20 septembrie 2008
Moartea a zece militari francezi într-o ambuscadă a talibanilor a determinat guvernul de la Paris să ia în considerare retragerea din Afganistan. Moartea a trei soldați polonezi obligă autorităție de la Varșovia să mediteze asupra doctrinei militare poloneze. Agențiile de știri relatează că aliații occidentali pierd războiul din Afganistan deoarece, în decurs de șapte ani de lupte, au înregistrat aproape 900 de victime mortale, adică mai puține decât se înregistrează în două luni în Polonia în accidentele rutiere. Toate acestea și încă multe alte exemple ar putea fi premize pentru teza conform căreia democrațiile moderne nu pot duce un război, așadar sunt sortite pieirii într-o perioadă relativ scurtă de timp.

Adevăruri neplăcute

Războiul este o stare excepțională, în care uciderea oamenilor pe scară largă devine normă. Războiul este rău, dar dacă suntem obligați să-l ducem, trebuie să acceptăm consecințele sale sumbre. Cea mai dramatică dintre acestea este necesitatea morții multora dintre soldații și civilii care participă la el. Dacă nu putem accepta acest lucru, atunci nu putem fi de acord cu războiul.

Pentru țările care respectă viața umană și o tratează ca pe un bun fundamental, războiul ar trebui să fie ultimul recurs. Cu toate acestea, nimic nu indică faptul că, în viitorul apropiat, am putea să-l evităm. Societățile pentru care persoana umană este valoarea cea mai înaltă trebuie să se apere de barbari și de țările agresive motivate de ideologii fanatice. Apărare înseamnă adesea inclusiv implicarea în ajutorul țărilor și popoarelor atacate de un astfel de agresor.

Problema este complicată de progresul tehnologic, care face ca astăzi, apărarea să însemne un atac preventiv. Distrugerea de către Israel a reactoarelor nucleare ale lui Saddam Hussein a salvat Orientul Mijlociu de dezastru. S-ar putea ca în curând să apară o asemenea necesitate în cazul Iranului, numai că, în această situație, nu va fi suficient doar un raid aerian, iar pentru a preveni războiul nuclear, va trebui întreprins un război convențional.

O altă problemă este cea a intervențiilor umanitare. În fața unor acte de genocid, ca de exemplu cel din Rwanda, țările occidentale ar trebui să rămână pasive? Și dacă nu, care să fie criteriile pentru a decide ce mijloace și metode ar trebui utilizate? A ne închipui că dreptul internațional are soluții pentru aceste cazuri este cel puțin naiv. Convențiile internaționale sunt încă departe de a deveni un sistem coerent de legi, mai ales că – ceea ce este mai important – ele nu numai că nu funcționează, dar este și greu de imaginat astăzi funcționarea unor instituții transnaționale care să supravegheze respectarea lor.

UE este un exemplu de hiperreglementare legislativă, dar ea nu include țări divizate de conflicte ce ar putea să escaladeze într-un război, și nu reglementările sunt cele care au eliminat amenințarea unor astfel de conflicte. ONU, care de la început a fost o alcătuire schiloadă, iar astăzi, când președintele adunării sale, un comunist din Nicaragua, condamnă „agresiunea Georgiei în Oseția de Sud”, nu mai este altceva decât propria sa caricatură. Deși, din când în când, țările europene organizează, sub auspiciile ONU, tribunale care să judece crime din trecut, săvârșite la scară internațională sau interetnică, precum cele din fosta Iugoslavie și Rwanda, ele nu sunt în stare nici măcar să condamne genocidul rusesc din Cecenia, nici prigoana tibetanilor și uigurilor din China.

Limitele tehnicii
Este, de asemenea, o naivitate să-ți închipui că perfecțiunea tehnică și superioritatea țărilor civilizate față de barbari ar face posibilă o intervenție fără pierderi de vieți omenești. În timpul operațiunilor din Irak și Afganistan, ținând cont de amploarea acestora, pierderile au fost reduse la minimum. Evitarea lor ar fi fost totuși imposibilă. Precauția justificată, care să conducă la reducerea la minimum a victimelor, nu poate fi transformată într-o prioritate, aceea de a evita cu orice preț pierderile proprii. O astfel de atitudine face imposibilă victoria și pune sub semnul întrebării însuși angajamentul militar. Modalitatea optimă de a evita victimele unor acțiuni de război este accea de a renunța să le întreprinzi.

Pe măsură ce luptele se prelungesc, adversarii Occidentului dobândesc cunoștințe despre punctele slabe ale acestuia și despre posibilitățile de a-i provoca mai multe pierderi. Terorismul contemporan inventează metode tot mai greu de prevăzut, cum ar fi atacurile sinucigașe. Lovitura asupra World Trade Center a fost o demonstrație a situației în care nici chiar cea mai mare putere a lumii moderne nu este ferită de un atac din partea unui adversar mult mai slab. Speranța că s-ar putea reuși eliminarea definitivă a acestui tip de amenințare este o iluzie. De tehnica modernă se pot sluji și dușmanii lumii care a creat-o.

Perversiunea pacifismului
Pacifismul este o ideologie infantilă care servește despoților însetați de sânge. Max Weber, în faimosul său eseu Politica, o vocație și o profesie, considera pacifismul drept un exemplu de „etică a convingerilor” pe care el o respinge și căreia îi opune „etica responsabilității”. Făcând abstracție de ambiguitatea conceptului, trebuie să fim de acord că pacifismul este un exemplu de doctrină care nesocotește cu desăvârșire consecințele acțiunilor sale. Este o respingere a realității lumii și deci, a condiționărilor acesteia, care fac ca anumite acțiuni să producă anumite efecte și nu altele. Într-un anume sens, poate fi acceptat pacifismul unor persoane sau grupuri care întorc spatele realității materiale și îi neagă valoarea. Numai că această atitudine, de obicei religioasă, se află la antipozii pacifismului contemporan.

Vladimir Bukovski, în schița Pacifiștii împotriva păcii, a arătat cum mișcările pacifiste din Europa Occidentală, inspirate, create și organizate de către URSS, au acționat – indiferent de voința participanților – în favoarea unei supraputeri totalitare, pregătind cucerirea continentului planificată de aceasta. Nu s-a ajuns la acest lucru, datorită atitudinii americanilor, care au reușit să tragă după ei Europa și să se opună amenințării sovietice, acceptând riscul unui război. Logica evitării cu orice preț a conflictului armat a fost demonstrată de atitudinea țărilor europene față de politicile Germaniei hitleriste. Blocarea lor, în 1936, când Germania a încălcat Tratatul de la Versailles remilitarizând Renania, era asociată cu riscul unui conflict care ar fi putut costa chiar viața câtorva mii de oameni. Dar ea ar fi salvat zeci de milioane și ar fi salvat Europa de distrugerile incomensurabile ale celui de-al II-lea Război Mondial.

Pacifismul nu se poate dezvolta decât în țările cu o mare libertate individuală și un profund respect pentru drepturile individului. În țările autocratice nu este loc pentru el. Nu este deci de mirare că el este inițiat și susținut de diverse regimuri despotice care, astfel, slăbesc sau chiar paralizează puterea de apărare a adversarilor lor, adică a democrațiilor liberale. Astfel, pacifismul acționează împotriva lumii căreia îi datorează propria existență.

Clienții statului bunăstării
Pacifismul este o manifestare extremă a lipsei de rațiune politică. Astăzi, în Europa îi vedem elementele esențiale în tendințele dominante de pe continentul nostru. Slăbiciunea Europei și, în general, a democrațiilor contemporane, constă în închipuirea utopică după care modernitatea trebuie să conducă la eliminarea oricăror amenințări grave la adresa existenței umane. Dacă astfel de riscuri apar, atunci responsabilitatea pentru ele, conform opiniei publice, cade asupra politicienilor care nu au știut să le rezolve la timp, sau asupra sistemului care s-a dovedit a fi un mecanism imperfect. Căutarea unor vinovați pentru toate neajunsurile existenței umane și respingerea oricărei jertfe și abnegații se bazează pe credința absurdă că putem crea un mecanism social perfect. Iar dacă dăm peste o problemă, aceasta înseamnă doar că mecanismul trebuie sau să fie reparat sau înlocuit.

Acest infantilism, pe care l-a expus în Revolta maselor Ortega y Gasset, a fost creat pe scară largă de către statul bunăstării. Ideea că statul trebuie să ne ia în grijă și să ne asigure securitatea de la naștere până la moarte reprezintă împingerea societății într-un stadiu de infantilizare. Acesta constă în dependența de un ocrotitor, în acest caz, statul, și, astfel, în refuzul maturității, a cărei trăsătură caracteristică este responsabilitatea. Încetăm să ne mai simțim responsabili pentru alții, de vreme ce există instituții specializate care ar trebui să se îngrijească de ei, și, prin urmare, încetăm a ne mai simți responsabili și pentru cei apropiați nouă, deoarece un stat care funcționează bine ar trebui să vadă de ei. În cele din urmă, încetăm a ne simți responsabili chiar pentru noi înșine, de vreme ce acel ocrotitor trebuie să ne ofere toate tipurile de siguranță.

Relația ocrotitor-ocrotit nu este simetrică. În schimb pentru îngrijire dăm suveranitatea noastră. Cei ocrotiți nu sunt obligați să aibă grijă de ocrotitor care, în cazul de față, este statul. Dispare așadar conceptul de bine comun, care necesită o implicare conștientă a cetățenilor, deoarece categoria cetățenilor se prăbușește, fiind înlocuită de comunitatea clienților statului. Cetățeanul are conștiința responsabilității pentru destinele comune în timp ce clientul simte doar nevoi pe care patronul trebuie să i le satisfacă.

Responsabilitatea este neapărat legată de asumarea unor alegeri, iar alegerile sunt împovărate de riscul erorii. Refuzul definitiv al riscului înseamnă anularea responsabilității și depunerea acesteia în mâinile unui ocrotitor. Și mai ales împotriva unei amenințări externe, patronul trebuie să ne apere în mod absolut. Aceasta nu înseamnă ca infantilul client s-ar simți în vreun fel responsabil pentru siguranța comună. Pentru aceea există statul, care trebuie să elimine toate pericolele și să îndepărteze orice risc. Nu e de mirare, deci, că politicienii democrației protectoare contemporane fac totul pentru a îndepărta cât mai mult astfel de amenințări, chiar dacă își dau seama că aceasta înseamnă intensificarea lor în viitorul apropiat.

Bărbăția cenzurată
Am prezentat ca model consecințele unui sistem care încă funcționează în civilizația noastră. În realitate, acest sistem nu este atât de închegat, întrucât duce la autodistrugere. În primul rând, risipește mijloacele materiale datorită cărora a putut fi pus în funcțiune. Dar, într-un sens mai profund, consumă capitalul social, și, astfel, distruge comunitatea care a generat condițiile ce au făcut posibilă persistența mai îndelungată a sistemului, oricât ar fi acesta de risipitor. Desigur, acestea sunt procese care durează mult timp. Crizele economice au subminat modelul keynesian care, în întruchiparea sa finală, ar fi trebuit să fie un fel de perpetuum mobile care să alimenteze statul bunăstării. Acest model este, deci, limitat, iar uneori, într-o anumită măsură e înlăturat; totuși continuă să constituie un element important al civilizației europene contemporane, pe care o parte a establishment-ului european încearcă să o fixeze în proiectul legislativ al UE. În sfera constiinței colective, el a produs pagube uriașe, care se manifestă în respingerea responsabilității și necesitatății de a asuma riscuri.

Modelul statului ocrotitor are o contribuție esențială la dispariția treptată a virtuților eroice din societățile occidentale. Temelia virtuții tradiționale a bărbăției – arete la greci sau virtus la romani – este tăria de a face față adversităților sorții, la care suntem condamnați. Atitudinea de client al statului bunăstării este negarea acestei însușiri. Dispariția ethosului eroic pare a fi însă un fenomen mai larg.

În mod tradițional, un astfel de fenomen a fost numit efeminare și observat în epoci diferite ca un semn de decadență și descompunere a anumitor culturi, societăți sau comunități. Termenul nu era asociat cu disprețul față de femei, dar presupunea diferența, deci complementaritatea de roluri a celor două sexe. Bărbații care își pierd virtuțile bărbătești și refuză să lupte când este nevoie nu sunt vrednici să fie numiți bărbați, iar societatea din care dispare elementul masculin este condamnată la distrugere. La fel ar fi și în cazul invers. Această diviziune este, într-o oarecare măsură, convențională, și, de multe ori, un mult mai bun reprezentant al virtuților masculine s-a dovedit a fi femeia.

Astăzi, această efeminare dobândește o suprastructură ideologică și este apreciată în contrast cu virtuțile eroice, care ajung la indexul atitudinilor interzise. Într-o versiune extremă, o manifestă diferite ideologii contraculturale, în special feministe. Acest sindrom, al respingerii virtuților eroice, a pătruns astăzi până în miezul culturii europene.

Respingerea eroismului
În urmă cu mai puțin de zece ani, la Castelul Regal de la Varșovia a fost inaugurată expoziția Eroii libertății noastre. Ea consta în panouri pe care erau prezentați eroi polonezi necunoscuți, aflați încă de viață, din cel de-al II-lea Război Mondial. Expoziția a atras o furtună de proteste asupra autorilor săi. În Tygodnik Powszechny a apărut un articol al Magdalenei Środa, care cuprindea cel mai bine argumentele adversarilor expoziției, adică ale dușmanilor eticii eroice. El opune eroismului – care nu ne este util, ba e chiar periculos, după părerea autoarei – „virtuțile mici”, cum ar fi bunul-simț, cumpătarea, onestitatea. Întrucât acestea nu vin în contradicție cu eroismul, ci mai degrabă ar trebui să acceptăm că ele sunt complementare și se întăresc reciproc, raționamentele formulate de Środa pot fi considerate drept o respingere resentimentară a eticii eroice. Ideea că, în Europa contemporană și deci, și în Polonia, se poate ajunge la o explozie periculoasă a combativității prin promovarea virtuților eroice – este un nonsens. La fel de îndepărtată de realitatea noastră este convingerea că din lumea contemporană au fost eliminate amenințările. De fapt, echilibrul în care trăim este extrem de fragil. Iar virtuțile bărbătești sunt necesare și în timp de pace.

Se poate întrevedea că societățile succesului, care au îndepărtat de la membrii lor necesitatea luptei directe pentru existență și a confruntării cu pericolele, nu pot să nu să erodeze virtuțile bărbătești. În viitorul apropiat, așadar, ele vor cădea victimă societăților care poftesc la bunurile și statusul de care are parte Occidentul contemporan. Putem totuși să ne împăcăm cu un astfel de determinism, pe care îl găsim, de pildă, la Oswald Spengler, dar nu numai la el?

În timpuri de pace virtuțile bărbătești sunt manifestate prin competiție. Rolul substitutiv al sportului are, în această dimensiune, un caracter simbolic. În Europa, mai ales, este greu uneori să reziști impresiei că jocurile sportive au început să înlocuiască viața reală. Statele Unite ale Americii au blocat în mare măsură modelul statului sistențial care a pus stăpânire pe Europa. Concurența, simțul responsabilității, virtuțile bărbătești sunt încă vii dincolo de ocean. Nu e de mirare, deci, că SUA sunt în stare, într-o situație de necesitate, să-și asume o intervenție militară și să-i suporte costurile o lungă perioadă de timp. Exemplul din Vietnam a arătat, totuși, că nici această societate nu mai este gata de sacrificiile de care era capabilă acum câteva decenii.

Autocontestarea și etica eroică
Datorită civilizației informaționale, chiar și un război îndepărtat ajunge la fiecare locuitor din țările implicate. În realitatea sterilizată a Occidentului, mass-media caută senzații intense, și nimic nu este mai intens decât lupta și moartea. Jurnaliștii sunt copii ai civilizației contemporane, așa că încearcă să justifice macabrul pe care îl prezintă. Cel mai simplu mod este să o facă sub sloganul căutării unui remediu față de răul arătat. Cum virtuțile eroice nu sunt la modă în mediile formatoare de opinie, iar consumatorii de mass-media doresc soluții rapide și ieftine, cel mai simplu este să valorificăm imaginea ororilor războiului, cerând încheierea imediată a acestuia. Desigur, ca și în cazul pacifismului, fără nici cea mai mică reflecție cu privire la efectul unei asemenea opțiuni.

Vietnamul a fost un exemplu de război pierdut de americani în mass-media proprie. În 1993, în timpul intervenției de la Mogadishu, au murit mai mulți soldați americani. CNN, urmat de celelalte posturi, transmitea fără răgaz scene cu gloatele care sfârtecau cadavrul unuia dintre aceștia. A fost suficient pentru a se anula intervenția. După atacul de la 11 septembrie 2000, situația s-a schimbat, totuși. Moartea a peste două mii de americani, uciși de teroriști chiar în inima Statelor Unite, a schimbat atitudinea cetățenilor săi. Oare pentru mult timp?

Unul dintre clasici spunea că democrațiile sunt greu de forțat să intre în război, dar atunci când și-l asumă, sunt de nebiruit. Istoria secolului al XX-lea ar întări această maximă. Totuși, încă în anii 80 ai secolului trecut, filosoful francez Jean-François Revel a prezis cu tristețe înfrângerea democrațiilor în confruntarea cu totalitarismul. Câțiva ani mai târziu, Francis Fukuyama a anunțat că democrația nu are competitori în lumea contemporană.

Democrația este totuși o formă, pe care o umple suveranul, adică poporul (demos). În timpurile noastre, atitudinile acestuia sunt modelate în mare parte de către elitele formatoare de opinie, care pun la îndoială virtuțile eroice, dar și – mai grav – chiar legitimitatea culturii occidentale. Capacitatea de autocontestare, și deci de deschidere față de alte experiențe și perspective, a fost întotdeauna un semn al vitalității Occidentului, dar adusă la extrem, așa cum se întâmplă în prezent, ea devine o tendință suicidară. În cazul unui conflict, mai ales dacă acesta este de lungă durată, crește tendința către subminarea propriei credibilități și căutarea acesteia în tabăra inamicului. Această atitudine nu poate să nu conducă la capitulare. Oare într-o situație de amenințare pe care occidentalii ar începe să o simtă în mod real, vor mai fi democrațiile europene în măsură să se mobilizeze? Vor mai fi în stare să-și descătușeze din ele atitudinile eroice care au fost subminate atât de mult timp?

Cu alte cuvinte, într-o perspectivă mai îndelungată, vor reuși oare democrațiile contemporane să se apere?

Rzeczpospolita, 20 septembrie 2008

(traducere de Anca Cernea)