FUNDATIA IOAN BARBUS

William F. Buckley II

Continuăm seria articolelor dedicate lui William F.Buckley Jr. şi conservatorismului american. Scris de Mihail Neamţu pentru revista Idei în Dialog, a apărut sub titlul Cultura libertăţii: William F.Buckley Jr. (II) în numărul din martie 2008 şi este o continuare a articolului În linie dreaptă: William F. Buckley Jr. (I).

Cultura libertăţii: William F.Buckley Jr. (II)

de Mihail Neamţu

Mai presus de orice, Buckley Jr. a fost preocupat de eficacitatea rezistenţei de dreapta împotriva tiraniilor politice sau intelectuale din secolul XX. În locul tomurilor erudite, William F. Buckley Jr. a preferat eseul incisiv, jurnalismul provocator, campaniile publice de atitudine sau romanul detectivistic. Animator captivant şi neobosit al dezbaterilor culturale din America de Nord, fondatorul publicaţiei National Review a crezut mereu în caracterul sacrosanct al vieţii, al libertăţii şi al proprietăţii. Natura inseparabilă a acestor valori explică pigmenţii atât de variaţi ai unei întreprinderi colective. Despre întrepatrunderea acestor principii în interiorul unei culturi conservatoare patronate voi vorbi în rândurile de mai jos.

Darul vieţii

Protestul lui WFB împotriva comunismului a însemnat dintotdeauna un denunţ al doctrinei urii şi o stavilă pusă în faţă diluviului morţii. Retrospectiv, cartea neagră a acestei ideologii i-a dat dreptate. Comunismul a fost gata să sacrifice milioane de fiinţe umane în numele impersonalei raţiuni dialectice a unei istorii atee. Ceea ce justifica obsesia anticomunistă a lui Buckley Jr. este, pe de o parte, amnezia Occidentului în raport cu ororile bolşevice, riguros demonstrată de Stephen Koch[1]. WFB a deplâns mereu incapacitatea civilizaţiei apusene de a-şi reprezenta atrocităţile ideologiei egalitariste, situand conflictul conservatorilor cu această religie politică în termeni ultimativi. Buckley Jr. a luptat cu toate înzestrările inteligenţei sale într-un război pe viaţă şi pe moarte. Scrierile sale sunt parte dintr-un conflict în care uzul abundent al metaforei nu diminuează asprimea realităţii. Niciodată comunismul n-a preţuit concreteţea poetică şi fragilitatea infinită a vieţii umane. I.V. Stalin putea vedea în decesul unui singur om (eventual, Vladimir Vladimirovici Maiakovski) o tragedie, dar moartea unor clase întregi (culacii, bunăoară) însemna pentru acelaşi dictator doar un detaliu statistic.

Creştinismul, dimpotrivă, menţine în centrul metafizicii sale revelaţia lui Dumnezeu ca sursă a vieţii nepieritoare[2]. În cosmologia biblică, moartea este inamicul omului, iar condamnarea la orizontul finitudinii reprezintă imaginea iadului. A fi conservator pentru Buckley Jr. înseamnă să aperi această revelaţie a vieţii ca miracol. Făcând parte dintr-o cultură seculară, un catolic nu se poate înşela cu privire la celebrarea vieţii în termeni exclusiv estetici (life-style), îndatoraţi unei retorici a imanenţei. Viaţă limitată la jocul aparenţei sociale, scufundată în plăcerile autiste ale trupului, este fundamental săracă. Dimpotrivă, viaţă primită ca dar se descoperă numai în orizontul libertăţii participative a persoanei umane. Acest principiu al individuaţiei este decisiv pentru a descoperi mai târziu că există lucruri pentru care merită să îţi dai viata[3].

Comunismul, fascismul şi, mai recent, fetişizarea obiectelor de consum înregimentează persoana într-un colectivism orb, îngropind toate acele idealuri, gratuităţi sau principii care fac diferenţa între onoare şi laşitate, între decenţă şi cinism, între excelentă şi mediocritate. Născând entitatea virtuală şi holistica a „partidului”, totalitarismele pun în discuţie toate celelalte instanţe ale apartenenţei omului la o tradiţie generoasă. Se uită astfel faptul că biserica (comuniunea de credinţa), patria (comunitatea de limbă, cutume şi valori) sau breaslă (spaţiul afinităţilor profesionale) nu pot fi înlocuite de o pasiune ideologică exclusivista. Fără cele câteva alveole invizibile păstrate de primă modernitate occidentală dispar şi vectorii de structurare a unei identităţi complexe în jurul recunoaşterii darului unic al vieţii.

Fără a fi un fanatic, conservatorul protestează împotrivă ideii că omul se poate produce pe sine, redefinindu-şi natura printr-o faustică inginerie genetică ori socială. Darul vieţii găzduit în mod natural de familie solicită o reflecţie imediată asupra cumpenei morţii. Fără o sobră adâncire a reflecţiei asupra vieţii bune (tema fericirilor) şi fără diferenţierea fermă între adevăr şi minciună nimeni nu mai sesizează contrastul între modele şi rebuturi, între sfinţi şi ucigaşi, între oamenii integri şi lichelele vesele ale nopţilor istoriei. În limbajul pitoresc al monahului Nicolae Steinhardt există o distanţă decisivă între generozitatea boierului şi meschinăria jigodiei, între cel care ştie să dea şi cel care cere mereu să primească. Raportarea individuală la darul mirabil al vieţii prin tema sacrificiului şi a suferinţei (cinematografic îndatorate lui Andrei Tarkovski, iar literar decorticate de maestrul Alexander Soljeniţîn) are meritul de a scoate în evidenţă percepţia „conservatoare” a vieţii ca bun inalienabil. Nihilismul politic şi cultural s-a născut, dimpotrivă, printr-o îndoială hiperbolică faţă de acest adevăr esenţial.

Libertate şi virtute

Darul vieţii nu poate fi preţuit cu adevărat decât în interiorul unei culturi a libertăţii. Omul liber este chemat să facă experienţa nu doar a unei stări de neatârnare (libertatea negativă „faţă de”)[4], ci mai ales bucuria unei posibilităţi originare (libertatea pozitivă „pentru”) – aceea de a depăşi condiţia animalităţii şi de a exprima („întru mister şi pentru revelare”, în termenii lui Lucian Blaga) o voinţă personală lucid asumată. O societate deschisă are nevoie de cultura libertăţii individuale înscrisă într-un cadru metafizic, politic şi economic. Pentru Buckley Jr., dimensiunea metafizică a conservatorismului se leagă de conceptul participativ al virtuţii. O persoană liberă poate mereu să adâncească, nu însă fără eforturi, cele mai adânci înţelesuri ascunse în misterul vieţii, aflat dincolo de categoria necesităţilor biologice. Experienţa virtuţii se cere constant îmbunătăţită. Prin urmare, libertatea nu este experiată decât asimptotic, şi niciodată în chip plenar.

Conceptul libertăţii nu este epuizat de exerciţiul alegerii individuale pe criterii raţionale. Absenţa unei forţe coercitive este esenţială, deşi agonia descoperirii eliberatoare a adevărului ştiinţific sau religios nu este lipsit de o anumită violenţă interioară. Într-un sens recunoscut de metafizică revelaţiei biblice, libertatea reprezintă un dat ontologic primordial al umanităţii, coextensiv darului vieţii. Pentru a fi liber nu este suficient să alegi, ci trebuie să alegi bine. O bună alegere presupune criterii de judecată a binelui universal în care se fixează normele valorice particulare. Bunătatea vieţii umane, ca dat ontologic, poate fi contestată oricând, dar libertatea exercitată în acest refuz al recunoaşterii sfârşeşte în neant. Se poate spune deci că libertatea politică este, într-un anumit sens, întemeiată pe libertatea teologică de a putea intui măcar sursă transcendentă a vieţii umane. Buckley Jr. vede o legătură indispensabilă între libertate şi responsabilitate, între drepturi şi datorii, între curajul jertfei celor puţini (dedicaţi unei cauze nobile) şi roadele gustate de cei mulţi (maceraţi interior de oportunism). Creştinismul, în special, a impus lumii occidentale o etică sacrificială, pentru care renunţarea şi disciplina reprezintă un ingredient esenţial al vieţii individuale, familiale sau comunitare. În creştinism, opusul păcatului este libertatea[5]. Dacă experienţa libertăţii este întotdeauna personală, cultivarea virtuţii are nevoie de un „mediu prietenos”. Fără acest supliment etic într-o cultură a libertăţii, atât capitalismul cât şi democraţia nu pot evita declinul lent pe o pantă suicidală. În acest punct, controversa lui William F. Buckley cu Ayn Rand (1905–1982) a fost decisivă[6].

Tradiţie şi habitus

Virtutea presupune cunoaştere, care la rândul sau este bazată pe un act de consimţământ determinat de resorturile voinţei. Susţinând această corelaţie între strunirea pasiunilor şi elevaţia raţiunii, WFB se situează în siajul reflectiilor pedagogice ale lui John Locke despre obişnuinţă şi raţionalitate individuală. În opinia filozofului britanic, tradiţia este rezultatul unor cutume interiorizate şi justificate apoi din perspectivă gustului firesc al libertăţii. Libertatea presupune o cultură ascetică, întrucât testează abnegaţia caracterului (to deny himself his own desires) şi înfrânarea instinctelor (to cross his own inclinations). În pură descendentă platonică, raţiunea trebuie să controleze apetitul rebel, care se împotriveşte studiului[7]. Cultura libertăţii se hrăneşte dintr-un discernământ al poruncilor devenite obişnuinţă (e.g., să nu ucizi), iar nu dintr-o ameninţare exterioară. Pe de altă parte, tradiţia care nu se lasă interogată şi explicitată de raţiune riscă să impună, la nivel individual sau colectiv, doar virtutea oarbă.

Precum John Locke, William F. Buckley Jr. nu vede rostul unei cunoaşteri care ignoră idealul virtuţii. Buckley nu acceptă că rolul familiei ar putea fi înlocuit vreodată de structurile educative ale statului. Cunoaşterea veritabilă nu poate atrage un subiect amoral, dispus într-un stil perfect materialist să facă cel mai bun troc în interes personal. Doar cultivarea virtuţii, aşadar, poate susţine proiectul de fond al unui curriculum umanist, iar acest lucru solicita scepticismul faţă de „idola fori” (Francis Bacon). Este greu de imaginat un învăţământ profesionist şi, în acelaşi timp, intimidat de spectacolul narcisist al cetăţii. Pedagogul trebuie să aibă curajul să avertizeze ţinerii asupra riscului căderii într-un „solipsism autocompatimitor”[8] pentru care diferenţa între vârsta adultă şi vârsta infantilă nu mai contează.

Proprietate si educaţie

Un sistem de educaţie privată are mai mari şanse să păstreze nu doar libertatea de expresie, ci şi diversitatea culturală a unei societăţi. Riscul capturării ideologice este minim atunci când Statul nu asumă poziţia de monopol asupra educaţiei. Într-un aşezământ întemeiat pe claritatea contractului între angajator şi angajat, datoriile faţă de marii gânditori şi eroi spirituali ai umanităţii – nevăzuţi şi nemuritori – pot fi recunoscute cu umilinţă. Imposibilitatea sindicalizării educaţiei în sistemul privat de învăţământ face posibilă atât penalizarea severă a furtului intelectual, cât şi răsplătirea meritocratică a dascalului dedicat meseriei. Birocraţii etatişti tolerează cu indulgenţă absenteismul şcolar sau plagiatul, nereuşind să stimuleze prin pachete diferenţiate de remuneraţie minţile excepţionale sau vocaţiile pentru excelenţă.

O şcoală privată oferă şansa unei negocieri concrete a salariului sau a cuantumului bursei – fapt imposibil de imaginat într-o lume etatistă. Şcolile private au capacitatea de a arata în ce măsură educaţia este un privilegiu (exprimat prin atitudinea de respect faţă de învăţător), înainte de a fi un drept (exprimat prin indiferentă colectivistă ori dispreţ individual faţă de cadrul didactic)[9]. Înzestrat mereu cu un aparat birocratic supraponderal, Statul vorbeşte despre dreptul înnăscut la educaţie sau fericire. Paradoxal, această glagorie benevolenţă ajunge să devină o ameninţare la adresa libertăţii cercetării academice[10]. Toţi cetăţenii plătesc taxe pentru şcolarizarea copiilor lor, dar numai ideile unora ajung să fie reprezentate în agenda şcolilor publice.

Şcolile private nu sunt subminate de interminabile dezbateri despre criteriile egalitare de reprezentare ale diferitelor comunităţi culturale, religioase ori politice într-un curriculum universitar. Fie că se concentrează pe educaţia vocaţionala (şcoală de meserii) sau pe cercetarea ştiinţifică, sistemul privat de educaţie poate fi „nedrept” cu anumite minorităţi. Spre deosebire de şcolile de stat, instituţiile private nu trebuie să mimeze neutralitatea şi să pretindă reprezentarea desirantă a tuturor „opţiunilor” disponibile într-o piaţă imaginară. Într-o şcoală catolică, un examen din religia eschimoşilor nu va fi niciodată obligatoriu. La un curs de literatură comparată, arta pornografică a unui scriitor excentric nu se va bucura de atenţie doar pentru că a fost înghiţită de malaxorul mediatic. Într-un departament de ştiinţe politice, ideile fasciste sau comuniste nu vor putea fi prezentate ca alternative egal-plauzibile în faţa doctrinei liberalismului clasic. Tradiţia colectivă devine la nivel un habitus şi ghidează, în sens creator, discernământul fiecărei persoane. O anumită „cunoaştere tacită” (Michael Polanyi) de ordin generic întemeiază alegerile punctuale dintr-un „curriculum”.

Fiind sprijinit prin donaţia generoasă a unor filantropi capitalişti sau prin contribuţiile contractuale ale beneficiarilor serviciilor de educaţie (studenţi sau, prin extensie, părinţii), sistemul privat nu poate deveni un instrument de propagandă socialistă. Este mereu probabil ca şcolile private să fie bastioane ale liberalismului clasic, pentru care demonizarea pieţei libere din perspectiva „justiţiei sociale” ar reprezenta o erezie. Deloc întâmplător, şcolile private – cele care respectă valorile familiei, simţul pentru sacru, cultura libertăţii de expresie sau piaţa liberă (fără de care nu există prosperitate şi nici resurse materiale pentru educaţie) – pregătesc mai bine ţinerii pentru o confruntare cu relativismul epistemologic, colectivismul educativ, sindicalismul gândirii şi logica autofondatoare a birocraţiei etatiste.

Buckley Jr. a susţinut mereu că doar un sistem de învăţământ privat poate acomoda exigenţele doctrinare ale tradiţiei creştine. Spre deosebire de şcolile de stat, instituţiile private sunt în măsură să protejeze acele valori şi practici care îmbină paideia clasică şi educaţia creştină. Problema îndoctrinării nu se pune niciodată acolo unde tradiţia religioasă vizată are un veritabil conţinut intelectual respectabil. Nefiind o sectă, creştinismul cunoaşte o lungă istorie a conversaţiei între teologie şi filozofie, şi o biografie distinctă pentru mările idei politice sau reflecţii estetice. Toate sunt ancorate în aspiraţia către universalitate. Într-o asemenea şcoală, aşadar, apartenenţa confesională nu înseamnă neapărat îndoctrinare, ci recunoaşterea unei relaţii de filiaţie faţă de o venerabilă tradiţie. Pentru că pot selecta liber – după criterii proprii – ţinerii învăţăcei, şcolile private pot cultiva, aşadar, mai bine decât şcolile de stat preocuparea coerentă pentru bine, adevăr şi frumos în termeni care nu se ruşinează de noutatea veşnică a Evangheliei.

Relativism si etatism

Libertatea academică nu poate exista ca fenomen izolat. Mefienţa faţă de stat nu trebuie să se transforme în demonizarea oricărei structuri guvernamentale consacrată problemelor educaţiei. Educaţia de masă tipică pentru modernitatea târzie nu poate fi făcută doar cu fonduri private[11]. Prin urmare, sprijinul de la stat poate fi inevitabil, deşi trebuie corect negociat. Aşa cum fondurile guvernamentale susţin justiţia sau armata fără să afecteze neutralitatea jurisprudenţei sau a deciziei militare, tot astfel statul se poate implica în stimularea competiţiei educaţionale, fără să încalce autonomia cercetării academice. Aşa cum arată Michael Polanyi într-un eseu din 1951 („Foundations of Academic Freedom”)[12], nici perspectiva utilitaristă, care investeşte doar în cunoaşterea imediat vandabilă, nici perspectiva protecţionistă, care ignoră cu desăvârşire datele pieţei, nu oferă o corectă înţelegere a culturii libertăţii. De altfel, mari savanţi precum Mircea Eliade (istoria religiilor), Géza Vermes (studii biblice), Norman Davies (istorie modernă), Steven Pinker (ştiinţe cognitive) sau Niall Ferguson (istorie economică) au devenit autori populari tocmai pentru că au menţinut – în parametrii spiritului autodidact – echilibrul între rigoarea studiului individual şi deschiderea pragmatică către întrebările presante ale societăţilor moderne. Cu alte cuvinte, aceştia nu au ignorat cererea pieţei pentru vulgarizarea superioară a dezbaterii de idei între savanţi. Puternicele stimulente financiare venite din sectorul privat – care include piaţa de carte sau circuitul internaţional al conferinţelor – oferă marilor savanţi şansa unei comunicări a cunoaşterii la nivel popular. Această validare nu poate fi nimănui indiferentă.

Un stat tentacular, în schimb, nu va stimula contactul cu piaţa. Editurile universităţilor de stat sunt, deloc întâmplător, mult mai puţin competitive. Sfidând realităţile economice, educaţia etatistă va propune un model arbitrar sau utopic de educaţie, plecând de la falsa premisă a consensului valorilor comunitare. În acest fel, ultimii cincizeci de ani au însemnat atât pentru lumea occidentală, cât şi pentru ţările din sferă de influenţa sovietică, o graduală excludere a referinţelor pozitive la tradiţia intelectuală, etică, artistică şi spirituală a creştinismului. O înţelegere egalitaristă despre educaţie şi cunoaştere face că astăzi virtuţile pedagogice ale creştinismului (care presupune mereu o metafizică, şi nu doar o morală) să nu mai stea la baza sistemului educativ. În acest fel, conchide Buckley Jr., cultura libertăţii este în pericol. Sub pretextul prezentării neutre a tuturor tradiţiilor culturale şi religioase, programa şcolară pune mai întâi operă Sf. Augustin sau textele lui Toma d’Aquino pe acelaşi calapod cu mitologia aztecă sau cu euforia dependenţei de LSD californian[13]. Într-un pas secund, toate credinţele religioase ajung să fie monitorizate sub bagheta raţiunii universale a unui Stat care se pretinde garant al egalităţii şi fraternităţii între oameni. Toleranţa, în mod special, este invocată ca ţel al educaţiei seculare. Îndreptată împotrivă libertăţii de alegere a părinţilor, „libertatea academică” ajunge să fie impusă uniform în mediile studenţeşti, fiind înţeleasă mereu ca exerciţiu pregătitor pentru naşterea unei noi ordini sociale, îmbrăcată eventual în haine anarho-sindicaliste.

Pentru a vorbi despre o comunitate ştiinţifică este nevoie de reflecţie critică şi distanţare istorică faţă de sursele cunoaşterii. În aceeaşi măsură, o perspectivă matură nu poate ignora rolul tradiţiei şi beneficiile apartenenţei la o cultură a memoriei. Dacă în privinţa ştiinţelor exacte proiectul deconstrucţiei este mult mai greu de realizat, ştiinţele umane au suferit enorm din partea hermeneuticii suspiciunii, instituţionalizată la scară naţională de universităţile etatiste. După 1950, toate „marile naraţiuni” ale civilizaţiei europene au primit lovitura de „upper-cut” în bătălia pentru resurse. Universalismul raţiunii seculare, invitată să arbitreze valorile supreme ale statului, a ajuns să demonizeze particularismul strâmt şi ideologia gregară a unor comunităţi culturale tradiţionale. După cum arată Allan Bloom în faimoasa lucrare The Closing of the American Mind (1988), diferenţa între carnavalul străzii şi viaţă din campus s-a estompat. Subordonarea studiului faţă de agenda politică a degenerat galopant într-o servilitate a corpului profesoral faţă de actorii guvernamentali şi, mai grav, în raportul de obedienţă faţă de mişcările studenţeşti sindicalizate.

O cultură conservatoare cum este cea întrupată de scrierile lui William F. Buckley ne reaminteşte contrariul. Viaţa, ca şi libertatea gândirii şi proprietatea personală, reprezintă nu o achizitie, ci o exigenţă fundamentală. Mesajul lui WFB este lipsit de ambiguitate: pentru ca timpul să nu erodeze ceea ce este pus la păstrare, fiecare generaţie de oameni trebuie să dea lupta pentru ca viaţa, libertatea şi ordinea privată să nu fie călcate în picioare.

[1] Stephen Koch, Double Lives. Spies and Writers in the Secret Soviet War of Ideas Against the West, New York, The Free Press, 1994.

[2] Ioan 6, 51b: „Painea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu”; 1 Ioan 5, 12: „Cel care are pe Fiul are viaţa.” Pentru creştinismul tradiţional, familia are sensul de mikra ekklesia prin raportul de continuitate între generaţii: bunici, părinti, copii. Pentru detalii, vezi Hugo T. Engelhardt Jr., Fundamentele bioeticii creştine, trad. rom.: Ioan Ica Jr., Cezar Login, Mihail Neamtu, Sibiu, Ed. Deisis, 2004. Despre ataşamentul lui William F. Buckley Jr. faţă de creştinismul primului mileniu, vezi cartea Nearer My God: An Autobiography of Faith, New York, Doubleday 1997. Buckley Jr. a fost un critic al mişcărilor liberale din catolicismul contemporan şi a criticat, într-un spirit foarte aproape de scrierile lui Benedict al XVI-lea, toate devierile etice şi liturgice petrecute în perioada de după Vatican II.

[3] Un indiciu al acestei etici sacrificiale se găseste în Evanghelia dupa Ioan 15, 12–13: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”.

[4] Pentru o critică a acestei înţelegeri restrictive a libertăţii, vezi Isaiah Berlin, Four Essays on Liberty, Londra, Oxford University Press, 1969.

[5] II Corinteni 3, 17: „unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”. Galateni 5, 13a: „Voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate.” Pentru o aplicaţie patristică a acestor maxime pauline, vezi Jérome Gaïth, La conception de la liberté chez Grégoire de Nysse, Paris, Vrin, 1953.

[6] Jennifer Burns, „Godless Capitalism: Ayn Rand and the Conservative Movement”, Modern Intellectual History, vol. 1 (2004) issue 3, pp. 359–385.

[7] John Locke, Some Thoughts Concerning Education and Of the Conduct of the Understanding, editori Ruth W. Grant & Nathan Tarcov, Indianapolis, Hackett Publishing Co., 1996, p. 25.

[8] William F. Buckley Jr., On the Firing Line, New York, Random House, 1989, p. 11.

[9] William F. Buckley Jr., „The Trojan Horse of American Education”, Let Us Talk of Many Things. The Collected Speeches with New Commentary by the Author, Prima Lifestyles, 2000, pp.7–13.

[10] William F. Buckley Jr., „Giving Yale to Connecticut. A Modest Solution to the Financial Crisis of the Private University”, Harper’s (November 1977), pp. 43–56.

[11] Michael Polanyi, The Logic of Liberty (19511), prefata de Stuard D. Warner, Indianapolis, Liberty Fund, 1998, p. 50.

[12] Michael Polanyi, op. cit., p. 39–58.

[13] William F. Buckley Jr., On the Firing Line, New York, Random House, 1989, pp. 15–20, despre controversa drogurilor în America anilor 1960.

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Vlad M.

Vlad M.

10 comentarii

  1. dr pepper
    1 septembrie 2009

    Will Conservatives Defend Atlas Shrugged This Time Around?

    On April 15, tax day, the movie Atlas Shrugged will be released, and the attacks from the Left have already begun. The trailer of Atlas Shrugged (Part I) has already over a million hits on YouTube. The Left at least knows who their enemy is. The real question is whether conservatives will defend Atlas Shrugged this time around. Or will they remain silent?
    At the 50th anniversary celebration of the book Atlas Shrugged in Washington DC, October 06, 2007, Barbara Branden, a long-time friend and biographer of Ayn Rand said the following:

    We were prepared for negative reviews. We weren’t prepared for what seemed like an outpouring of hatred and of distortions and lies about the book.

    I mean, to hear a woman – whose main political idea was that no man may initiate the use of force — to hear her be called a fascist . . . we almost couldn’t get it into our head that this was possible.


    One would think that when Atlas Shrugged was released in 1957, conservatives would at least have supported her. That didn’t happen. In fact, one of the worst attacks came from The National Review, written by Whittaker Chambers, entitled „Big Sister Watching You,” in which he wrote: „From almost any page of Atlas Shrugged, a voice can be heard, from painful necessity, commanding: To a gas chamber — go!”

    In Ayn Rand’s book, Capitalism: The Unknown Ideal, Ayn Rand was very critical of the conservative movement. And even though this book, like Atlas Shrugged, was written over 50 years ago, so much of it still rings true today. The conservative movement didn’t have the intellectual courage to defend capitalism, nor to uphold the principles on which America was founded. In the chapter, „Conservatism: An Obituary,” she wrote the following:

    If „conservatives” do not stand for capitalism, they stand for and are nothing; they have no goal, no direction, no political principles, no social ideals, no intellectual values, no leadership to offer anyone.

    After Ayn Rand’s death in 1982, her work began finding more and more admirers. Today it has been reported that Atlas Shrugged is the most influential book after the Bible, and according to the Ayn Rand Institute, the sale of Ayn Rand’s novels are breaking all records.

    It cannot be denied that some of today’s most prominent intellectuals, especially on the conservative side, have been influenced by Ayn Rand. And at any Tea Party rally, Ayn Rand’s ideas are present, and so are posters of her. Yet, strangely — even 50 years after Atlas Shrugged — so many intellectual conservatives appear hesitant or afraid to admit that they have been influenced by Ayn Rand.

    There are some public voices, however, supporting Ayn Rand’s ideas. Only some weeks ago I heard Rush Limbaugh reading sections of the book The Virtue of Selfishness on the radio. It was from the chapter „Doesn’t Life Require Compromise?” In this chapter, Ayn Rand writes that one cannot compromise on certain fundamental principles. Mr. Limbaugh seemed to be directing this at the current Republican Congress.

    Regularly, on the Fox News Channel, John Stossel can be seen discussing the ideas of Ayn Rand. Only a couple a months ago he did a special segment on Atlas Shrugged.

    In 2008, on September 25, Geert Wilders, the conservative Dutch politician, in a speech said:

    „It’s great to be in New York . When I see the skyscrapers and office buildings, I think of what Ayn Rand said: ‘The sky over New York and the will of man made visible.’”

    In Alan Greenspan’s memoir, The Age of Turbulence, Greenspan recalls being pulled asides by high ranking members of Putin’s government, and to his surprise, being asked about Ayn Rand. Alan Greenspan had been a close friend of Ayn Rand and his writings are also presented in Rand’s book, Capitalism: The Unknown Ideal.
    And so the question is: Will conservatives defend Atlas Shrugged this time around? And, can they afford not to?
    The great American productivity, the great American economy, the almighty US dollar are sadly things of the past. The culture and the mood of today remind me of a scene towards the end of The Fountainhead, when Gail Wynand says: „The age of the skyscraper is gone. This is the age of the housing project . . .”

    If there is to be an American revival, can there be one without a philosophical argument in favor of America ‘s founding principles and its political-economic system of capitalism? And can Ayn Rand’s name be left out of the equation?

    Or is it time to embrace Ayn Rand as a great American? Time has shown to be on her side, but patience with the status-quo conservative movement and the Republican party is running out.

    foarte bun articolul, cred ca e pentru prima data cand astept cu o oarecare nerabdare ziua de taxe ????

  2. Vlad M.
    1 septembrie 2009

    Doctore, citeste cartea si lasa filmele. Astia l+au facut pe Eddie Willers NEGRU, desi era alb. N-am asteptari.

  3. dr pepper
    1 septembrie 2009

    Imp, pai mai bine ma duc sa vad atlas shrugged de 2+ ori decat sa vad avataru’ lu’ cameron, nu?
    posibil ca succesul filmului sa duca la aparitia altora pe acelasi subiect, sa mai vedem si filme de dreapta ca de alea de stanga am podu’ plin.
    ( am uitat ca tie nu iti place ayn rand ???? )

  4. Vlad M.
    1 septembrie 2009

    Am citit cartea, doctore, si o pot aprecia pentru virtutile sale. Tu, in schimb, n-ai citit nici cartea, n-ai vazut nici filmul. Nici eu nu am vazut decat un trailer si o scena cu Hank Rearden, dar pot sa iti spun de pe acum ca un film care transforma un personaj alb in unul negru nu are de ce sa starneasca prea multa incantare. E clar ca au umblat la detalii pentru a-l „imbunatati”. Daca iti imaginezi ca Rand ar fi facut un astfel de film, te inseli amarnic. ????

  5. dr pepper
    1 septembrie 2009

    Pai, Imp, e cam ceea ce sustine articolul din primul mesaj :).
    l’ai citit?

  6. Vlad M.
    1 septembrie 2009

    L-am citit. Ce spune articolul si n-am inteles? In afara de „vai, conservatorii n-au sustinut-o pe Ayn Rand!!”. Rand nu a fost niciodata o conservatoare, asa ca lamentarile astea sunt lipsite de sens. Daca ai citi si tu cartea (1172 de pagini) ai vedea si cat de diferita este aceasta doamna de un conservator.

  7. dr pepper
    1 septembrie 2009

    Mie unuia imi place sa ma consider un individ cu pareri conservatoare iar ideile ayn-ei rand imi merg direct la inima prin creier.
    Mai mult de atat: inghit cu greu ideile conservatorilor gen Whittaker Chambers despre ayn.
    Faptul ca Hank Rearden este negru in film, nu ma deranjeaza deloc, putea sa fie galben, albastru, verde sau roz bonbon in dungi cu picatele maron, ceea ce ma intereseaza pe mine cel mai mult este ca filmul sa placa si cei ce nu au auzit de ayn rand ( cu toate ca: After Ayn Rand’s death in 1982, her work began finding more and more admirers. Today it has been reported that Atlas Shrugged is the most influential book after the Bible, and according to the Ayn Rand Institute, the sale of Ayn Rand’s novels are breaking all records.) sa fie la fel de cuceriti de ideile sale precum am fost si eu.
    Bineinteles ca nu este o regula sa iti placa Ayn Rand, dar asta e! Mie imi place mult si n’am ce’i face! ????

    si totusi, ma nedumireste ceva Imp:

    http://www.atlasshruggedpart1……ie-trailer

    via wiki:

    In May 2010, Brian Patrick O’Toole and Aglialoro wrote a screenplay, intent on filming in June 2010. Stephen Polk was set to direct.[80] However, Polk was fired and principal photography began on June 13, 2010 under the direction of Paul Johansson, who reportedly also plays John Galt. (During an interview, with regard to who is John Galt in the film, Johansson remarked, „Not me”.[81] Johansson went on to dismiss reports of his playing Galt by explaining that his portrayal of the character would be limited to Part 1 of a planned film trilogy and would be seen only from the back of the head while wearing a hat.) This resulted in Aglialoro’s retention of his rights to the property, which were set to expire on June 15, 2010. Dagny Taggart is played by Taylor Schilling and Hank Rearden by Grant Bowler.[82] The film is being produced by Harmon Kaslow and John Aglialoro.[83] Filming wrapped on July 20, 2010.[84] It is set for release on April 15, 2011.[85]

    http://www.imdb.com/name/nm0101198/

  8. Vlad M.
    1 septembrie 2009

    Doctore, te-am indus in eroare. Nu mr. Rearden, ci mr. Willers e schimbat in film. Rearden e alb. Willers, insa, adjunctul lui Dagny Taggart, e negru. ???? Dar lasand astea la o parte, pot sa te intreb ce ai citit si ti-a placut atat de mult?

  9. dr pepper
    1 septembrie 2009

    ce am avut la indemana, vezi ca user-ul john galt are trimitere la cateva traduceri ale lui ayn ( rpintre altele).
    le’ai citit? nu de alta, dar la un moment dat am dat cu copy/paste la unele pasaje pe patruped.
    Imp, trebuie sa intelegi ca eu poate nu am timpul de care dispui tu sa ma ocup de lectura.
    Sunt convins ca nici tu nu ai avea in momentul in care vei munci aproape 14 ore/zi.
    Asta ma face sa fiu foarte atent la selectia lecturilor, intr’adevar faptul ca nu am citit atlas shrugged in pofida faptului ca imi place ayn foarte mult o consider o delasare din partea mea.
    promit insa ca am sa o cumpar de pe amazon cu prima ocazie.

  10. dr pepper
    1 septembrie 2009

    gata:

    Delivery estimate: April 1, 2011 – April 18, 2011
    Shipping estimate for these items: March 28, 2011 – March 29, 2011
    1 „Atlas Shrugged”
    Ayn Rand; Paperback; $8.30

    Sold by: any_book

    ???? ce zici?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian