parțial oligarhie, beneficiind de serviciile unei mici bande, bine conectate, de conducători bogați. A fost, însă, și un sistem feudal, cu o țară împărțită în fiefuri semiautonome, în care dările feudale erau strânse de la iobagi, care nu aveau drepturi, în vreme ce boiernașii plăteau către boierii mai puternici. Peste toate acestea exista o spoială de democrație, suficient de groasă cât să-i aducă Rusiei pătrunderea în G7 și să țină banii oligarhiei în siguranță, prin băncile occidentale.

Actualitatea cărții 

Cum scopul acestui text este de a vă incita să citiți cartea lui Kasparov, sintetizez aici câteva idei care subliniază cât de actuală este cartea. Și mă refer evident, la invadarea Ucrainei din 2022. Voi cita pur și simplu cele scrise de autor (în 2015, vă reamintesc!). Comentariile sunt inutile!

Când președintele Ucrainei, Viktor Ianukovici, o marionetă a lui Putin, a fugit din țară, după protestul „Euromaidan“ [la sfârșitul lui 2013], prin care se cerea o mai profundă integrare europeană, Putin a profitat de ocazie. Susținând nevoia de a-i proteja pe rușii din Ucraina, mai întâi a ocupat și a anexat Crimeea, apoi a început să incite la violență, prin intermediul „rebelilor“ din estul Ucrainei, susținuți de ruși. Curând, în ciuda afirmațiilor absurde ale Kremlinului, ce pretindeau exact contrariul, trupele rusești, masiv înarmate, au transformat conflictul într-o veritabilă invazie. 

… Putin a declanșat războiul cu Ucraina, în 2014. Potrivit propagandei Kremlinului, noul guvern democratic de la Kiev e plin de fasciști și de naziști, așa cum este catalogat oricine care e declarat dușman de către Rusia, aceasta trebuind să intervină spre a-i proteja nu doar pe etnicii ruși, ci și pe sărmanii evrei! În replică, Asociația Organizațiilor și Comunităților Evreiești din Ucraina a răspuns printr-o scrisoare deschisă, susținând că afirmațiile președintelui Putin, cu privire la ascensiunea antisemitismului în țara lor, „nu corespund realității“ și „ar putea confunda Ucraina cu Rusia, unde organizațiile evreiești au înregistrat, într-adevăr, o creștere a antisemitismului, în ultimul an“. Ucraina a avut, de altfel, o rată mai scăzută a incidentelor antisemite decât aproape oricare altă țară din Europa unde există statistici în acest sens, inclusiv decât Franța și Germania. De asemenea, poveștile despre oligarhii evrei care „conduceau Ucraina“ au făcut parte tot din războiul informatic declanșat de Kremlin, aparent în încercarea de a-i provoca pe confrații slavi din Ucraina să se ridice împotriva lor sau, poate, să-l lase pe Putin să o facă. Aceste acuzații perfide au dus la apariția unui banc bun, pe care l-am auzit când am vizitat Ucraina, în decembrie 2014. Un rus se uită la știri și îl sună, panicat, pe prietenul lui evreu din Ucraina: „Moise, e adevărat că țara voastră a fost cucerită de fasciști și ultranaționaliști?“ „Da“, îi răspunde prietenul, „sinagoga noastră e plină de ei!“ 

Un argument popular, dar eronat, e de a sugera că intervenția împotriva agresiunii ar putea duce la al Treilea Război Mondial sau chiar la un holocaust nuclear. Dimpotrivă, singurul mod în care actuala criză va escalada va fi dacă Putin nu se va confrunta cu o amenințare copleșitoare la adresa puterii sale, singurul lucru care îl preocupă. Dacă lui Putin i se permite să meargă din victorie în victorie, eliminând orice fel de opoziție pe plan intern și cucerind teritorii și influență în afară, riscul unui război total crește dramatic. Adolf Hitler nu a atacat Polonia în 1939 fiindcă Aliații s-au ridicat în apărarea Cehoslovaciei, ci tocmai fiindcă nu au făcut-o. Hitler nu a pătruns în Sudetenland fiindcă lumea a protestat vehement față de Anschlussul austriac, ci tocmai fiindcă riposta a fost atât de slabă. Doar după ce au fost obținute, atât de simplu, toate aceste prime triumfuri împotriva unei opoziții atât de slabe din partea democrațiilor occidentale, a dobândit și el o încredere în sine care avea să se dovedească exagerată. 

Nu putem ști sigur, în nici un fel, ce s-ar întâmpla dacă națiunile lumii libere, conduse de Statele Unite și de NATO, l-ar înfrunta pe Putin în Ucraina. Putem fi, însă, convinși că o asemenea acțiune va fi, în cele din urmă, necesară și că va solicita mai multe resurse, mai multe sacrificii și mai multe vieți pierdute, cu fiecare zi care trece. Putin, ca orice dictator dinaintea lui, devine tot mai încrezător în forțele proprii, văzând că nimeni nu-l înfruntă. Fiecare pas pe care-l poate trâmbița ca pe un succes, în fața poporului rus, îl face pe Putin și mai greu de dat jos de la putere și îi sporește îndrăzneala de a realiza alți pași, și mai agresivi. 

Aș adăuga doar atât. Acuzațiile din 2014 se repetă și acum. Și sunt chiar mai ridicole, pentru că actualul președinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, este de origine evreiască! Dar Putin nu se împiedică de așa ceva. A spus în 2014 că acolo sunt fasciști, așa rămâne!

În loc de încheiere

Întrebarea pe care o ai pe buze după ce citești această carte este: ”Ce-i de făcut?” Soluția propusă de Gari Kasparov devine evidentă din citatele care urmează.

Așa cum spunea Ronald Reagan în faimosul lui discurs din 1964, numit „E momentul să alegem“, nu avem de ales între pace și război, ci între a lupta și a capitula. Trebuie să alegem. Nu trebuie să ne predăm. Trebuie să luptăm folosind imensele resurse ale lumii libere, de la valorile morale la stimulentele economice, acțiunea militară rămânând ultima variantă. 

Războiul Rece a fost câștigat nu doar prin superioritate militară și economică, ci și prin valorile pe care eu, un fost cetățean sovietic, le numesc, fără nici o ironie, „valori americane tradiționale“, adoptate și de tot blocul vestic. Nu putem rezolva problemele globalizării cu aceleași instrumente legale și economice care le-au creat. Avem nevoie de cadre noi, bazate pe moralitate, pentru a înfrunta dictaturile din Rusia și China, acum, când ele au devenit o parte atât de pregnantă a lumii noastre globalizate. Ne trebuie alte alianțe pentru a combate rețelele teroriste fără granițe, care folosesc, împotriva noastră, chiar tehnologia creată de noi. Aceste cadre și alianțe trebuie fundamentate pe principii morale, singura armă pe care dușmanii democrației nu o pot egala. Faptul e și mai evident în condițiile în care acești dușmani posedă arme nucleare, făcând confruntarea militară inimaginabil de primejdioasă. 

Orice răceală politică survenită între Washington și Moscova sau Beijing este rapid criticată de ambele părți, ca o potențială „întoarcere la Războiul Rece“. Folosirea acestui clișeu, astăzi, pare o ironie, având în vedere că modalitatea în care a fost dus și câștigat Războiul Rece a fost uitată, și nu urmată. În loc să ținem seama de principiile binelui și răului și de valorile universale ale drepturilor omului și ale vieții umane, avem conflicte, repoziționări și echivalențe morale. Altfel spus, împăciuitorism sub alt nume. Lumea are nevoie de o nouă alianță bazată pe o Magna Carta globală, o declarație a drepturilor fundamentale pe care toți oamenii să le respecte. Națiunile care prețuiesc libertatea individuală controlează, astăzi, cea mai mare parte a resurselor planetei și dețin cea mai importantă putere militară. Dacă aceste națiuni s-ar uni și ar refuza să mai menajeze regimurile totalitare și pe sponsorii teroriștilor, integritatea și influența lor ar fi irezistibile. 

Deci soluția CORECTĂ văzută de Kasparov este ”întoarcerea la valorile americane tradiționale”. Ei, și aici începem să avem o problemă! Pentru că aceste valori s-au cam modificat din 2014 încoace (e singurul lucru pe care Kasparov nu a putut să-l prevadă). Cele tradiționale sunt acum practic date la o parte de noua administrație Biden-Harris și înlocuite cu altele, despre care eu personal m-am pronunțat deja și nu o voi face din nou aici. E suficient să spun că aceste noi valori, globaliste, să le zicem, nu pot fi impuse cu nici un chip unor țări din Europa de Est. Mai mult, fluturarea lor nu face decât să îndepărteze populațiile est-europene de Occident și să le facă permeabile pentru propaganda putinistă deșănțată. Rezultă că problema începe să fie în Vest, nu în Est. Acolo e nevoie de o revenire rapidă la normalitate! Așteptăm cu speranțe alegerile ”mid-term” de la finele lui 2022! Abia apoi putinismul va putea fi înfruntat așa cum trebuie, de fapt, cum a fost între 2016 și 2020, când a stat mult mai cuminte decât acum! Oare de ce?

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

 

Marius Bâzu

Marius Bâzu

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *