Continuăm seria articolelor dedicate lui William F.Buckley Jr. de Mihail Neamţu în revista Idei în Dialog cu partea a treia Triumful şi amurgul unui senior – William F.Buckley III publicat la data de 1 aprilie 2008. Noi am adăugat numai diacriticele.

Cele două articole precedente despre William F.Buckley de Mihail Neamţu republicate de patrupedbun sunt În linie dreaptă: William F. Buckley Jr. (I) şi Cultura libertăţii: William F.Buckley Jr. (II).

Triumful şi amurgul unui senior – William F.Buckley III

Mihail Neamţu, 1 aprilie 2008, Revista Idei în Dialog

Before there was Ronald Reagan there was Barry Goldwater, and before there was Barry, there was National Review, and before there was National Review there was Bill Buckley with a spark in his mind.
George Will

Ecouri politice

Ideile lui WFB despre educaţie, familie şi proprietate privată au fost expuse în campania electorală eşuată din anul 1965, când a acceptat bătălia pentru postul de primar al oraşului New York. În plus, Buckley Jr. a încercat să găsească un răspuns la problemele clasice ale multor metropole americane din epocă: şomaj, trafic infernal, criminalitatea suburbană, segregarea şi rasismul. La mijlocului deceniului şapte, faimosul „Great Applea” era un oraş în criză. Soluţiile lui Buckley erau convingătoare pe hârtie, dar marele public împărtăşea mai multe rezerve faţă de promisiunile unui intelectual, oricât de locvace sau eminent. De altfel, WFB refuzase să se adreseze alegătorilor, departajându-i pe criterii de rasă sau clasă. Motivul? „Tratez oamenii individual”. Candidat al Partidului Conservator, Buckley Jr. declarase că în eventualitatea unui succes va cere imediat recalcularea voturilor. Eşecul (doar 13,4%) i-a asigurat celebritatea pe coasta de est a Americii şi l-a motivat să comenteze cu mai multă intensitate viaţa politică din Washington DC[1].

Reputaţia de polemist l-a făcut pe William Buckley Jr. tot mai iubit sau mai temut printre membrii Congresului. Spre deosebire de Richard Nixon – mult prea deschis faţă de Beijing, Moscova şi Bucureşti (unde a jucat horă cu dictatorii Ceauşescu) -, senatorul Barry Goldwater (1909 – 1998) s-a bucurat de o presă foarte bună la National Review. Republicanul Goldwater – poreclit „Mr. Conservative” – a fost simpatizat de figuri atât de diferite precum muzicianul Bob Dylan şi jurnalistul William F. Buckley Jr. (înverşunat împotriva coaliţiei New Deal). În afacerea Watergate, în schimb, redactorii National Review au descoperit cu uşurinţă nevoia de consens. WFB însuşi a dezaprobat toate maşinaţiunile administraţiei Nixon, deşi poate prea târziu. Demisia din 1974 a preşedintelui republican a avut ca efect diminuarea tirajelor revistei şi un recul al simpatiilor faţă de discursul de dreapta.

În sfârşit, în aceiaşi ani, William F. Buckley Jr. s-a distins prin critica „reformelor dezastruoase” aduse de Conciliul Vatican II[2]. În calitate de „consumator” al catolicismului tradiţional, WFB a pledat pentru o Biserică distinctă de toate celelalte denominaţiuni protestante şi neoprotestante din America[3]. Buckley şi-a dorit un corp eclezial conştient de misiunea spirituală, mai întâi, şi abia în al doilea rând implicat în dimensiunea terestră a luptei împotriva sărăciei şi a foametei. Altminteri, brutarii din Brooklyn şi-ar uita rugăciunile în timp ce livrează ajutoare ţăranilor pauperi din Bujumbura.

La întrebarea: „care au fost meritele Conciliului Vatican II”, replica lui Buckley Jr. a fost: „daţi-mi o săptămâna de reflecţie şi voi găsi un raspuns”. WFB a deplâns următoarele transformări: „desfigurarea a tot ceea ce era venerabil şi frumos în liturghie” împreună cu „naşterea unei colegialitaţi vulgare”, celebrată în mod artificial prin „cele mai rele abuzuri împotriva limbii engleze din istoria sintaxei”. Deşi cosmopolit prin educaţie şi caracter, WFB nu a ezitat să regrete abandonul oricărei reguli ascetice în comportamentul unor oameni religioşi (anularea postului, mai precis a înfrânării de la carne în zilele de vineri). Buckley Jr. nu a exclus ipoteza întoarcerii la preoţia non-celibatară, acceptată de tradiţia ortodoxă. WFB a deplâns demagogia care, de atâtea ori, condusese la suprapunerea compasiunii pentru săraci şi sărmani (o datorie individuală) cu filozofia economică a redistribuţiei (un reflex colectivist).

„Linia de atac”

Viaţa în redacţia publicaţiei National Review era consumată trepidant, în acord cu marile evenimente ale fiecărui an. Nici o răceală zdravănă nu-l putea opri pe WFB de la datorie. Buckley Jr. era responsabil pentru trei articole săptămânale, la care se adăuga rubrică „Notes & Asides”, deschisă interjecţiilor umoristice şi aluziilor criptice. În anul 1967, WFB a fost desemnat drept cel mai bun eseist, iar emisiunea de televiziune „Firing Line” a primit un premiu Emmy. „Canonul ospitalier” al temelor discutate de WFB „Firing Lines” s-a bucurat de participarea unor invitaţi celebri precum Jorge Luis Borges (1899-1986), John Kenneth Galbraith (1908-2006), Maica Tereza din Calcutta (1910-1997), Ronald Reagan (1911-2004), Yehudi Menuhin (1916-1999), Edward Heath (1916-2005), Jean-Francois Revel (1924-2006), Henry Kissinger (n. 1923), George W.H. Bush (n. 1924), Margaret Thatcher (n. 1925), Paul Johnson (n. 1928), Paul Hollander (n. 1932) etc. Emisiunea a ajuns la ultimul său episod abia în luna decembrie 1999. Sec şi emoţionant, Buckley Jr. şi-a luat atunci pentru totdeauna rămas bun de la telespectatorii fideli care l-au urmărit peste un sfert de veac.

Între cele mai înfocate dezbateri găzduite de WFB se numără discuţia cu Noam Chomsky (n. 1928) despre legitimitatea invaziei americane în Vietnam (argumente contrare invaziei au fost folosite în timpul crizei din Panama şi, mai recent, în timpul războiului din Irak). Folosind argumente logice şi istorice, Buckley Jr. a respins culpabilizarea în bloc a „imperialismului american”[4]. Departe de a fi un „neocon” ideologic, avant la lettre, WFB n-a subestimat niciodată puterea adversarului libertăţii (e.g., comunismul, terorismul jihadic, secularismul politically correct etc.)[5]. Pentru această intransigenţă, radicalii liberalismului de stânga îl puteau confunda pe Buckley Jr. cu un „fascist” impenitent. La un contact nemijlocit, însă, impresia lui David Horowitz (n. 1939) şi a atâtor alţi foşti marxişti fusese cu totul alta. Cordialitatea şi căldura umană a lui WFB era imposibil de alterat în mijlocul celor mai tăioase schimburi de replici[6].

Pe scurt, stilul WFB rămânea pretutindeni inconfundabil. Introducerea invitaţilor conţinea mereu detalii surprinzătoare. Chipeş, pedant în exprimare, vorbind cu un uşor accent britanic, percutant în calificări, solid în argumentaţie, stăpân peste un „vocabular elefantin”[7], tentat mereu de frazarea erudită şi locuţiunea polisilabica, spontan în reacţii şi rapid în gesticulaţii, nelipsit de o mimică juvenilă, patrician ca prezenţă şi apt să răspundă oricărei maliţiozităţi cu un zâmbet irezistibil, Buckley Jr. devenise pentru milioane de americani moderatorul ideal al dezbaterilor televizate. În scurt timp, geniul său locvace a ajuns subiect de parodie pentru trupele de comedianţi sau chibiţi. Adversităţile însă îi intensificau umorul. Întrebat cum anume a acceptat să fie invitat de producătorul emisiunii de satiră „Laugh-In”, Buckley Jr. a replicat: „Pentru că mi-a promis să-mi ofere o călătorie într-un avion cu două aripi drepte (To begin with, he promised to fly me ouţ on an airplane with two right wings)”[8].

Comunicate pe un ton categoric, ideile lui Buckley demonstrau aceeaşi robusteţe: problemele economice ale unei ţări nu se rezolvă printr-o creştere a responsabilităţilor guvernamentale ori prin lansarea necontrolată de programe centralizate de asistenţă socială. Educaţia, de asemenea, nu poate produce competenţe dacă principiul meritocratic al individualismului este înlocuit cu „actiunea afirmativă” în favoarea unei colectivităţi „discriminate”. Capitalismul poate evita tentaţia decadenţei, pe de altă parte, dacă este asociat muncii şi moralităţii personale. WFB era încântat să vadă că emulaţia produsă de intensa lui acrobaţie mediatică se reflectă treptat în numărul tot mai mare de cercetători tineri afiliaţi unor „think tanks” conservatoare: Hoover Institute, Heritage Foundation, American Enterprise Institute sau Intercollegiate Studies Institute[9]. Peisajul era cu totul altul faţă de anii vitregi de început ai revistei National Review.

Întâlnirile scriitorului

Prezenţa publică nu l-a împiedicat pe William F. Buckley să rămână, perfect disciplinat, un scriitor de romane. Airborne, de pildă, relatează experienţă unei curse transatlantice cu iahtul. Aventură, riscul, confruntarea cu patosul vieţii – toate acestea contrabalansau certitudinile burgheze ale unui autor răsfăţat de soartă. O nevoie compulsiva de a aşterne pe hârtie fervorile imaginaţiei sale jurnalistice sau beletristice l-a făcut pe WFB să semneze peste cincizeci de cărţi personale, cu o medie aproximativă de un volum pe an. Ceea ce explică caracterul prolific al lui Buckley Jr. sunt vacanţele de vară petrecute în Elveţia într-o recluziune bibliofilă alternată cu cel puţin o sesiune matinală de schi. Popularitatea lui WFB a fost pusă în serviciul altor membri ai elitei anticomuniste, ispitiţi de eseistică sau literatură: Alexandr Soljeniţîn (n. 1918), Andrei Saharov (1921-1989) şi Vladimir Bukovski (n. 1942)[10]. Exilul occidental al lui Soljeniţîn începuse în anul 1974 şi nu avea să se bucure de o extraordinară reputaţie, mai ales după faimosul discurs de la Universitatea din Harvard (1978), unde autorul rus a condamnat viciile culturii apusene, fără să vorbească despre virtutea tradiţiilor religioase şi intelectuale din spatele Constituţiei care face din America o ţară de excepţie pe întreg mapamondul[11].

Interesul lui Buckley Jr. pentru Rusia s-a manifestat ulterior printr-o excursie la Leningrad şi Kremlin, făcută împreună cu alţi membri ai redacţiei National Review. Vizitarea celor două capitale a confirmat toate temerile legate de griul dominant al vieţii sub comunism. Această priză la realităţile catastrofale ale Uniunii Sovietice a alimentat conversaţia între WFB şi Ronald Reagan, guvernator al Californiei în anii 1960. Deşi au avut câteva dezacorduri punctuale (e.g., Canalul Panama), cei doi împărtăşeau aceleaşi convingeri în favoarea pieţei libere şi a libertăţii individuale, laolaltă cu admiraţia pentru noul papă Ioan Paul al II-lea (1920-2005), adus la Roma dintr-un front al rezistenţei anticomuniste poloneze. Curând, Buckley şi Reagan şi-au descoperit un prieten comun în persoană lui Margaret Thatcher (prim-ministru între 1979-1990). „Doamna de fier” a avut o contribuţie esenţială la revitalizarea economică a Marii Britanii, fiind consecventă cu principiul descentralizării anti-asistenţialiste şi al încurajării iniţiativei private.

Paradigma capitalismului clasic – lipsită de orice retorică a solidarităţii naufragiate şi de minciună fraternităţii abstracte – a traversat rapid oceanul. Când Ronald Reagan a devenit preşedinte al Statelor Unite (1981-1989), idei socialiste precum „salariul minim pe economie” sau „controlul preţurilor” au dispărut de pe agenda guvernului federal[12]. Bătălia cu inflaţia şi criza energetică dădea primele roade. Cheltuielile pentru securitatea naţională au crescut semnificativ, iar „cursa inarmărilor” a condus Uniunea Sovietică (care vărsa peste 30% din PIB în cheltuieli militare) într-o stare de colaps financiar. Extraordinarul talent pentru leadership probat de Ronald Reagan cu aproape fiecare criză internaţională a pecetluit definitiv nu doar prietenia cu William F. Buckley Jr., ci şi succesul proiectului National Review început cu aproape 30 de ani în urmă. „Charta 77″ din Cehoslovacia, comunismul „gulas„ din Ungaria şi primele mişcări ale gruparii „Solidarnosc” din Polonia erau câteva semne de optimism în Europa de Est, deşi invazia sovietică din Afganistan indica perfecta actualitate a noţiunii de „război rece”.

Nici Buckley Jr., nici Reagan n-au crezut în efectul stabilizator al politicilor glasnost iniţiate de Mihail Gorbaciov. Conservatorii americani doreau pur şi simplu moartea imensului colos cu picioare de lut, care înghiţise milioane de vieţi în decursul a doar şapte decenii. Într-un moment în care entuziasmul europenilor pentru „Mr. Gorbi” era nedisimulat, Reagan cerea explicit dărâmarea zidului berlinez, iar Buckley Jr. îşi manifestă scepticismul faţă de ideea „reformarii” (perestroika) comunismului. Pledoaria ipocrită pentru „dezarmare” şi exemplele de neostalinism oferite de comportamentul unui Honecker sau Ceauşescu justificau acest pesimism. Presiunile americane asupra sistemelor totalitare din „emisfera roşie” continuau, aşadar, cu ajutorul posturilor de radio „Europa liberă” şi „Vocea Americii”, care făceau o opoziţie curajoasă propagandei de partid şi de stat. Calea undelor, bazată pe presa scrisă, elibera mai uşor conştiinţele captive ale societăţii comuniste decât procedurile militare clasice. Chiar dacă 1989 a însemnat şi umilirea libertăţii în piaţa Tien-an-Men, sfârşitul aceluiaşi an a reprezentat pentru redacţia National Review un timp de prelungită mirare interioară şi jubilaţie extravertită. Cu excepţia Cubei şi a Coreii de Nord, ideologia lui Lenin se sfărâma implacabil, sub furtuna revoltei cetăţenilor oprimaţi. Tinereţea lui WFB era astfel îndreptăţită.

WFB la senectute

Buckley Jr. a rămas în continuare foarte mobil în perioadă care a urmat reunificării Germaniei şi relansării proiectului democratic în Europa de Est. Noua epocă marcată de sfârşitul polarităţii SUA-URSS a coincis cu apariţia la orizont a energicei grupări de gânditori „neoconservatori”, decişi să continue dominaţia economică şi militară a Americii în lume. O Rusie dezagregată politic, cu mari scurgeri de armament către ţările lumii a treia şi marcată de un profund orgoliu imperial nu putea oferi garanţii de securitate. Orientul Mijlociu arată aceeaşi apetenţă pentru autoritarism şi, uneori, Schwung teocratic. China, de asemenea, acceptă foarte puţine reforme politice, deşi caută intensificarea relaţiilor comerciale cu Occidentul. În Europa, chiar, nostalgia socialistă captivă discursul multor lideri naţionali, chiar dacă falimentul dirijismului economic era peremptoriu. Din aceste motive, deşi WFB şi-a păstrat o voce distinctă în raport cu neoconservatorii, America a rămas în opinia jurnaliştilor „National Review” cea mai bună sinteză geopolitică dintre tradiţie şi modernitate. Critic faţă de modul în care a fost pregătit războiul din Irak (2003), Buckley Jr. n-a ezitat să vorbească despre pericolul real al fascismului islamic.

Retras în 2004 de la cârma revistei National Review, Buckley Jr. a continuat să rămână o sursă de inspiraţie pentru tineri (cum ar fi cei de la East Side Conservative Club), cărora le-a oferit un ghidaj strict empiric printre meandrele etico-politice ale istoriei contemporane. Scrisul plin de umor, vrajă şi magnetism al acestui cavaler al literelor n-a încetat să fascineze[13]. El a arătat pentru prima dată că valorile conservatoare nu sunt subsumate unei ideologii, ci derivă dintr-o apreciere a lucrurilor fireşti şi a bunei rânduieli a vieţii („facts of life”, în expresia lui Margaret Thatcher). Împotrivă acuzaţiei de „materialism” adusă şcolii capitaliste de inspiraţie austriacă, WFB a pledat aproape exaltat în favoarea unei etici individuale a responsabilităţii. Banul poate deveni o stihie, dar comandamentul religios al purităţii şi al carităţii impune tocmai disciplinarea fermă a poftelor. Capitalismul nu trebuie neapărat să sfârşească într-o apoteoză hedonistă, pe scurt: în consumerismul fetişizant al societăţii post-industriale. Nu trebuie uitat faptul că doar capitalul privat asigură, mai mult decât mizeria socialistă, acumularea resurselor nebănuite de creativitate pe care – în condiţiile asigurate de timpul liber, emulaţia intelectuală şi stimulul financiar – omul este gata să le descopere. O minte educată şi un suflet elevat nu pot să fie duşmanii prosperităţii.

Fiind o experienţă mereu personală, căutarea fericirii rămâne obnubilată de o societate incapabilă să cultive excelenţa şi să îşi recunoască elitele. Cel mai grav lucru care se poate petrece este generalizarea egalitarismului invidiei sub aspectul inflationar al retoricii „drepturilor” (întotdeauna acordate de către stat şi, deci, mai multe la număr decât drepturile naturale). Buckley Jr. n-a obosit să reamintească junimii americane tentată de soluţia etatistă – în economie sau morală – că unicul criteriu al libertăţii este asumarea responsabilităţii individuale. La vârsta senectuţii pentru WFB, instituţiile care au ajuns să apere acest adevăr s-au înmulţit: publicaţia Weekley Standard condusă de William Kristol şi finanţată de Rupert Murdoch, emisiunea Uncommon Knowledge găzduită de Peter Robinson, Bradley Foundation sau Philadelphia Society.

Decesul

În dimineaţa zilei de miercuri 27 februarie 2008, William F. Buckley Jr. s-a stins din viaţă. Deşi suferind din pricina unei afecţiuni pulmonare, Buckley Jr. lucra la birou, aşa cum obişnuise o viaţă întreagă. „Bine-dispus, netemător şi elegant, până la capăt”[14], WFB trăia ca văduv în oraşul Stamford din Connecticut. Soţia Patricia, dedicată multă vreme operei filantropice, îl părăsise în luna aprilie 2007. Desemnat în numeroase necroloage drept „gigantul conservatorismului” din America ultimului secol, le bon vivant WFB s-a bucurat de dragostea multora, aflaţi de-a dreapta sau de-a stânga eşichierului politic. Cel care obişnuia să conferenţieze în şaptezeci de oraşe anual şi să primească, în momentele sale de glorie, peste o sută de scrisori zilnic de la admiratoare şi admiratori, Buckley Jr. a rămas pentru mulţi un model de slujire a cauzelor nepieritoare. Şi-a scris opera – care include peste 55 de volume personale -, dar şi-a onorat familia, naţiunea şi comunitatea de destin (Biserica) printr-o fidelitate exemplară.

„Un spirit liber şi original”[15], WFB a refuzat să crediteze geniul mizantropilor şi, din acest motiv, a rămas până la capăt înconjurat de tineri. A investit timp şi energie în ghidarea căutătorilor de adevăr. N-a risipit nici o clipă preţioasă, dar n-a neglijat nici umanitatea fragilă a celor din jurul său. A scris şi a citit mereu, dar acest ideal al formării nu i-a prejudiciat prietenia cu mulţi oameni de excepţie. La bătrâneţe, s-a bucurat ca tată, bunic şi unchi de afecţiunea celor care l-au privit ca pe un mentor fără egal. Buckley Jr. a rămas în amintirea prietenilor ca o figură rarisimă – eseistul perfect articulat în opinii, părintele unei academii jurnalistice respectate, catolic pios, influent sfătuitor al unor mari figuri politice, înzestrat cu pasiuni atât de variate precum schiul sau clavecinul, iahtul sau oenologia. Un gentleman hărăzit în tinereţe cu savorile studenţeşti oferite de Ivy League, profund implicat în lupta anticomunistă din secolul XX, un aristocrat lipsit de pompozitate şi un democrat neatins de filoxera vulgarităţii, WFB a fost unul dintre puţinii intelectuali publici din „linia întâi”, de care bravul general George S. Patton (1885-1945) nu s-ar fi ruşinat niciodată. Requiescat in pace.

[1] William F. Buckley Jr., The Unmaking of a Mayor, New York, Viking Press, 1966.

[2] Vezi William F. Buckley, „The Non-Latin Mass“, Commonweal (10 Noiembrie 1968), pp. 167–169.

[3] Pentru evaluarea Conciliului Vatican II facuta la moartea Papei Paul al VI-lea, vezi William F. Buckley Jr., „The Pope I Want“, The New Republic (26 August – 2 Septembrie, 1978), pp. 15–17.

[4] Niall Ferguson, Colossus: The Rise and Fall of the American Empire, New York, Penguin Books, 2004, furnizeaza argumente istorice care pledeaza in favoarea legitimitatii acestui proiect geopolitic.

[5] Franchetea limbajului adoptat de WFB in dezbaterile TV (altele decat „Firing Line“) a atins paroxismul in apropierea alegerilor prezidentiale din 1969 (castigate de Richard Nixon). Atunci, stangistul Gore Vidal l-a catalogat pe Buckley Jr. drept „pro-crypto Nazi“. Infuriat, Buckley Jr. a replicat vitriolant, intr-un mod memorabil (ofer aici o traducere libera): „Asculta poponarule (Now listen, you queer), inceteaza sa ma numesti cripto-nazist daca nu vrei sa te plesnesc peste moaca de ramai trasnit (I’ll sock you in you goddamn face and you’ll stay plastered)“

[6] Vezi relatarea lui David Horowitz, Radical Son. A Generational Odyssey, New York, Simon & Schuster, 1997, p. 390.

[7] Julia Keller, „William F. Buckley Jr., Conservative Icon“, Chicago Tribune (28 Februarie 2008).

[8] Linda Bridges & John R. Coyne Jr., Strictly Right. William F. Buckley Jr. and the American Conservative Movement, New York, John Wiley and Sons, Inc., 2007, p. 130 sq. (citata de aici ca SR).

[9] John Micklethwait and Adrian Wooldridge, Right Nation. Conservative Power in America, Penguin, 2005, p. 60–80 sq., despre istoria centrelor „think tank“.

[10] SR, pp. 176–177.

[11] William F. Buckley Jr., „The Estrangement of Solzhenitsyn“, Washington Star Syndicate (1-2 iulie, 1978).

[12] Cf. SR, p. 217, unde Reagan este citat cu faimoasa butada: „Recesiunea se petrece atunci cand vecinul isi pierde locul de munca. Depresia vine atunci cand tu iti pierzi slujba. Reforma vine atunci cand Jimmy Carter isi pierde si el slujba“.

[13] Norman Podhoretz, „Man of Manifold Marvels. WFB and his mighty pen“, National Review (28 Februarie 2008): „Let me say, then, flat out that Bill Buckley is one of the very best writers of English prose we have in America, or anywhere else the English language holds sway“.

[14] Conrad Black, „On William F. Buckley Jr.“, Washington Post (27 Februarie 2008).

[15] Vladimir Tismaneanu, „Nobletea conservatorismului – William F. Buckley, Jr. – In Memoriam“, Evenimentul zilei (29 februarie 2008).