Update: a propos de întrebarea lui costin – hai să zicem că n-aş prea vrea să dau un răspuns direct, ci mai degrabă să explic cine sînt partidele arabe care reuşesc să obţină aproape 10% din locurile din parlament (sînt reprezentanţi arabi şi în alte partide, deci nu aş zice că minoritatea arabă este exclusă din viaţa parlamentară), şi că favorizez orice partid care stăvileşte intenţiile distrugătoare ale acestor partide care subminează însăşi existenţa Statului Israel.

Dr. David Bukay, specialist in Orientul Mijlociu la Universitatea Haifa, oferă o sumară analiza a partidelor arabe din Israel, al căror scop comun este anihilarea entităţii sioniste (traducere liberă a articolului “Naziştii din mişcările arabe” de Uzi Baruch, publicat la Arutz 7, 9 februarie 2008, original în ebraică).

Dr. Bukay ajunge la concluzia că partidele arabe din Israel sînt antisioniste şi au ca scop anihilarea Statului Israel ca stat sionist: “în orice stat normal aceste partide ar fi fost scoase în afara legii. în Israel ele au primit aprobarea Curţii Supreme.

În Israel există patru partide arăbeşti. Cel mai vechi dintr ele este Hadash (Nou), din care fac parte şi mulţi evrei, în special artişti (membri ai boemei) şi persoane care au căpătat convingeri comuniste în străinătate. În trecut acest partid a susţinut ideea de două state pentru două popoare, dar în prezent ideologia acestui partid a devenit mult mai extremistă şi promovează ideea reîntoarcerii refugiaţilor, adică un stat binaţional pe teritoriul Israelului din 1948 alături de un stat palestinian pur (adică judenrein).

Mişcarea islamică este în esenţă o mişcare nazistă, precum organizaţia Hamas. La fel este şi mişcarea islamică în Turcia, sau mişcările islamice extremiste din vreo 70 de alte state din lumea arabă sau din lumea a treia, toate fiind satelite ale Frăţiei Musulmane. Ideologia lor este de inspiraţie nazistă, deoarece în viziunea lor nu este vorba de un stat laic bazat pe modelul comunist la partidului Hadash, ci de un stat islamic după modelul Iranului lui Khomeini, cu deosebirea că acesta era şiit în timp ce mişcările islamice sînt sunite. în orice caz statul preconizat de aceste mişcări nu este laic, ci religios, islamic, şi urmăreşte să anuleze instituţiile de stat de i’ndată ce va ajunge la putere. Conform viziunii mişcărilor islamice, inclusiv Hamas, întreg teritoriul Palestinei este pămînt musulman sfînt. Orice teritoriu care a fost vreodată sub control musulman, din Spania pînă în India este considerat WAKF (moştenire islamică religioasă) pînă la sfîrşitul lumii. Spre deosebire de Hadash, care se joacă de-a două state pentru două popoare, Mişcarea islamică declară făţiş că teritoriul Israelului este pămînt islamic, iar evreii care vor să continue să locuiască pe acest teritoriu trebuie sa accepte statutul de protejaţi.

Ahmad Tibi, purtător de cuvînt al OEP în Israel, membru în parlamentul Israelului, reprezentant OEP în perioada crimelor care au însoţit tratativele de la Oslo (şi consilierul lui Arafat pentru probleme israeliene – nota mea), Ahmad Tibi, deci, şi partidul său Taal s-au unificat cu Mişcarea Islamică.

Cel de-al patrulea partid este tot o mişcare nazistă, nici mai mult nici mai puţin, anume partidul Balad, care a debutat ca mişcarea A-rad în anii 1960. Numai că pe atunci mai existau judecători în Israel, care au scos mischarea în afara legii şi au trimis membri acasă, ba mai mult, le-au sugerat acestora că ar fi mai bine dacă ar pleca din Israel. Balad, partidul lui Azmi Bishara susţine o ideologie laică, nasseristă, potrivit căreia statele arabe individuale trebuie desfiinţate şi înlocuite cu o uniune arabă care să cuprindă toţi arabii, conform doctrinei lui Nasser. Această doctrină promovează desfiinţerea Statului Israel şi încadrarea lui în acel sistem naţional si teritorial din Orientul Mijlociu la care visa Nasser.

Norocul nostru este că deşi toate aceste partide urmăresc cu îndîrjire şi înverşunare distrugerea Statului Israel, discrepanţele dintre ele sînt de nereconciliat, de la stat comunist, prin palestinian laic si pan-arab nasserist, pînă la stat islamic.

Israelul a hotărît deja – nu-i place nici unul dintre candidaţi

Samuel Rosner
Vineri, 6 februarie 2009

În anul 2003, Şinui, partidul cu nume promiţător (schimbare în ebraică) a suit vertiginos în sondaje şi a obţinut 15 mandate – din cele 120 – în parlamentul israelian. Acest rezultat reprezenta un succes uriaş pentru un partid lipsit de instituţii publice şi care promova un mesaj simplist, fără să ia poziţie clară faţă de problemele cu adevărat importante – războiul şi pacea, securitatea Statului Israel şi coloniile, Palestina şi Iranul. Partidul Şinui s-a ridicat pe valul sentimentelor antireligioase ale păturii de mijloc din Israel. Votul pentru Şinui a fost un vot de protest împotriva tendinţei partidelor de la conducere de a plăti un preţ politic usturător pentru a-şi asigura suportul partidelor ultra-religioase. Numai că acest partid nu a rezistat multă vreme şi a dispărut practic la următoarele alegeri. Alegătorul israelian, nerăbdător, neliniştit şi dezamăgit – îşi îndreptase deja privirile spre altă cauză de “ultima modă”.

Acest fenomen nu este rar în învălmăşeala care caracterizează viaţa politică israeliană. Natura haotică a sistemului parlamentar, peste care se suprapun complicaţiile legate de situaţia din Israel, multiplicate de criza de conducere din ultimii ani, sînt factori care contribuie la succesul meteroric al acestor partide de unică folosinţă.

În perioada premergătoare alegerilor din 10 februarie, partidul al cărui nume se afla pe buzele tuturor a fost Israel Beitenu (Israel e Casa Noastra) sub conducerea impresionantului Avigdor Lieberman (născut în Rusia). Viziunea acestui partid este laică şi naţionalistă, şi în plus pretinde ca toţi cetăţenii să-şi demonstreze credinţa pentru “statul evreu şi democratic” înainte de a se bucura de avantajele cetăţeniei israeliene. Mesajele televizate ale acestui partid au pus accentul pe ideea că “doar Lieberman înţelege arăbeşte”, adică Lieberman ar fi singurul candidat care pricepe cum ar trebui rezolvată problema lipsei de loialitate de care îi învinuieşte pe mulţi membri ai minorităţii arabe din Israel.

Dar există un grup cu mult mai semnificativ, în pofida faptului că este mai tăcut – anume partidul nehotărîţilor. Sondajele de opinie preconizează partidului Israel Beitenu 16-19 mandate, adica aproximativ 15% din totalul voturilor. Nehotărîţii au făcut o demonstraţie şi mai impresionantă. Miercuri, unul dintre specialiştii sondajelor de opinie, prof. Camil Fuchs de la Universitatea Tel-Aviv, mi-a povestit că aproape o săptămînă înainte de alegeri, 20% din electorat nu decisese cu cine să voteze. Un sfert dintre ei pot fi convinşi să indice o “preferinţă”, dar restul rămîn pe poziţie: pur şi simplu nu ştiu. Într-o ţară ca Israelul, unde în general există o tradiţie de convingeri politice foarte bine conturate şi unde electoratul se prezintă la urne în număr foarte ridicat, 20% de nehotărîţi reprezintă un procent foarte mare.

S-ar părea deci că avem de a face cu două grupuri distincte: unul care ştie foarte bine ce vrea – un conducător puternic, gata să se ia la bătaie cu toată lumea şi mai ales cu cei pe care îi consideră “inamicii interni” ai Israeluli, adică arabii israelieni; un bărbat dur care vorbeşte pe şleau. Pe lîngă ei sînt cei care nu ştiu ce vor: vor oare o femeie renumită pentru originalitea, cinstea şi distanţa de corupţie (Ţipi Livni, Minstrul de Externe de la Kadima), sau un bărbat vestit pentru harul său de orator, gînditor strălucit, deşi poate contradictoriu, care are însă şi talentul de a se pune în postura de inamic al tuturor elitelor (Biniamin Netanyahu de la Likud). Fuchs mi-a destăinuit ca acel grup mai mare de nehotărîţi este chiar acel segment care nu ştie încă dacă va vota mai la dreapta de centru – Likud, sau respectiv pentru centru – Kadima.

Aceste două grupuri aparent diferite sînt de fapt unul şi acelaşi: alegători dezamăgiţi. Cîteva zile înainte de alegeri, israelienii au ajuns la o hotărîre: candidaţii nu sînt pe placul lor. Iată de ce atît de mulţi alegători vor vota pentru “altceva” (Lieberman); iată motivul pentru care atît de mulţi dintre ei încă nu ştiu cu cine să voteze; iată de ce voturile nehotărîţilor nu se împart între cele două partide mari, ca într-o ţară normală, ci între patru sau chiar cinci partide mari. Likud, Kadima, Partidul Muncii, Israel Beitenu si poate chiar Şas, partidul orientalilor religioşi, vor primi fiecare între 15-25 locuri în parlament. (Sondajele de opinie prevestesc partidului Şas 10-11 mandate, dar de obicei acest partid reuşeşte mai bine în realitate decît la sondaje).

Bineînţeles că în noaptea de după alegeri atenţia nu se va fixa pe nehotărîţi: nu, toţi ochii se vor îndrepta spre Lieberman. La baza succesului său stau aceleaşi motive care asigura eşecul altora. Da, mesajul său “nu există cetăţenie fără loialitate” are un iz neplăcut de rasism, înstrăinare şi disperare din partea celor care nu mai cred că evreii si musulmanii pot convieţui paşnic pe acelaşi petec de pămînt. Exista însă şi semne încurajatoare în popularitatea aparentă a lui Lieberman.

Opţiunile politice ale alegătorului israelian sînt foarte complicate, în timp ce dificultăţile strategice sînt copleşitoare. Mesajul lui Lieberman este direct şi neapologetic. Luni l-am văzut vorbind la o conferinţă în care i-a ridiculizat cu mult sarcasm pe englezii care critica Israelul – englezii, care s-au deplasat mii de mile pînă în insulele Falkland unde s-au războit pentru cîteva capre, au neobrăzarea să pună în discuţie bătăliile Israelului! Mesajul clar al lui Lieberman cuplat cu tonul său combativ se opun în mod seducător declaraţiilor tulburi ale celorlaţi trei pretendenţi la postul de prim-ministru – Netanyahu, Livni şi Barak, Ministrul Apărării de la Partidul Muncii. Lieberman are farmecul candidatului dornic să taie nodul gordian.

Aşadar, dacă Lieberman este dovada crizei de conducere din Israel, tot el este şi dovada cea mai bună că dreapta israeliană tradiţională a fost dezmembrată. Acei oameni şi acele partide care cred in “Israelul Mare” şi în menţinerea coloniilor, şi se opun în general creerii unui stat palestinian, au dispărut aproape în întregime. Da, există încă partidul Uniunii Naţionale – reprezentat îndeobşte de colonişti, alegători clasici de dreapta şi sionişti religioşi – plus o serie de membri ai partidelor Likud şi Şas care încă dau crezare vechilor lozinci. Dar, în general, Lieberman îi termină politic: ei sînt trecutul, el este viitorul.

Lieberman şi-a dat seama că sentimentele nu mai sînt aceleaşi. Israelienii continuă să fie de dreapta, sceptici, şi suspicioşi în privinţa arabilor. În acelaşi timp ei îşi dau seama că Israelul nu va putea menţine ocupaţia pentru totdeauna; de fapt au renunţat la majoritatea coloniilor de multă vreme, şi nu le pasă nici cît negru sub unghie dacă palestinienii au propriul lor stat cîtă vreme trăiesc acolo în pace şi îşi văd de treaba lor. Lieberman a înţeles toate aceste lucruri şi şi-a orientat propriul partidul de dreapta pentru dezbaterea care va veni după ocupaţie.

Mesajul lui Lieberman nu se referă la păstrarea teritoriilor, pentru că majoritatea israelienilor au înţeles că meciul s-a terminat. Lieberman promovează idea unei majorităţi evreieşti şi a unei societăţi coerente după retrocedarea teritoriilor. Lieberman doreşte ca arabii (împreună cu evreii radical ultra-religioşi) să-şi demonstreze loialitatea faţă de stat sau să-şi piardă cetăţenia. El vrea ca oraşele arăbeşi să se alipească teritoriilor palestiniene şi speră să poată schimba teritorii arăbeşti contra teritorii nelocuite sau locuite de o majoritate evreiască.

Înălţarea acestui politican de extremă dreaptă şi plin de sfidare poate fi interpretată ca un dezastru rasist – unii au pronunţat chiar cuvîntul fascist – in viaţa politică israeliană. Dar oricît ar părea de ironic, mesajul lui Lieberman poate fi interpretat ca o dovadă de maturizare a politicii israeliene: dreapta şi-a actualizat cauzele, dintre care a dispărut idea de a reţine teritoriile ocupate.

Sursa

Update: ora 02:05: dupa ce s-au numărat 67% din voturi – Kadima – 29, Likud – 28, Lieberman – 16.

Update: ora 01:34: dupa ce s-au numărat 41% din voturile reale, Kadima are avantaj de 1%.

Update: ora 20:24 – aproape 60% din cei cu drept de vot şi-au spus cuvîntul. La ora 22:00 se închid urnele şi se vor da rezultatele sondajelor. Presa speculează pînă peste poate, nici nu mai pot să aud, aşa ca n-are rost să regurgitez aici. În plus, presa la noi ca şi peste tot e stîngistă. În schimb, am facut o poză pe la ora 16:00, să vedeţi si voi cum arată împrejurimile Ierusalimului pe vreme rea (pentru duşmanii care abia aşteaptă să mă muşte de undeva, precizez că este vorba de Ierusalimul de vest):

Update: ora 18:00: pînă la 16:00 au votat 42% din cei cu drept de vot, în ciuda ploii torenţiale, a vîntului, a ceţii şi a frigului. Nu cred că restul de 58% vor fugi să voteze în cele patru ore rămase pînă la închiderea scrutinului.

Update: ora 17:00: Gheaţă la mal.

Update: ora 15:00, pînă acum s-au prezentat la urne 34% din alegători, într-adevăr procent destul de mare. Votul se desfăşoară în general în linişte, mai puţin în Umm-el-Fahm, oraş arab din nord, sediul mişcării islamice sau aşa ceva.
Pun aici cîteva linkuri pentru cei ce (ca Dinny) vor să se îndeletnicească şi cu altceva:

Eldad leaves Umm al-Fahm ballot

ce cred arabii?

ce cred arabii din Israel?

Astăzi e zi de alegeri în Israel, deci o minunată ocazie de a face un pic de live-blogging.
Pînă la ora 12 şi-a exercitat dreptul de vot un sfert din electorat, subsemnata pas encore, deoarece nu prea am dormit azi-noapte – de emoţie că azi avem zi liberă, că dacă tot ne ţin americanii cu casă şi masă (adica în puf), de ce să nu profităm la o adică şi să lenevim şi noi un pic pe la căşile noastre.
Azi noapte a tras o ploaie bună, acum e soare cu dinţi foarte mari, şi vînt năprasnic. De s-ar spulbera pleava odată…
Pînă acum alegerile decurg oarecum normal, fără incidente deosebite din ce reuşesc să prind la radio. Oricum, rezultatele reale vor începe să curgă abia la noapte, şi nici asta n-ar fi atit de extraordinar de important, pentru că în ultimă instanţă în Israel preia puterea cine reuşeşte să încropească un guvern cu majoritate în Parlament – adică peste jumătate din cele 120 de locuri.
Ideea mea ar fi să continuaţi să vă îndeletniciţi cu ceea ce făceaţi pină acum şi sa daţi o raită pe aici din cînd în cînd – cine ştie, poate s-a întîmplat ceva interesant.

Din Ierusalim, dăm legătura la Bucureşti … sau în Canada … sau în America … sau …