Intervenţia armatei israeliene în Gaza a produs o gravă deteriorare a relaţiilor aparent bune dintre cele două state. Deşi Turcia a recunoscut oficial Statul Israel încă din 1949, relaţiile dintre cele două state au devenit strînse abia în 1993, după semnarea acordurilor de la Oslo. Cooperarea dintre Israel şi Turcia cuprinde mai multe domenii: strategic militar (sub umbrela NATO), import-export (armament, echipament agricol, produse alimentare, apă, etc.), turism (val după val de israelieni se reped nu numai asupra staţiunilor de vacanţă, ci şi spre alte atracţii accesibile în Turcia, de exemplu trasee pentru jeep-uri, sau excursii “în adîncime” cum se zice pe aici). Numai anul trecut cifra de afaceri comerciale între Turcia şi Israel a atins respectabila cifră de 3,4 miliarde de dolari.
Un alt domeniu unde cooperarea dintre Turcia şi Israel a excelat a fost combaterea fundamentlismului. Ba mai mult, în ultima vreme Turcia a servit ca mediator între Turcia şi Siria în încercarea de a ajunge la o înţelegere de pace între cele două state vecine care tehnic se află înca în stare de război.
Cu toate acestea, se pare că mai important pentru Turcia este să facă pe plac prim-ministrului Erdogan cu înclinaţii religioase-fundamentaliste şi a cărui soţie este arăboaică.
Bineînţeles, Turcia este una din ţările care a făcut din respectarea legilor internaţionale şi a drepturilor omului una din priorităţile sale, după cum se vede mai jos:

Vorba turcă multe-ncurcă

(prin solomonia)
Steven Plaut
Front Page Magazine, 4 Februarie, 2009

Prim-Ministrul turc, Recep Tayyip Erdogan a făcut o crizetă de nervi la Conferinţa asupra economiei mondiale ţinută de curînd la Davos, anume spume la gură din cauza aşa-ziselor “masacre de femei şi copii” comise de Israel în decursul recentei operaţii militare din Gaza îndreptată împotriva organizaţiei teroriste genocidale Hamas. Ba chiar a părăsit ostentativ şi plin de dispreţ sala de conferinţă în momentul în care Şimon Peres, preşedintele stîngist al Israelului urma să se adreseze delegaţilor. Erdogan a adus de nenumărate ori Statului Israel acuzaţii de “crime în masă” comise în Gaza. Erdogan elaborat îndelung şi îndelat despre felul în care Gaza a fost transformată de Israel într-o închisoare în aer liber.

Ba mai mult, şi în mod cu totul incredibil, Erdogan a adus mărturiile “experte” a doi foşti israelieni anti-semiţi în sprijinul afirmaţiilor sale. Una din “somităţile” citate de Primul-Ministru turc este vestitul şi dezechilibratul denigrator al Holocaustului, Gilad Aţmon. Acest saxofonist stabilit în Marea Britanie, care întreţine relaţii cu neo-nazişti germani si alţi denigratori ai Holocaustului din alte ţări, este atît de făţiş antisemit încît pînă şi cele mai bigote elemente din formaţiunile britanice care atacă Israelul îl evită. Aţmon oscilează între a nega în totalitate exterminarea evreilor de către nemţi şi justificarea Holocaustului pe motiv că evreii l-ar fi meritat. Sînt bine documentate incitaţiile sale la incendiere a sinagogilor precum şi faptul că promovează Protocoalele Bătrînilor Sionului, acea făcătură ţaristă antisemită. Erdogan l-a citat pe Aţmon care ar fi declarat: “Barbaria israeliană depăşeşte cruzimea obişnuită.”

Celălalt “savant” citat de Erdogan este profesorul universitar de la Oxford Avi Şlaim, care urăşte Israelul. Şlaim este un pseudo-istoric care a făcut carieră din scrieri antisemite, inclusiv pentru revista “The Nation” renumită pentru ura sa extremă faţă de evrei. Şlaim a devenit renumit cînd a fost identificat ca unul dintre cei doi “titraţi” care s-au prostituat pentru neo-nazistul Norman Finkelstein, servind drept complice alături de alţi suporteri în încercarea acestuia de a manipula Universitatea DePaul pentru a obţine definitivatul lui Finkelstein pe baza diatribelor sale antisemite.

Erdogan a fost întîmpinat la aeroprtul din Istanbul de mii de suporteri care fluturau steaguri turceşti şi palestiniene şi scandau “Turcia e mîndră de tine”. Cum se poate răspunde acuzaţiilor arogante ale lui Erdogan în favoarea operaţiei militare defensive a Israelului în Gaza? În primul rînd, în Turcia, spre deosebire de Israel, islamiştii sînt “ridicaţi” şi împuşcaţi ca fapt divers. Turcia a invadat zonele kurde din nordul Irakului şi a mitraliat fără milă orice kurd care i-a stat în cale, pentru provocări care nu semănau nici pe departe cu actele de sălbăticie comise de Hamas, care au lansat 8000 de rachete din Gaza spre Israel.

Şi cum se mai poate interpreta această demonstraţie de temperament venită din partea primului ministru al unui stat care caută să devină membru al Uniunii Europene?

Mi-aş lua inima în dinţi să-i răspund lui Erdogan prin rezumarea conflictului în felul următor:

Ocupaţia este ilegală în totalitatea ei şi nici măcar o singură ţară de pe faţa pămîntului nu-i recunoaşte legitimitatea, cu excepţia puterii ocupante. Ocupantul a comis acte de expulzare în masă si epurare etnică din momentul în care ocupaţia a fost impusă victimelor. Ocupantul şi-a în mod ilegal transferat proprii cetăţeni cu miile pentru a coloniza teritoriile pe care continuă să le ocupe. Încălcarea drepturilor omului în teritoriile ocupate este de natură feroce. Ocupantul continuă să sfideze opinia întregii omeniri impunînd totodată control militar si oprimînd nefericiţii locuitori din teritoriile ocupate în mod ilegal. Ba mai mult, situaţia drepturilor omului pe propriul teritoriu este la fel de feroce. Regimul practicat este cel de apartheid, care discriminează şi hărţuieşte făţiş minorităţile. Este vorba de o entitate militară care şi-a căpătat existenţa prin perpetuarea unei serii masive de crime împotriva umanităţii, printre care epurare etnică şi ucidere în masă. Mai mult decît atît, chiar din momentul în care s-a creat a fost deseori acuzată de genocid. Există dubii serioase asupra dreptului său moral de a exista ca stat independent. Însăşi capitala* sa, care este considerată sfîntă de mai multe religii se pare că nu îi aparţine în mod legal, a fost smulsă prin forţă militară de la proprietarii de drept, iar locurile sfinte din incinta ei au fost devastate şi transformate pentru a servi regimului.

Paragraful de mai sus se referă la Turcia.

Teritoriile ocupate în care Turcia în calitate de ocupant a practicat epurarea etnică se află în nordul Ciprului. Turcia a invadat în mod ilegal Ciprul, un stat independent (actualmente membru NATO şi UE) in 1974, şi şi-a apropriat circa o treime din insulă prin forţa armelor. După care Turcia a alungat toţi locuitorii de origine greacă de pe teritoriile ocupate. Sute de mii de greci ciprioţi şi-au pierdut casele şi au devenit refugiaţi în urma agresiunii militare turceşti. Nici un stat din lume nu recunoaşte “republica” marionetă instalată şi menţinută de Turcia pe acel teritoriu. Pentru a-şi menţine controlul în nordul Ciprului, Turcia şi-a transferat proprii cetăţeni cu miile şi i-a instalat la faţa locului în calitate de colonişti ilegali.

Nordul Ciprului nu este unicul teritoriu ocupat şi menţinut de Turcia sub control. În anul 1939 trupe truceşti au marşaluit pur şi simplu în regiunea Alexandreta, teritoriu sirian aflat la acea dată sub protectorat francez şi au anexat-o Turciei. La vremea respectivă turcii etnici care locuiau în zonă reprezentau doar o minoritate. Manevra turcească s-a bazat pur şi simplu pe dorinţa Turciei de a pune stăpînire pe excelentele instalaţii portuare ale Alexandrettei. Siria consideră pînă în ziua de azi că această regiune îi aparţine (după cum consideră şi teritoriile Israelului, Iordaniei, Libanului si chiar şi ale Ciprului). Turcia nu a manifestat nici un fel de interes de a-şi strămuta coloniştii din Alexandretta, iar controlul pe care îl menţine în alte zone, precum imprejurimile Kars-ului în apropierea graniţei cu Armenia sau fîşii întregi din Tracia, se bazează în aceeaşi măsură pe o legitimitate dubioasă şi pretenţii ce pot fi puse sub semnul întrebării.

Turcia este o semi-democraţie în care armata exercită o enormă putere politică. Respectarea drepturilor omului în Turcia iese în evidenţă prin chiar faptul ca lipseşte. Kurzii, armenii şi alte minorităţi etnice au fost “turcificaţi” cu forţa. Alte minorităţi, precum Alevi, religioase sînt persecutate. Cenzura este un fapt divers. Regiunile locuite de kurzi sînt supuse legii marţiale.

Turcia a utilizat forţa brutală împotriva separatiştilor kurzi şi a altor grupuri politice. În comparaţie cu operaţiunile militare lansate de turci împotriva kurzilor, recenta incursiune a Israelului în fîşia Gaza (operaţiunea “Plumb topit’) arată ca o zi de picnic. Pînă în anul 2003 limba kurdă era interzisă la posturile de radio şi tv; folosirea alfabetului kurd este interzisă pînă în present. Conform NGO, situaţia drepturilor omului in Turcia este înfiorătoare. Femeile sînt maltratate şi pînă nu de mult, accesul membrelor sexului frumos la studii superioare depindea de trecerea testului de virginitate. Poliţia turcă ucide civili în mod curent. Au fost şi cazuri de ziarişti asasinaţi.

Curată închisoare în aer liber.

Numai că la ora actuală abuzurile din Turcia pălesc şi devin nesemnificative în comparaţie cu crimele în masă şi epurările etnice care au însoţit naşterea Turciei moderne. După prăbuşirea Imperiului Otoman la sfîrşitul primului război mondial, turcii etnici sub conducrea lui Ataturk au preluat controlul asupra celei mai mari părţi a Anatoliei. Oribilele omoruri în masă comise asupra armenilor etnici, considerate de unii drept genocid, au făcut parte integrală din campania turcilor pentru a obţine independenţa.

Ceea ce este mai puţin cunoscut în occident este faptul că formarea Turciei a avut loc în paralel cu izgonirea în masă şi aproape în totalitate a populaţiei greceşti din Anatolia. Grecii trăiseră în Anatolia mii de ani înainte ca vreun turc să fi călcat pe acolo. Homer era din Anatolia. La începutul secolului XX grecii constituiau mari majorităţi în diversele zone ale Anatoliei de vest. Odată cu destrămarea Imperiului Otoman, populaţia greacă şi-a declarat propria independenţă faţă de turci şi alipirea la Grecia. Aceste regiuni aflate în împrejurimile Smirnei si în Tracia, împreună cu populaţia greacă majoritară trebuiau să treacă sub suveranitate greacă in numele auto-determinării. Lloyd George fusese unul dintre cei care promiseseră grecilor să le dea sprijinul.

Între anii 1919 si 1922, Grecia şi Turcia au dus un război sîngeros pentru vestul Anatoliei, în timpul căruia nu se ştie cîţi greci au fost pur şi simplu măcelăriţi de turci. Grecii au pierdut războiul, şi turcii au forţat întreaga populaţie de origine greacă, sute de mii de suflete, să-şi părăsească pămînturile ancestrale. Numărul grecilor alungaţi din Anatolia e de patru ori mai mare decît cel al “palestinienilor” care au devenit refugiaţi în momentul în care au fugit de pe teritoriile ce aveau să devină Statul Israel independent în 1948.

Şi mai e şi mica problemă a Constantinopolului. Pretenţiile grecilor sînt de cel puţin o sută de ori mai întemeiate decît cele ale arabilor asupra Ierusalimului. Constantinopole a fost oraş grecesc înainte să fie cucerit de turci in 1453. Bisericile greceşti au fost transformate în moschei, iar unele dintre ele sînt în prezent muzee turceşti. Turcia nu s-a oferit niciodată sa “internaţionalizeze” oraşul sau să cedeze jumătate din el grecilor deposedaţi.

Între timp, în Atena există un cartier întreg locuit de familii greceşti izgonite din Smirna (Izmir). Alţi locuitori ai Atenei sint greci alungaţi din teritoriile ilegal ocupate de Turcia în nordul Ciprului.

După ce şi-a făcut numărul, Primul-Ministru Erdogan a declarat presei: “Mînia mea pentru ce se întîmplă în Gaza vizează guvernul israelian, nu evreii.” Ei bine, dezgustul întregii lumi faţă de această ipocrizie îl vizează pe Erdogan, nu pe poporul turc. În ultimă instanţă poporului turc i se cuvine ceva mai bun.

sursa

Stephen Plaut este professor la Facultatea de Business Administration la Universitatea Haifa şi scrie o coloana la Jewish Press. Blogul său www.stephenplaut.blogspot.com se specializează pe comentarea evenimentelor actuale din Israel.

*Autorul – Stephen Plaut – identifică în mod eronat Istanbul/Constantinopole drept capitala Turciei, care este după cum se ştie Ankara – ed.